Sunt...
Sunt atât de departe de toate
Încât poate nici nu mai sunt
Că de-o vreme, a clopot în noapte
Pașii mi se-aud pe pământ.
Ca atunci când spuneai că sub lună
Sărut ca de basm i-a furat
Frumoasei din pădurea nebună
Feciorul prea trist, de-mpărat.
Și-mi rugam inima să mai bată
Luată de friguri un pic
Era vară, cu maci înrămată
Secara pe câmp da în spic.
Și-i ora când pe fete morgane
Doar roua le spală în zori
Și-n plasa unor vise orfane
În cântec mă-ncui uneori.
Ca un orb care dă la o parte
Tristețea din drum c-un toiag
De toate sunt atât de departe...
Ce totuși, în taină, m-atrag.
Asa ar fi ideal, sa dam tristetea si neputintele la o parte, ca un orb, cu-n toiag si sa nu ne lipim sufletul de nimic din ceea ce, de fapt, ne place. Oameni suntem, fragili, schimbatori...
RăspundețiȘtergereDoamnă Crengu: (cititor optimist, după comentariu) - Oricine are ce pierde se ferește. Ca orbul care se folosește la tot pasul de toiag. De reținut de la tine (traduc): „primejdia apropiată îl sperie pe om, cea depărtată i se pare că n-o să-l atingă niciodată”. Frumos spus și minunată calea indicată de tine.
Ștergere