Cartea din bibliotecă

1.      Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei 

  După trilogia numită „Fantastia”, o nouă carte de povești pentru cei mici, ilustrată, a autoarei Ramona Neculae Danciu, vine în întâmpinarea celor micuți: „Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei” (Ed. Teocora, 2018). Spune autoarea: „Personal mi-e greu să cred că poveștile vor muri definitiv”. Dacă are cine să le scrie și va intra cu ele în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi salvată. A pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. O face instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmpări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii prin finaluri cu tâlc și morală. Grija și ardoarea cu care se apleacă asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin ușurința și  acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația autoarei dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare. Cei mici, transmite autoarea, trebuie să știe că acolo unde nu-i magie, autoarea inventează o lume magică spre încântarea și bucuria lor. Astfel, cele 9 povestiri au ceva din magia poveștilor de odinioară, dar aici, simplitatea aparentă a poveștii se bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției despre lumea necunoscută, încă, celor mici. Câteva: Mica vrăjitoare, Soarele și luna, Bostanul buclucaș, Andaluzia, sunt acele povești unde câștigul celor mici e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Deoarece, spune ea: „Copiii au nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.

2.      La margine de curcubeu

     Camelia Ardelean (din Deva) își scrie poezia cu acea plăcere de a trăi printre întrebări, fără a avea nevoie să capete răspunsuri. Lumea radicalizată de poetă este o lume ridicată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantum, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de „dincoace” ori de „dincolo”. În volumul intitulat „La margine de curcubeu” (2018), se arată cititorului în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţele zilei care tocmai a trecut.

     De o sensibilitate lirică uneori incandescentă, ea face parte din categoria poeţilor care scrie o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian. În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui”, unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/Am cutezat, în vise albăstrui,/Să îmi agăţ iubirile în cui,/Ca pe-o ebóșă palidă, neclară./Când degustăm himerele în doi,/Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”. În „pantum”, povestea ei are tandrețea unei ființe hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/Ca un voal de pânză gri;/Sub a nopţii draperie/Zboară gânduri în fâşii./.../ (Din tenebre s-a ivit/Şi în suflet îmi rescrie/Buzele ce le-am iubit.)/Cade iarna peste vie...” Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului, sau e doar participant la dialogul cu natura a omului bântuit de resentimente. În poezia de iubire, poeta se simte răsfățată („regină într-o seară”), acolo unde „tropotesc visările în doi”.

3.      Rugă

   Rodica T. Soreanu nu este o poetă mistică, deși volumul ei intitulat „Rugă” (ed. PapiruS  Media, 2018) i-ar sugera cititorului că aceasta e calea către lumina lui Dumnezeu. Când cuvântul devine „suflet”, deasupra fiecărui gând arcuit ca o punte, spre cer, ruga ei vine din „durerea de a vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual nu fac decât să „tune în măruntaiele pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și mituri, dar le ucidem din grabă și nepăsare ori ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații în acest ocean al sorții. Rugă e ca un evantai „infinit de vieți secvențiale” care bat la poarta „pleoapei” ca în ferestre magice. Floarea, strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii, lumina, piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea etc., devin obsesii pentru poetă, ca niște simboluri în poezie. În uimirea celor care au îndrăzneala să-și arunce unele priviri fugare „la malul visării”, ea scrie poezie ca poeta desprinsă din „nesomnul florii”: „Suntem izvorâtori de ape fantastice/Pe care ca prin fum călătorim./Suntem slujitorii puterii numită dor/Dar și rod./Timid ancorăm uneori/La malul visării”.

    Ruga devine și o imensă cortină, așteptând să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate scara cu care să urce cât mai sus și a trece de dincoace/dincolo, de a armoniza cu „lirism vindecător” spaima plutirii noastre pe pământ: „Strecoară Doamne, ale/Nopții neguri mai repede/Căci trupul meu acesta/Trecătorul ar rodi/Liniștea lui de fruct/Mă împresoară/Și nu mai știu a urca”. Până și „iubirea” e doar o iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte inima: „E târziu să ucizi pasărea cântătoare/Ce ți-a robit inima/E târziu să mai crezi/Că n-o poți auzi”. Recompusă din fragmente cu valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână fără trepte” în care se va turna visător viitorul, cu toate tristețile  unor „însingurări crescute din iubire”, de găsim un suflet captiv în viață, moarte, iubire, cunoaștere, etc.

    4.  „Rugăciuni din orașul cel orb” (Editgraph, 2017) a poetei Valeria Manta Tăicuțu, îi va prilejui cititorului un festin emisiv și un cadru iluminat de corale poetice, care amintesc de psalmii biblici, topindu-şi totodată înţelesurile adânci atât în forma sonetului, cât și în cea a versului alb. A scrie poezie religioasă de calitate constituie o provocare hermeneutică a codurilor de lectură, deloc lesnicioasă, mai mult sau mai puțin detectabilă unei temperaturi lirice obișnuite. Astfel de incantații lirico-biblice au foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma dificilă a sonetului presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Cartea poate fi decriptată asemenea unui tablou iluzoriu al depresiei-revoltate pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din oraș. În cazul sonetelor psalmice, poezia devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă, cum că lumea va putea fi salvată, terapeutic, prin poezie. Mai mult de jumătate din poezia cărții la care facem referire este o poezie psalmică de dragoste și purificare îngerească: „întru suspin am ostenit și plânge/cămașa de pe mine, Preaînalte,/e pat de suferință orice noapte/și par pictate zorile cu sânge;/dinspre vrăjmaș vin des bârfeli și șoapte/și-n foc se schimbă tot ce mă atinge”. Orașul e acel teritoriu în care poeta deține și armura salvatoare: „și-atunci fac să tremure cuvintele într-o lesă,/le fac să tremure și ele devin corcituri sfrijite, cățele cu/burta lipită de șira spinării, năpârlite,/nu mai fac nici măcar căței otrăvitori de plumb./Doamne, am devenit mută, vreau să mă rog și nu pot...” Există o dualitate a rostirii, un déjà-vu/déjà-senti al unui „am uitat că trăiesc” mimat perfect, tocmai pentru a pune în contrast normalul și grotescul ori visele altor poeți „vorbitori, crescuți de oraș prin canale”.

   Volumul anunță neîndoielnic o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu.                  

Necunoscuta (5)

5.

               

          -Vai, vai, vai! Doamne, ce zi, ce zi!... Am crezut că-mi producea mintea încă una din închipuirile acelea care nu-ți vin când ești treaz. Și totuși, o femeie își frângea mâinile, ghemuită într-un fotoliu la căpătâiul meu și se tânguia ceva mai puțin șoptit. Fusese doar ziua când trecuse glonțul pe lângă mine. Din fericire, realizam că eram eliberat de orice fel de abstracțiuni, iar observațiile pe care le făcusem cu o clipă înainte puteau fi la îndemâna oricui. Numai că atunci când le simți, când te dor, când le trăiești, lucrurile se schimbă la 180 de grade.

-Trage draperiile alea, puiule! am auzit-o pe doamna Oteea.

      Nu observasem, până când aceasta nu se adresase Irianei, că fusesem lăsat într-o zonă mai întunecoasă a camerei, iar umbra aceea căruntă din fotoliu era chiar a gazdei mele, așteptând în liniște la căpătâiul meu.

            -E bine așa?

      Vocea fetei nu mai avea nimic din îngrijorarea pe care i-o simțisem pe plajă. Reținusem doar o parte, nu însă și ce era mai important din ceea ce se petrecuse cu mine ceva mai înainte. Și asta tot încercam să-mi amintesc... Iriana era deja la spatele meu. Îmi puse o mână pe frunte, căutând să-mi verifice temperatura.

-E mai bine…, mai bine! îi mulțumi femeia.

    Am dat să mă ridic. O  mică durere se făcu simțită în zona coastelor și mă obligă să îmi las corpul să cadă pe perne. Doamna Oteea se și aplecase să mi le așeze cât mai comod la spate.

-Vă amintiți, nu-i așa, ce vi s-a întâmplat?       

           -E ceva de care… Da, doamnă! Sigur că îmi amintesc. Îmi pare rău că v-am făcut să vă îngrijorați pentru mine, dar acum trebuie să plec! Mă voi odihni și sigur îmi voi reveni. O să vedeți! Mâine nu mai am nimic!

      Am dus mâna intempestiv între coaste, pentru a cerceta dacă durerea de adineaori încă mai persista. Pupilele doamnei se dilatară, genele subțiri îi făcură privirea ceva mai caldă și zâmbetul îi reapăru pe chip, încât Irianei, ivită lângă umărul ei, nu reuși decât să-i smulgă un oftat ușor și să o facă să-și miște unul din brațe. Gestul nu-mi lăsă mai nimic de înțeles. Nu mai insistă. Reuși totuși să-mi arunce un zâmbet abia perceptibil, în timp ce cu o mână își îndepărta o șuviță de păr de pe obraz. Afară stăruia lumina aceea abia îngemănată dintre noapte și zi, asemănătoare cu mijitul zorilor, dar cred că era spre amurg.

- Dacă tot v-ați trezit, ce spuneți dacă aș cânta ceva la pian?  o auzii pe fată.

Glasul ei subțirel și gesturile leneșe ale mamei, făcute cu brațele, mă duseră cu gândul la deplasarea cu încetinitorul a unor umbre văzute prin bisericile noastre, în acele momente când cei care tocmai își terminau rugăciunea dinaintea icoanelor își întorceau capul ceva mai smerit spre cel ce urma să le ia locul. 

-Ah, dar e minunat! Tu, puiule, te-ai gândit bine! Crede-mă, te-aș fi rugat chiar eu!

      Iriana se entuziasmă. I se citea bucuria pe chip. Și de ce să mint, asta chiar mă miră foarte tare, deşi intenția fetei era firească. Am petrecut-o cu privirea până când se lăsă pe scaun în fața pianului. Cum o văzu așezată, doamna Oteea sări de la locul ei și se duse cu pași grăbiți lângă pian.

            - Iriana?!... zise ea.

            -?!           

            -Am dori să ne cânți ceva de Liszt! Ieri seară, când abia plecaseși din salon, Vlad Mateescu ne-a relatat o întâmplare cu renumitul compozitor. Ceva foarte drăguț, de pe vremea tinereții sale. Păcat că n-ai fost și tu de față, să fi ascultat și tu povestea aceea! Atât Iriana, cât și mama ei, înțeleseseră destul de bine că dacă tot voiau să înveselească atmosfera, trebuiau să mă atragă în discuția lor.

          -Păi să-l rugăm pe Vlad să ne-o mai spună o dată!    Amândouă femeile mă priviră insistent. Vedeam și eu că îmi cereau din priviri să încuviințez, printr-un gest firesc. Nu putea să treacă neobservat faptul că, dintr-odată, doamna Oteea devenise foarte deschisă cu fata ei. Unul din motive, cred, era și acela de a mă înveseli cumva, deschizând unul dintre subiectele din seara trecută, pentru a destinde un pic atmosfera din salon.

           -Prefer să o spuneți chiar dumneavoastră! am rugat-o eu pe grijulia doamnă. Mi-ar face plăcere să ascultăm împreună interpretarea acelei povestiri. Și pe de altă parte, chiar mă tem că voi face unele pauze nedorite (arătai cu mâna spre coasta din partea dreaptă) și tot farmecul întâmplării aceleia se va irosi. Cred că și domnișoara Iriana este de acord cu mine...

Doamna Oteea încercă să protesteze, dar fata îi puse o mână pe braț:

           -Nu-i nimic! Dacă domnul Vlad ne-a amăgit aseară cu povestea scriitorului purtat de înger prin grădinile iadului... Mi-e ciudă pe Mazuriss că n-a vrut să ne spună înțelesul anecdotei, dar tu, mamă, n-ai să mă lași să aștept, nu-i așa? insistă ea.

În tot cazul, gheața fusese spartă și se putea vorbi acum despre acea povestire cu Liszt. Pe de o parte, împrejurarea aceasta îmi scoase la iveală dorința arzătoare pe care mama Irianei o nutrea pentru a-și vedea fata trezită la realitate, pe de altă parte, mi-a atras atenția interesul fetei de a asculta istorioara despre renumitul muzician, dar și graba cu care doamna parcă-și dorea să împărtăşească tabloul acelei povestiri.

-Ca și muzica din noaptea aceea de demult, istorioara lui Vlad a ajuns în sufletele noastre. Ei bine, puiule, ascultă și tu! Vlad spunea că în anul acela era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne căile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni rătăciră drumul, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii ajunse într-un sat din Ardeal, undeva la granița cu Ungaria. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire. Într-un târziu, acestea li s-au deschis şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea rătăcirii lor, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât cei care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii săi îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă și a cerut permisiunea gazdei de a le cânta ceva. A urmat o uvertură improvizată de „necunoscutul” picat la acea oră târzie, la care gazda a asistat neclintită, dar și nedumerită. Nu înțelegea de unde veneau acele sunete misterioase, scoase de un pian care nu mai fusese acordat de pe vremea când fiică-sa tocmai apucase a lua drumul școlilor mari de muzică într-unul din orașele aflate în centrul Transilvaniei. După aplauzele meritate ale celor de față, gospodina s-a dus spre bărbatul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Știi, tinere, nu cânţi rău! Ai face ceva audienţă dacă ai studia la o școală din domeniul muzicii!” Petrecăreții care-l însoțeau în acea noapte pe marele Liszt au făcut mare haz pe chestia asta și au aplaudat-o îndelung pe venerabila lor gazdă, spre marea ei surprindere, aceasta acceptându-le frenezia și entuziasmul, cu toate că erau ceva exagerat pentru ea...

     Iriana se arătă foarte încântată. Deși ochii nu pot vedea sufletul cuiva, totuși nu aveam cum să nu observ că bucuria era vizibilă pe chipul fetei.

           -Credeam... credeam că domnul Vlad știe doar istorii de temut, dar asta chiar m-a bucurat mult!

            -Mulțumesc! am spus din toată inima.

            -Voi, scriitorii, parcă ați deține o lume de basm! Cum faceți? se arătă Iriana curioasă.

          -Nici unul dintre noi nu se gândește la asta! De pildă, azi scrii ceva, iar la sfârșitul zilei apare nemulțumirea. Și mâine o iei de la capăt. Pur și simplu ne hrănim și noi sufletul cu ceea ce lăsăm celorlalți în scris, eu așa cred!

            -Bine... bine! Dar ce legătură cu sufletul ar putea să aibă nemulțumirea celui care scrie?

           -Să nu uităm vorbele lui Hristos: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”! Și minunile din basme se petrec tot în împărăția de care vorbește basmul.

            -Mai exact?...

            -Să luăm un exemplu chiar de aici! (Mi-am aruncat ochii asupra pereților. Erau și acolo câteva tablouri.) Dintre toate picturile, doar pe cele la care au insistat mai în detaliu ochii pictorului sau care au în ele o istorioară anume, le-ați pus pe pereți. Celelalte, unde el, pictorul, și-a expus sufletul, nu sunt aici. Le-ați ferit de ochii lumii. Cu toate că, dacă le-ați fi arătat, ar fi fost cu siguranţă apreciate și de alții. Fiind mult mai dragi sufletului, pe acelea le țineți, probabil (mă gândeam la portretele lui Nikos, despre care știam, de la Mazuriss, că Iriana le ținea în camera ei), departe de ochii lumii. Și cred că e firesc: ce n-am face ca să nu-i pierdem pe cei dragi şi să-i ținem cât mai aproape de ochii noștri? Nu e nevoie ca un scriitor să explice ori să răspundă acestor întrebări. Cel care vrea să afle câte ceva, va trebui să-și răspundă singur la unele dintre ele sau măcar să intuiască niște răspunsuri corecte, citind o operă ori privind un tablou. Chiar dacă am pune pe acelaşi raft bustul lui Michelangelo cu cel al lui Nero, nu înseamnă că amândoi sunt predestinaţi de zei, în mod egal, să ajungă la cer. Şi o simplă îndoială e de ajuns, pentru ca părerea ta asupra lumii să nu ţi se mai pară eternă. Dar destinul trebuie să aducă și clipa asta în viața fiecăruia. Mâna scriitorului e și pentru a te pregăti să desfaci acel nod al destinului. „Gândirea nu se înalță decât la cei care pot iubi și nu urî”, spunea cineva. Dacă și Alexandru cel Mare avea în dreapta sa un Platon sau pe oricare alt înțelept și nu sabia, poate soarta sa era alta.

      Iriana se ridică de pe scaunul aflat în fața pianului și mulţumi printr-o înclinare uşoară pe piciorul adus la spate. Se aşeză în faţa clapelor şi închise ochii (primul gest pe care îl făcea înainte de a-şi lăsa mâinile pe pian), apoi îi deschise și, în tăcere, căută printre filele caietului melodia pe care urma să o atace cu voluptate. Ascultam muzica și în faţă îmi răsări plaja imensă, goală, cu ţărmul arcuit, scăldat de limbile şerpuitoare ale apelor. Cântecul şoptit al melodiei îmi năvăli în urechi, încât îmi auzii bătăile inimii, ca și pe plaja aceea goală, unde doi ochi mari și negri încremeniseră când ghiciseră al cui era trupul celui prăbușit printre scoici și meduze moarte. Mă fascinau degetele acelei copile ce mângâia clapele, iar muzica picură cristalină în salon. Părea că un spiriduş fără astâmpăr sărea într-un picior, apoi se muta pe celălat și dănţuia. Dănţuia şi îi uimea pe toţi cei de faţă cât de straşnic îşi arcuia el trupul şi-şi plimba spiritul, de colo până colo, prin încăpere. Uneori muzica se liniştea, ca o barcă găsindu-şi tangajul pe ape, după care iar stârnea atâta freamăt în jur, încât credeai că un stol de porumbei se jucau de-a prinselea prin aer...

      „Porumbei?” O da, cum de uitasem de ei! Doar din cauza lor pusesem piciorul greșit pe dâmbul acela. Dinspre fereastră venea un zgomot: cioc-cioc, câteva bătăi, apoi foşnet de aripi. Era o mică pasăre căţărată pe pervazul ferestrei de la salon, mişcându-se agitată în jurul cozii, iar ghearele şi ciocul, în contact cu geamul, scoteau acele sunete care mă duseră cu gândul la cei doi hulubi speriați, înainte de căderea mea pe plajă. Privind înspre micuţa pasăre agitată, Iriana zâmbi fericită. Plutea cu muzica ei într-un vis îndepărtat.

      Depozitul de cărbuni era o clădire lungă și dreptunghiulară. Nikos știa că între orele 11 şi 12, paznicul din baraca aflată la poarta depozitului, de obicei, lipsea. Nikos și Chiril aveau cunoştinţă că prin spatele depozitului, gardul de scânduri putea fi escaladat cu ușurință de niște draci de copii ca ei. Două dintre ziduri aveau ferestre mici, pătrate, prin care niște trupuri firave ca ale lor se puteau strecura înăuntru, fără prea mult efort. Nikos mai încercase asta și-n alte dăți, mai ales prin fereastra din capătul zidului din dreapta, unde se afla un burlan de tablă, solid. Aflaţi înăuntrul clădirii, copiii se puteau strecura printre haldele de cărbuni și odată ajunși la scara de lemn care urca pe o platformă, se găseau în locul de unde se puteau împinge cele două uși ale chepengului din tavan și intra în podul depozitului. Aici își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului. Podul era foarte mare, părea un fel de hrubă nesfârșită.  Păsările își aveau cuiburile prin locurile întunecoase, acolo unde acoperișul se fixa cu bârne groase de lemn pentru prinderea căpriorilor ce susțineau acoperișul de-a lungul zidurilor. Pe măsură ce înaintau, pipăind de-a bușilea printre obiectele bizare aruncate la gura podului, norul de praf se ridica în urma lor, în fuioare subțiri, către luminatoarele în formă de solzi de pește de pe acoperiș. Din întuneric, Nikos îl auzi în spatele său pe Chiril:

-Nikos, mai avem mult?

            -Nu, ce vrei?

            -Auzi, Nikos? Ne umplem sânul cu porumbei și eu zic să plecăm cât mai repede.

            -În regulă! Dar ți-am zis de la început că nu trebuie să vorbești tare!

     Chiril îi aruncă o privire încruntată și își lăsă capul în piept.

            -Am uitat, Nikos! Am vrut să te aud, doar. Mi-ai spus că nu există spirite care să locuiască sute de ani în pod. Mi-ai spus, nu-i așa?

            -Ți-am spus, Chiril! Știi că nu trebuie să scoți o vorbă!

            -Am uitat, Nikos!

            -Acum trebuie să fim atenți, să nu facem o prostie! N-avem prea mult timp, știi, nu?

            -Așa-i! Da' mergi mai încet, să nu cumva să dăm cu capul în ceva!

            -Nu te teme! Ia-te după mine, doar am mai fost pe aici!

Nikos se întoarse spre Chiril și-i făcu un semn ștrengărește din ochi. Zâmbi cu gândul la naivitatea prietenului său de joacă. Chiril îi zâmbi și el. Apoi privirea îi alunecă spre cotloanele podului, unde se simțea freamătul porumbeilor stârniți din cuiburi – iar Nikos încă zâmbea fericit, cu gândul la păsările pe care le și simțea zvârcolindu-se prin sânul cămeșilor. Căutând prin cuibare, copiii îşi vârâră în sân câțiva pui mai mărișori. Nikos prinse de-o aripă un porumbel bătrân, dar acesta i se smulse din mână și zbură afară, prin portița deschisă în peretele lateral. Mâna sa întinsă  nu-l ajunse în zbor, ci îi alunecă pe genunchi, sprijinindu-se în ușița care se deschise larg în afara acestui perete. Zări curtea depozitului, un mic gang și dincolo de gardul de scânduri, o clădire cu ferestre mari, prin care lumina zilei trecea cu ușurință într-un salon cu câteva persoane. Printr-o fereastră deschisă răzbătea, până la gura podului unde se afla Nikos, o melodie cântată de cineva la un pian pentru începători. Zgomotul porumbelului scăpat afară atrase atenția copilei de la pian. Nikos zări doi ochi arzători scânteind prin geamul ferestrei, care îl săgetară cu o căutătură ciudată. Privi mai atent, să-și întipărească în memorie cui aparțineau acei ochi mari şi negri, dar nu le găsi asemănare cu ai vreunei fete din cartierul lor.

            -Nikos? îl auzi în spatele său pe Chiril.       

            -Ce vrei?

            -Fugi de-acolo! Dacă te vede cineva?

            -Și ce-i?...

            -Păi dăm de dracu', n-ai spus tot tu? Nu vreau să dăm de bucluc!

            -Nu-ți face tu grijă! Mă descurc eu! Dar l-am scăpat pe ăla mare, unul porumbac.

            -Dă-l încolo! Eu zic să mergem! Ne ajung ăștia.

            -Mergem, Chiril. Hai, ia-o înapoi!

Nikos se întinse și trase de portița podului, așa cum fusese înainte. Se luă după Chiril. Îl auzi întrebând:

            -Ai văzut-o?

            -Ce tot vorbești acolo?

            -Pe fata aia... Ai văzut-o?

            -Ce te roade? Hai, spune clar!

            -Am vrut să știi că nu mă bag... După scurt timp: Așa-i că  era frumoasă, Nikos?

            -Îhî!

     Și Nikos respiră adânc.

     Un neastâmpăr neobișnuit începu să o stăpânească pe Iriana, cu cât se apropia de finalul melodiei. Visase tot timpul cât cântase și acum parcă se trezea. Era un pic uimită că mă descoperise, simțindu-mă ca și când nu mi s-ar fi întâmplat nimic și chiar mai mult, găsise puterea să îmi alunge gândurile negre cu ajutorul pianului. Dar nu putea să nu fie uimită că visase ceva ireal pe muzica aceea... Plauzibilă rămânea doar întâmplarea din dimineața acelei zile, la care pesemne nu înceta să se gândească. Încă mai plutea în salon ambianța cauzată de partitură. „Parcă ar fi fost prizonieră între pereţii ăştia şi ar fi dorit să fugă... Să fugă undeva, unde să nu o mai găsească nimeni”.

      Și m-am mirat: na, ce gânduri îmi veneau și mie! Simțise că mă uitam mult prea insistent la profilul ei, ca și cum mă uitam prin ea ori încercam să caut ceva dincolo de ea. Statuile, tablourile, care dănţuiseră şi ele şi plutiseră prin salon, deveniră nemişcate, ca la început. Ridicându-se uşor, Iriana se înclină spre mama ei.

      Îmi ziceam: „Și când te gândești, poate n-am să știu nimic din viața ta, din trecutul tău! Nu, acum în niciun caz nu va trebui să te las să pleci în camera ta! O, Doamne! Și nu-mi vine nimic în cap, o frază, ceva, cu care s-o rețin lângă mine”.

      Ea se gândea: „Dacă mai rămân, presupun că va încerca să mă acopere cu întrebări, să-i spun totul și să-mi trădez sufletul, ca pe urmă să mă trateze cu mila lui… Trebuie să fie ceva la mijloc, cu insistența privirilor ce mi le tot aruncă! Ori crede că pot fi eroina cu care să se joace în povestirile sale? Asta nu!”

       Schiță un mic zâmbet și, în timp ce băteam din palme încântat, știam că avea să urce grăbită în camera ei. M-am ridicat de pe divan și i-am strâns mâna, în semn de recunoștință, gazdei mele. Doamna Oteea avea fața gravă și întunecată.

-Ești sigur că poți merge și singur? mă întrebă e cu o tresărire a sprâncenelor.

           -Nu mă simt prea bine, mi-e capul greu, desigur, dar de mers până la mine acasă nu cred că-mi va lua prea mult efort! Vă mulțumesc pentru ajutorul dat, doamnă Oteea!

      În prag, ca și cum mi-aș fi adus aminte de ceva ce parcă uitasem, i-am adresat o întrebare:

           -Aș vrea să scriu un eseu despre un talisman... Unul identic cu cel din cutia cu amintiri a Irianei. Asta, cred eu, mi-ar aduce liniștea de dinainte de întâmplarea de azi. Însă, știți, noi scriitorii, deh, cu metehnele noastre... Mi-ar prinde bine să am în față, când mă voi apuca de scris, talismanul cu jumătatea aceea de drahmă. Mi-a venit în minte ceva legat de taina unui talisman încropit într-o casă bântuită, într-o poveste din trecutul unei familii mult încercate de destin. Poate legat de cealaltă jumătate care lipsește, ceva în sensul acesta... Credeți că mi-l puteți împrumuta pentru o zi? Doar atâta vreme cât voi scrie eseul acela, apoi vi-l înapoiez. Ce spuneți?

            -Chiar crezi în lucrurile astea?

           -Noi, scriitorii, credem și încercăm să le tălmăcim într-o  viziune alegorică. Ca și cum aș vedea toate astea într-un tablou oarecare din Sfânta Scriptură. Nu zicea Ioan: „Ferice de cel ce păzește cuvintele proorociei din cartea aceasta… Căci vremea este aproape”?

            -Mă bucură foarte mult că ești un om credincios! rosti doamna Oteea cu sinceritate. Cine știe? Poate îți vom citi și noi povestea. Și cu toate că nu pot să dezleg misterul cererii dumitale, un fapt rămâne cert, dictat de rațiunea dumitale și dorința de a scrie. Nu mă îndoiesc că ai și anumite calități sufletești și trebuie să fie la mijloc un motiv temeinic! Ceea ce mi-ai spus acum îmi întărește convingerea că plănuiești dumneata ceva. (Mi-era teamă de un refuz și am săltat neputincios din umeri. A înțeles că eram dezamăgit.) Desigur, desigur!… Dar să nu știe Iriana că ți l-am împrumutat! Nici nu s-ar putea să fie altfel, nu?  

      Am asigurat-o că nu voi ieși din vorbele dumneaei. Pentru asta, mi-am unit degetele, pecete, peste buze. Se grăbi în casă, apoi îmi puse în palme talismanul.

                                                    (va urma)

Cartea de poezie...

Când paradisul coboară pe pământ

Parcă vrând a da vuiet în cetatea Devei, poeta Camelia Ardelean scrie pătimaş, încercând cu pana sub stele poezia, cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate da diversitatea genurilor poetice ce o modelează, fără a avea nevoie să capete răspunsuri, fiindcă șansa stă în admirația de a ridica „stânca lui Sisif” (cuvântul) până la sufletul cititorului. Lumea radicalizată de poetă este o lume înălţată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantúm, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de dincoace ori de dincolo.

În volumul intitulat La margine de curcubeu (Editura Armonii Culturale,2018), Camelia Ardelean se arată cititorului ca o poetă a bucuriilor pasagere, rămasă în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţile zilei care tocmai a trecut prin viața ei. Natura cvasipesimistă a poeziei (din cap. IV – Vers clasic), cu suflu puternic pentru accentul liric al acesteia, macină fiinţa poetei capabile de un „optimism” interior ascuns, dar pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, reinventat în rondeluri, sonete ori ronset  (vezi cap. I). 

În rondel o regăsim alături de simbolul curcubeului (acea coloană de lumină), unde „îngerii se-nclină”, trăind bucuria unui orizont nou în poezie. Alteori, printre „florile de tei” risipite peste „jurămintele din gară”, caută să ne poarte „în lumea pașilor de lut,/ pe ulițe de timp uitate”, dar pavate cu iluzii. Astfel, Rondelul patimilor noastre ne aduce la picioare „zăpada patimilor”, pentru că, gândind și simțind antropomorfic, natura e de căutat ca antidot al singurătății: „Plimbăm cuvinte printre astre,/ De întuneric mai săraci –/ Zăpada patimilor noastre,/ Căzând febril pe-un câmp de maci.// Hoinari prin suflete albastre,/ Ai curcubeielor cârmaci,/ În slove-ntinse pe araci,/ Unim simţirile, sihastre.// Zăpada patimilor noastre...”.

De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă, Camelia Ardelean face parte din categoria poeţilor care scriu o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian.

În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui” (vezi sonetul Sub scânteierea florii de gutui), unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/ Am cutezat, în vise albăstrui,/ Să îmi agăţ iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.// Când degustăm himerele în doi,/ Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/ Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”.  

Când atacă genul pantúm, povestea ei are tandrețea unei aristocrate hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de pânză gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în fâşii./...// (Din tenebre s-a ivit/  Şi în suflet îmi rescrie/ Buzele ce le-am iubit.)/ Cade iarna peste vie...” (Cade iarna...).

Ronsetul aduce, în cazul autoarei Camelia Ardelean, un alt simbol al purei mijlociri a elementului natură în universul a tot ce e omenesc. E un fel de a spune că, odată cu revigorarea naturii (pădurea trezită la viață: „Natura, toropită, iarăşi cască”), are loc (și) o reintrare umană în scenă, chiar și personalizată, a „amurgului” din jilțul de aur, „cu zarea și poemele în spate”, asemenea unui rege pământean: „Râvnind în taină doruri a-nţelege,/ Din nopţi târzii, al verilor confrate/ Îşi plimbă trena cu seninătate;/ Deasupra unui deal se reculege.” (Coboară-amurgul...).

Pornind de aici, eroticul e înălțat la rangul idealității. Poeta e pregătită să viseze, în fața acestei lumi misterioase și să devină melancolică dinaintea ei, pendulând între povestea de dragoste dintre „un el și o ea” (sub lună „la debarcader”) și peisajul obișnuit al toamnei ca anotimp: „Pe chipul tău e-o lume de mister,/ Un albatros îţi tremură sub gene;/ Când mă cuprinzi cu braţele, alene,/ Desprinse din sinapse, toamne pier” (Pe chipul tău...).

         În fabule (cap. II), aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor din lumea celor care nu cuvântă, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, autoarea notează și trăiește din plin toate aceste „mici delicii” oferite de personajele sale, la tot pasul. Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are, pe alocuri, o cruzime specifică, expresionistă, onirică. Iepurașul și bufnița e povestea unui iepuraș mult prea încrezător (dacă nu credul) în „ajutorul” unei vecine „de scorbură” (bufnița), iar pățania lui devine morala fabulei („Prietena” îl dirijă/ Direct în cuhnia-i bogată,/ Ţintind o pungă de salată,/ Apoi, grăbită-l devoră). Cu o notă distinctă a concretului, autoarea are umor, frământări de iscoditor al vieții cotidiene și chiar se simte teleportată în lumea necuvântătoarelor. De amintit, aici: Pupăza și vulpea; Libelula și bâtlanul; Furnica și cocoșul.

Cu genul haikuului (cap. III), sentimentele poetice sunt exprimate în acea „iluminare instantanee” a unui spațiu metafizic personalizat: „pe fața mamei –/ cârduri de nori cenușii/ așternând culcuș” (haiku II).

Cu Vers(ul) clasic (cap. IV), cititorul este atras într-o călătorie lirică. Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului sau e doar participant la dialogul cu natura și omul bântuit de resentimente.

În poemul Trec nopțile-n convoaie, o găsim luându-și în pumni destinul sub „fâșiile de gânduri împunse de tristețe”. Alteori, doar „cu visele pe umeri” (din pânza înstelată), împletește poeme celui drag (vezi Ești luna mea). Forma sa lirică o întâlnim şi la poeții contemporani, în poeziile lor de dragoste, poezii formate prin două câte două versuri încrucișate, rimate.

În poemul De ce să fiu o lacrimă…, ne vorbește voalat despre damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: „De ce să fiu o lacrimă ce ţipă/ În buzunarul vântului hoinar,/ Când pot să prind azurul de-o aripă/ Şi să-l dezbrac de crudul avatar?/ De ce să fiu o frunză care doare/ În legănarea-i ternă spre pământ,/ Când din ferigă pot să ţes culoare/ Şi s-o aştern pe mustul din cuvânt?” etc.

Rătăcind în lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul, simțim cum excelează în retragere interiorizată printr-o notă dominant pesimistă: „Îmi ţin în palme inima, o frunză/ Desprinsă din copacul care sunt,/ Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –/ Simţiri adânci cu freamătul cărunt” (vezi: Îmi țin în palmă versurile...), cum, de altfel, în poemul Dezbrăcați de suflet deplânge destinul celor îmbrăcați în „cămașa de iluzii roase”.

Dar odată ce se dedică poemelor de iubire, revărsate în mirajul unui univers solar, poeta se simte răsfățată și făcută „regină într-o seară”, acolo unde „tropotesc visările în doi” și paradisul se coboară pe pământ atunci când „povești din carul nopții toarnă” (ca în poemul  Când poveşti din carul nopţii toarnă).

Dacă ceva i se poate reproșa autoarei acestui volum, poate e doar pasiunea excesivă pentru o anumită tehnică de construcție a versurilor ce încorporează, uneori, cuvinte atât de ezoterice. Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind „prin cioburi de oglindă strivite în pupile”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume? Cine poate avea toate cheile de la acest anevoios și încâlcit vis al omenirii, fără să le încurce? Fie și numai gândindu-ne la aceasta, câtă fericire există în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Cameliei Ardelean! Cititorul chiar va simți fizic prezența poeziei și, o da, ce să mai spunem de plăcerea lecturii!...

                                               FLV

               

                                                                   

Necunoscuta (4)

4.

      După-amiaza era pe sfârșite. De dincolo de ferestre, noaptea îmi făcea cu ochiul. Întins în pat cu o carte în mână, pe care doar o deschisesem, dar din care nu citisem niciun rând, priveam fără țintă în tavan. Căutam prin labirintul memoriei o întâmplare bizară, un fir de care să mă agăț. „Iată-mă de unul singur, rămas să o iau de la început!”. Era tot ce-mi venea, pe moment, în gând. Dar de la care început s-o iau?

      Făceam eforturi supraomenești să nu cad pradă somnului și să pierd tot ce clădisem în subconștient până atunci. Fiecare are câte o pasăre în cap și eu credeam că mă agățasem de a mea, ca și cum aș fi mizat totul pe o singură carte, căreia nu voiam să-i mai dau drumul. Îmi simţeam capul ca o morişcă zbârnâitoare. Eram trist și deznădăjduit că nu aveam măcar o idee de unde să încep a scrie începutul povestirii la care visam. Încercam să descifrez taina din cutia cu amintiri a Irianei, convins că ceea ce văzuse Nikos acolo avea legătură cu plecarea sa. Mă vedeam sosind la căminul de unde fusese înfiată fata și adresându-mă directorului acestuia ori cui mai era pe acolo, cu problema încă nelămurită în mintea mea, care mă adusese până la ei. Pentru a le ușura aducerea aminte, încercam în gând să le descriu cât mai exact fetița de șase ani, cu talismanul dintr-o jumătate a unei monede de două drahme la gât, eventual să aflu câte ceva despre femeia care o adusese inițial acolo.

    Necunoscuta ce venea în fiecare zi și se așeza tăcută pe o bancă de lemn în portul Pireu, era foarte frumoasă. Cei care treceau pe dinaintea băncuței, pe lângă digul de piatră, întorceau privirea să-i admire umbrela roz, dar și aceeași îmbrăcăminte de ocazie, puţin neîngrijită, ce atrăgea, fără doar și poate, atenția. Fata venea des aici, înveşmântată în rochia pe care o știa și el când se îmbarcase pe navă, fără să-i spună pentru cât timp. Gătită astfel, spera ea, o va recunoaște de cum va păși pe țărm. Ţinea strâns la piept goblenul la care lucra de ceva timp; un goblen care îl reprezenta pe el, copie fidelă a unui tablou din camera ei. „Trebuie să vină într-o zi! Trebuie să vină într-o zi!...” își repeta. Vorbea atât de stins, încât mama ei, care se oprise în spatele băncuței, crezu că deja izbucnise în plâns. Fata o simți după mâna moale cu care îi mângâia părul. O auzi:

            -Trebuie neapărat să se întoarcă! N-are de ce să se îngroape odată cu marea și ar trebui să-și închipuie că-l aștepți aici în fiecare zi!

            -Oare n-am și eu dreptul să fiu fericită?

            -Sigur, lasă gândurile astea! Deocamdată nu e niciun temei să ne temem. Doar când va veni iarna...

    Fata își mușcă buza de sus și, pentru o clipă, ochii i se umeziră.

            -Va veni înainte să sosească iarna, nu-i aşa? Mi-ar fi lăsat câteva rânduri dacă pleca pentru totdeauna, să mă avertizeze să nu-l mai caut, așa cred...  Ar fi lăsat, nu-i aşa? Ar fi lăsat!

Acum, în palma caldă a mamei, chiar plângea stins.

            -Nu mai știu… Hai să mergem acasă!

Fata își lăsă capul în palmele mamei sale. Simțea căldura lor transmițându-i-se până în inimă...

      Nu cred să fi visat, fiindcă țineam ochii încă deschiși. Pe tavan, în punctul unde privisem insistent, plutea ceva vag. În fine, mă trezisem. „Soluția? Soluția… Care să fie soluția?” Mă învârteam în jurul camerei, scormonindu-mi în memorie: „Am fost acolo legat la ochi. O monedă de două drahme mi-a luat legătura de pe ochi…”. Am clipit de câteva ori, ca să alung starea obsesivă pe care credeam eu că fraza aceea enigmatică mi-o crease; poate și unde o repetasem de mai multe ori, în gând. O frază fără raționament și logică, deocamdată. În cele din urmă, soluţia se pare că mi-a fost transmisă pe calea visului avut cu ochii deschiși. Ori se petrecuse ceva neobișnuit cu mine? Am privit în jur: erau aceleași perdele la ferestre, aceleași lucruri în cameră, neatinse și totuși ceva se perindase pe sub ochii mei. Imaginea unui băiat, undeva departe, cu jumătatea cealaltă a monedei la gât... „Asta era!” Tânărul părea a-mi atrage atenția că nu numai ei îi aparţinea jumătate de ban, ca talisman.

     Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe doctorul Mazuriss. La celălalt capăt al firului, vocea lui era un pic îngrijorată. I-am spus despre ce este vorba, pe scurt. Că mă bântuia partea lipsă a monedei de două drahme sau, cine știe, dublura celei văzută în cutia cu amintiri a fetei. Nu întrebasem asta la întâlnirea de la cafenea, fiindcă nu aveam cunoştinţă de existența ei acolo, dar dacă Mazuriss știa ceva mai mult decât îmi spusese ori își amintise și altceva între timp, ar fi fost bine să aflu și eu, pentru a-mi risipi gândurile ce începuseră să mă agaseze.

            -Ce fel de monedă, Vlad?!

            -Am putut descifra doar numele „Karaiskakis” pe ea, restul lipsea. Era prinsă într-un șnur de mătase, trecut printr-o gaură făcută în banul de alamă. Gaura părea realizată în mare grabă, deoarece bavurile sale nu fuseseră nicidecum pilite. Scopul acelei monede tăiate în două și găurită în mod special pesemne că a fost acela de a fi pusă la gât sau așa ceva.

- Aici sunt ciudăţenii mai vechi! l-am auzit, părând cumva încurcat de întrebare. N-am văzut ce conținea cutia cu amintiri a fetei. Spui că a fost primită de doamna Oteea de la cei de la orfelinat? Păi cred că moneda în cauză e una din 1975-1976, deoarece e singura monedă de alamă de două drahme cu chipul generalului Gheorghios (se pronunţă Georgios) Karaiskakis. Dar nu văd ce semnificație ar avea! Partea care lipsește probabil că a pus-o doamna în altă parte... Ai întrebat-o pe dumneaei?

              -Nu cred să știe. Mi-ar fi spus.

              -Te mai frământă și altceva? l-am auzit.

              -Nu, mulțumesc!

      Am închis și am stins lumina. Îmi plesnea capul de gânduri. Cred că abia spre ziuă am adormit. Aproape de prânz, m-am trezit și am privit pe fereastră. Am simțit că era momentul să ies la plimbare, fiindcă mă cam dureau toate oasele. Am traversat strada și am coborât panta pe lângă plantația de pini. Înaintam spre mare, iar cărăruia pe care o alesesem ducea până aproape de ţărm. Priveam tot timpul, temător, unde puneam piciorul și, din când în când, îmi aruncam ochii printre arbori. Mi se părea straniu că alesesem, pentru prima oară de când mă aflam aici, poteca aceasta.

      La un moment dat, chiar mi se năzări că mă aflu într-un loc straniu. Pe lângă mine trecu o pereche de tineri, ţinând strâns lesa unui câine greu de descris. După hămăit, mi se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă pe care o auzeam, uneori, din hamac. Mai aveam câțiva pași de făcut și aș fi ajuns la capătul unui dâmb. Din acel loc mă despărțea de plajă doar o pantă ceva mai abruptă. Am aruncat o privire înapoi, întrucât în urma mea se produsese o mică busculadă. Câinele se ridicase pe picioarele din spate și începuse să-l hămăie pe tânărul care îl întărâtase cu o creangă luată de pe jos. O făcuse în joacă, spre disperarea stăpânei care se oprise în loc, așteptând ca namila să urineze pe scoarța unui copac. Bruscată, tânăra scăpă lesa din mână. Animalul o zbughi înapoi, pe cărare, trecând pe lângă mine ca glonțul. Câțiva porumbei zburară speriați de pe un tăpșan. Fâl-fâl-fâl! Cu ochii la ei, am simțit un gol sub talpă și piciorul mi-a alunecat dincolo de dâmb. M-am dus de-a rostogolul până jos, într-o prăvălire continuă, apoi n-am mai simțit nimic. O muzică stridentă ori poate niște cicade gălăgioase îmi torceau, precum o morișcă, în cap.

     Nici nu mai ştiu dacă nu trăiam cumva grozăvia altui vis ori visul acesta era unul real... Într-un anume sens, ţinta cu care pornisem de acasă fusese ratată, iar morișca din ţeastă era cea care grăbea evenimentele din ziua aceea spre un nou coşmar. În locul unde căzusem, nisipul îmi acoperea o parte a obrazului. Realizam în subconștient că sutele de gângănii pudrate care mi se roteau în jurul capului puteau crea, pentru cei care mă vedeau, imaginea unui ins destul de bizar în decorul acelei zile, cu un soi de exaltare şi nebunie.

      Deodată, auzii ca prin vis lătratul unui câine și un glas care îl certa. Umbrele se apropiau. Senzația aceasta dură o veșnicie. Apoi, cineva se aplecă deasupra mea, studiindu-mă cu atenție. „Cred că e atins de epilepsie!”, deslușii în glasul celei ce părea stăpâna câinelui. „Mai curând cred că e băut!”, mi se păru că afirmase tânărul, care trăgea acum de zgarda „demonului” ascuns în spatele soarelui, ce se scurgea ca o lavă pe pământ.

Am închis ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare. Poate că aveau de gând a mă căuta prin buzunare ori a mă prădui de ceasul de la mână, îmi ziceam. În mintea mea, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. La un moment dat, mi se păru că mă aflam acasă, în România, împreună cu mama la cimitir. Numai că de data aceasta, cimitirul era imens, nesfârșit, şi nu se vedea nici țipenie de om, în afară de noi doi, lângă morminte. Așteptam să aud bătând clopotul în turla de lângă capelă. Nu bătea.

      Când eram copil, obişnuiam să-mi însoţesc mama la mormântul bunicului, să-i aprindem o lumânare și să rupem buruienile. Crucile de lemn, amestecate printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea de pe linia unde se întâlnesc cele două ape, cum văzusem la gurile Dunării. Pe atunci, la cimitir, după ce preotul își termina cuvântarea ținută pe marginea gropii, cu sicriul mortului încă deschis, auzeam mereu clopotul.      Acum însă, ba dispărea cimitirul, ba mă vedeam singur, cu desăvârşire singur, în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Era ca pe vremuri, când alergam de-a lungul țărmului să prind măcar unul din acei pescăruși afurisiți, cărora le plăcea jocul de-a prinselea cu un copil fără minte. Încercam intens să mă gândesc pentru ce mă întorsesem, așa deodată, acasă la mine? Mi se blocase ceva în creier sau o morişcă închipuită zbârnâia ca o nesimţită şi nu-mi da pace? În apropiere, niște pași scârţâiau ciudat. Vântul se porni ca din senin. Umbra aplecată deasupra mea scoase un strigăt de uimire. Ca să pot ghici de unde venise strigătul acela, am făcut câteva sforţări. Nu-mi mai simțeam nici picioarele, ca fiind ale mele. Am dat să mă pipăi cu mâinile. „Ce naiba? Unde-mi sunt brațele?” Asta mai lipsea! În plus, când am reușit să-mi ating fața cu palmele, am simțit pe degete ceva umed și lipicios. Poate că, în rostogolire, căzusem cu burta pe un petec de pământ acoperit de vreascuri, iar palmele îmi întâlniseră ceva umed şi alunecos. Putea foarte bine să fi fost niște meduze eșuate pe țărm sau chiar mă lovisem la cap și mi se deschisese arcada. Așa îmi și explicam de ce mi se părea că zăresc alte două umbre ce alunecau, dinspre marginea orizontului, spre locul în care căzusem. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunseră în dreptul meu, acestea se intersectară, într-o agitaţie continuă, părând a cerceta ce mi se întâmplase. După felul agitației și uimirea lor, am înțeles că figura mea le era cunoscută. Mă forțam să deschid ochii și să văd ce era cu ele. Am simțit cum cineva îmi pune mâna pe frunte.

            -Are frisoane? (era prima voce).

            -Nu știu! (îi răspunse a doua).

            -Te doare ceva? Unde ai simțit durere când ai căzut? auzii iarăşi una dintre cele două umbre. Și foarte curios, chiar vorbea în engleză cu mine. Nu mi se adresa precum cei de dinainte, ale căror cuvinte nu îmi erau toate cunoscute. 

            -Nu-mi aduc aminte de nimic... Mai am ceva întreg? E nevoie de un medic? m-am trezit spunând. Eram sigur că cei care mă studiau erau speriați de felul în care arătam, convinși fiind că umezeala de pe mâinile mele era de la sângele care mi se prelingea ușor din arcada spartă, dar căutau să nu mă panicheze.

            -Dumnezeule! Ai căzut pe spate. Atâta tot! Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav! Te-am zărit de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit din calea câinelui ăla, mă înţelegi? Le-a scăpat câinele din lesă și acesta o luase pe cărare, înapoi. A trecut glonț pe lângă tine. Nici nu te-a atins. Crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice?

Apoi, către cei din jur:

            -Tu, tinere! Și voi două, fetelor! Hai, ridicați-l și să-l ducem la noi! Dați-mi să țin eu câinele până acasă! Acolo avem cam tot ce ne trebuie.

      Era vocea magului în straie de femeie, care tare mai aducea cu doamna Oteea. Și cealaltă subțirică aducea cu Iriana. Dar nu eram sigur.

            -Nu trebuie să te temi pentru acest incident! Încearcă să te linişteşti!

      Agitat peste măsură, nu realizam cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce mi se întâmpla. Nu erau decât măruntele întrebări care, în capul meu, deja începuseră a se sfâşia între ele. M-am trezit întins pe un pat, cu un prosop rece, pe care o mână de femeie mi-l tot trecea peste frunte. Altcineva îmi frecționa mâinile cu spirt.

            -Nu-i așa, mamă? E a treia lună de când aștept pe banca asta. Uneori mă pipăi și chiar mă întreb: „Eu sunt? Acesta e corpul meu? Privesc depărtările, dar nicio  fereastră nu se deschide, nicio ușă nu se deschide, pentru a-i face loc să treacă. Mi-a lăsat taina unei întrebări care, mereu și mereu, îmi stă dinainte... Pentru ce trebuie să nu mai știu nimic? Să fi gândit că o taină se păstrează mai bine singur, decât în doi?

            -Te gândești prea mult, Iriana! Poate ar fi bine să mergem acasă și să dormi, poate asta te va liniști, draga mea!

             -Crezi că am să pot să trăiesc așa, dacă am să dorm? Ce sunt eu, o păpușă care nu știe decât somn, veșnic somn?

            -Iriana! Ce spui? Uită-te la mine! Eşti frumoasă! Și ai un suflet bun! Nu cred să fie pe lume un om mai frumos decât tine! Și ce ai de gând să faci? Poate nu o să vină mâine, nici poimâine, dar va veni într-o zi…

      Fata era cu mintea în altă parte. Nu o asculta pe femeia care o strângea la piept. Oricât i-ar fi fost de împăcate gândurile cu astfel de rugăminți ale mamei, oricât de umil i-ar fi cerut iertare cerului pentru unele răbufniri, nu înțelegea cum poate cineva să-și elibereze inima dintr-o strânsoare ca asta, când cel la care se tot gândea nici măcar nu-și luase rămas-bun de la ea. 

           -Am stat şi azi, toată ziua, pe banca asta de lemn. Tu n-ai așteptat ziua asta așa cum am așteptat-o eu! M-am tot gândit... Aș fi vrut să știe și el că l-am aşteptat, ca şi când aş fi stat aşezată aici de-o viață. Măcar atât!

      Femeia asculta glasul vântului venit peste mare, apoi deveni din nou atentă la ce spunea fata, până ce i se păru că vântul suflă ceva mai potolit.

           -Ascultă, Iriana! Ce-ar fi să plecăm noi două într-o călătorie pe urmele lui?

Cu un gest de uimire, Iriana se desprinse din brațele mamei și îşi ascunse faţa în palme. Tresări:

          -Nu se va întoarce curând, nu-i așa! De ce? De ce?... Și prinse chip groaza că poate va rămâne închisă între cei patru pereți ai camerei, înconjurată doar de tablouri și de noaptea pustie aflată dincolo de ferestre. Femeia de lângă ea o mângâie pe păr.

           -Mergem să-l căutăm pe Nikos, de-ar fi să colindăm toată Grecia! Dacă stăm aici şi aşteptăm, nu rezolvăm nimic! 

           -Nu vreau!... Hai să mergem acasă! Pesemne că așa trebuie să fie! Nu cred că, într-o lume așa de largă, e posibil să mai fie găsit!

            -Așa-i, așa-i!... Doamne, ce încurcătură! M-ai lăsat cu sufletul la gură, fata mea!

            -Gata, îşi revine acum! auzii o voce nelumească în dreapta mea. Când am redeschis ochii, la picioarele mele se găsea doctorul Mazuris. Lângă acesta se afla doamna Oteea. Iriana tocmai adusese pe o tăviță niște cuburi de gheață. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?” îmi veni în minte.

            - Domnule... Mazuriss! (îl recunoscusem) Unde mă aflu?

            - Eşti pe mâini bune, mă asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, doctore?

            - Da, doamnă! A luat somniferul și curând va adormi. Nu va mai simți durerile cauzate de prăbușire.

      Depășisem emoţiile de după incident și eram în viață. După vreo două ore de somn adânc, lângă mine nu mai era nimeni. Ceva mai îndepărtată de locul unde mă găseam, aşezată într-un fotoliu, doamna Oteea citea ziarul. Am realizat unde sunt și am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Am început să număr în gând: „Atenţie, Vlade, acum se pot întoarce cu toţii! Erupţiile astea solare or fi de vină!” M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am tras perna la spate, ca să mă sprijin. Doamna Oteea s-a ridicat grăbită de pe fotoliu, pentru a veni cât mai aproape. Am auzit-o strigând:

            -Iriana!... Unde ai plecat? Poți coborî, mamă! S-a trezit Vlad.

      Doamna Oteea se repezi să-mi ridice prosoapele de sub cămaşa udă şi boţită.

            -Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla!

      Dacă aș fi închis ochii și aș fi scormonit în memorie cu câteva ceasuri înapoi, sunt sigur că aș fi zărit clar cele două umbre, mamă și fiică, alunecând de-a lungul ţărmului, în direcţia unde mă rostogolisem de pe acel dâmb direct pe plajă. Sau mă trezisem dintr-un somn adânc și visasem? Prezența celor două femei în apropierea mea, vocile lor, erau certitudini că nu eram nici măcar prizonierul unui amărât de vis.

                                                                   (va urma)