duminică, 28 mai 2017

Cartea pentru cei mici

Prichindeii se prind în basm

     O nouă carte ilustrată (il. aparține Elenei Drăgulelei-Dumitru), a autoarei Elena Bolânu (cu povești despre necuvântătoare) vine în întâmpinarea celor micuți. Că prichindeii „au nevoie de povești ca să știe ce se întâmplă nu numai în povești, ci și în lumea jucăriilor de tot felul, în lumea gâzelor și animalelor” (cum spune Crina Decuseară Bocșan – în cuvânt înainte), prea bine se cunoaște și e firesc să fie așa, însă despre cel care trebuie să scrie aceste povești foarte puțin se cunoaște. Despre autoarea cărții de povești pentru prichindei „De ce s-au supărat păpușile?”, apărută la Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2016, prea puțin se știe. Elena Bolânu este o scriitoare pentru copii, educatoare de profesie, din Movila de Ialomița, dedicată profesiei și copiilor, care a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim MIRACOLUL COPILĂRIEI. Și o face, instruit și educativ, prin intermediul poveștilor despre animale și alte minuni ale copilăriei. Intrând în contact cu lumea prichindeilor preșcolari, autoarea din Ialomița își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală.

    Povestirile Elenei Bolânu au ca țintă exprimarea clară a unor sentimente de admirație, aprobare și dezabrobare pentru eroii unor întâmplări cu iz de poveste, credibile pentru înțelegerea celor mici, pentru că povestea e cea care îi captează copilului toate simțurile, de admirație, de încântare, de trăire afectivă într-un tărâm fabulos ca acesta. Grija și ardoarea cu care se apleacă asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin ușurința și  acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația autoarei dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare din finalul întâmplărilor. Astfel cele 19 povestiri au ceva din magia poveștilor de odinioară (auzite de fiecare dintre noi la gura sobei sub sfârâitul fusului din caierul de lână tors de bunica), dar aici, simplitatea aparentă a poveștii se bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției despre lumea necunoscută a necuvântătoarelor. „De ce s-au supărat păpușile?” este povestea micuței Oana „cea mai fericită fetiță pentru că avea o mulțime de păpuși primite cadou”. Bine-bine! Dar păpușile nu erau deloc mulțumite de purtarea Oanei și caznele la care erau supuse. Așa că s-au hotărât, deodată, să o pedepsească pe fetița răutăcioasă ascunzându-se toate într-un ungher al raftului din cămară și să-i dea prin asta o lecție. Iar faptul că fetița devenise tristă în urma acestei întâmplări și nu mai avea chef „nici de joaca cu copii de pe stradă”, nici de vorbă, nici de ghemul bunicii, era un semnal că păpușile își atinseseră scopul. Iar iertarea pe care și-o va cere Oana păpușilor face parte din morala acestei povestiri cu tâlc. Povestirea „Peștișorul auriu” e povestea unui bătrân pescar și a cățelușului său aflați pe malul unui iaz și care mai toată ziulica nu prinseseră nimic. Bătrânul pescar mai era trist și pentru că acasă bătrâna nu avea nimic să pună în oală iar copiii nu mai înveseleau căsuța cu glasurile lor fiind plecați în lumea largă. O astfel de tristețe nu are cum să nu impresioneze pe cei mici. Mai ales că din iaz, spre sfârțitul zilei, va ieși la suprafața apei și peștișorul auriu care îi va promite cățelușului că se va da prins în undiță, iar dacă i se va da drumul se va ține de cuvânt și cele trei dorințe îi vor fi îndeplinite pescarului nostru. Încântarea celor mici va veni odată cu întoarcerea pescarului și cățelușului la căsuța lor și la ceea ce vor întâmpina acolo. „Pic și Pica – prieteni cu Măriuca” e întâmplarea care urmează a-i da multe informații fetiței Măriuca, aflată la mare împreună cu părinții,  despre rolul a două picături de apă în natură. Dar despre călătoria picăturilor de apă în natură, Măriuca – spune autoarea - „abia aștepta să ajungă la grădiniță, să așeze pe hârtie povestea lui Pic și Pica...”, că doar, de acum, era o fetiță care știe multe. „Cuvinte magice” e lecția pe care bunica, în timp ce făcea cozonacii cu nucă, i-o va da lui Marius, copilul care era foarte trist pentru că prietenul său de joacă, Andrei, se supărase pe el. Care sunt acele cuvinte magice și ce a făcut imediat Marius după ce a ascultat de sfatul bunicii, copiii vor afla la finalul povestirii. Vor urma și alte povestiri pilduitoare cum sunt: „Iulia și semaforul”; „Sucă și Cuță”; „La săniuș”; „Maia”; „Dorin și Voiajorul” unde se observă clar că autoarea povestirilor pentru copii își construiește cu elemente între real și fabulos o proză umană, din care nu lipsește perspectiva modernă a savuroaselor povestiri cu puternice accente moralizatoare. Astfel, Elena Bolânu duce imaginarul artistic și pe cel al expresivității artistice la acel nivel comunicativ cerut de părinți (când se găsesc în relații firești cu copii lor), de fapt, un nivel al accesibilității vârstei căreia i se adresează autoarea de față. Spre exemplu: „Codițe buclucașe” relatează povestea celor două surori, Lia și Liza, foarte diferite. Abia la rugămintea mamei lor, fetița Lia (dar după ce Adrian, băiatul de la grădiniță o va molesta conform principiului „altuia nu-i face, ce ție nu-ți place”), avea să înțeleagă „cum se câștigă atenția” din partea celor din jurul tău. Iar „Povestea lui Luky”, cățelușul care făcea scamatorii în fața grădiniței să se amuze copilașii „cu năsucurile lipite de geam” va deveni povestea unui cățel „condamnat” de hingheri, sau autoarea va scrie un final pentru a salva povestea ca să descrețească frunțile micuților ascultători? Visul prichindeilor, cărora li se va citi toate aceste povestiri, e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.

                                                   FLV 

sâmbătă, 27 mai 2017

Povestea femeii care n-a visat niciodată

Povestea femeii care n-a visat niciodată

Toate frământările tale sunt jucării stricate
și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță.
Împins odată pe drumul renunțărilor
(cu precizie misterioasă, te-am auzit)
vei abandona lupta.
Cerul era atât de jos, sau așa credeam.
Țineam ochii închiși, ghemuit lângă dig
vorbeam cu mine însumi, în gând,
ca să nu mă rog cu glas tare.
Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor.
Doar dinspre turnul de pază
răsuna ceva. Ca o sirenă de ceață
avertizând vapoarele rătăcite. Iar eu mă aflam acolo
să scriu povestea femeii care n-a visat niciodată.
Acum, la căsuța de pe deal
nu mai locuia nimeni;
obloanele fuseseră trase deasupra întregii lumi.
Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai,
ochii în care îngrămădise atâtea speranțe
și un anume prozaism în durerea din glasul ei:
„Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta
o vreme, Doamne!”...
Auzeam cum picăturile transformate în măzăriche
se loveau de asfalt, într-un oraș

asediat din toate părțile de grauri bezmetici.

                     FLV

duminică, 21 mai 2017

Cartea pentru cei mici

Fascinația copilăriei

    Elena Bolânu, autoarea din Ialomița, scrie pentru prichindeii de vârstă preșcolară poezii, cu aceeași ușurință cu care un părinte are grijă să-i stimuleze copilului său imaginația și creativitatea prin diversitatea jucăriilor puse dinainte. Autoarea și-a făcut din literatura pentru cei mici un crez de viață, întrucât, în concepția ei, vârsta copilăriei include un fapt estetic care exprimă la modul sublim lumea magică și frumosul artistic care trebuie să existe în preajma copilului. Cu placheta de versuri pentru cei mici „Lumea magică a copilăriei (versuri pentru prichindei)”, frumos ilustrată (il. de Otilia Borș - București), editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2016, Elena Bolânu invită, prin versurile meșteșugite, în lumea magică a „jucăriilor de grădiniță, a universului de acasă și, împreună cu prietenii, să aflați totul despre mirajul anotimpurilor în lumea necuvântătoarelor” (mențiunea îi aparține Dr. Crina Decuseară Bocșan).
   Placheta conține poezii structurate în cele șase cicluri: „În universul magic al grădiniței” ; „Universul de acasă”; „Totul despre corpul meu”; „Fenomene naturale”; „Mirajul anotimpurilor”; „În lumea necuvântătoarelor”.  Înțelese numai în acest context, al unor trăiri afective, mesajul poeziilor face trimitere la normele morale, la creativitatea și imaginația prichindeilor și autoarea dezvoltă o temă cu impact emoțional pentru aceștia. Astfel copilul află că - „în universul magic al grădiniței” - el poate desena o pisică și drept recompensă primește o „biluță”, ori poate picta și maci pe care să-i dăruiască doamnei educatoare. Tot aici învață că una dintre frumoasele reguli ale politeții este cea în care știe să se prezinte ca nimeni altul: „Eu sunt Mihnea cel isteț,/Gene lungi și părul creț./Bălăior și mătăsos,/Mama-mi spune că-s frumos!/Și mai am o surioară,/O strig, Sara, până-n seară...” (Știu să mă prezint!).  În grupajul cu tematică „despre corpul meu”, poeta îi conștientizează pe prichindei cu valoarea instructivă și educativă ale principalelor părți anatomice ale corpului uman: „Cu nasul miros o floare,/Ochii-mi spun despre culoare,/Urechile – ce sunet are./Rece, cald, eu simt la deget,/Cu niciunul, eu nu preget” (Despre mine).
    Trimiterile la formulele de politețe, obiceiuri, foloase (ajutându-i pe copii) să le utilizeze și să le recunoască fac parte din lecția sublimă (a celor mari) pentru a-i învăța de mici să înțelegă și să respecte cele mai elementare reguli. O altă grijă a autoarei de față este și respectarea de către cei mici a valorilor morale – respectul pentru natura înconjurătoare. Astfel: primăvara „trezește în țară natura la viață”, iar vara nu numai că vine odată cu vacanța („am pus ghiozdănelu-n cui”) și copiii iau calea spre casa bunicilor; ea ne aduce și căldura soarelui care dezvoltă „în straturi” zarzavaturile în grădină. Toamna e anotimpul regretelor că șirurile de cocori și rândunele, apoi și berzele, ne părăsesc. Copiii mai trebuie să cunoască că iarna nu-i numai un anotimp care să ne adune pe lângă sobe ci și un bun prilej de a ieși la joacă „să-l alunge pe Moș Ene!” și din bulgării de nea să construiască „oameni de zăpadă,/Pe copii să-i vadă/Când vor colinda/Și le vor ura...”.
   Cu ciclul de poezii din „Mirajul anotimpurilor”, poeta i se adresează copilului cum să justifice în alimentație fiecare fruct cules din „livadă, la bunica”, fiecare legumă, fiecare floare... Simplu, pe înțelesul copiilor, pe lume toate au un temei: omul de zăpadă, săniușul, brăduțul împodobit de Crăciun, colindatul, Moș Nicolae, Moș Crăciun, etc.
    Dar cei mici trebuie să cunoască câte ceva și despre viețuitoare, fie că sunt cele domestice sau cele din pădure. Și nu numai pentru a le stârni curiozitatea și admirația cât să le trezească sentimente și informații care îi vor determina un anume comportament, în special reguli de conviețuire a omului cu natura. Cu poeziile din ciclul „În lumea cuvântătoarelor”, rând pe rând prichindeii fac cunoștință cu fluturele, gărgărița, rândunica, greierele și furnica, barza, ursul, lupul, vulpea, iepurele, pisica, orătăniile din ograda bunicii, cățelușul șchiop, cloșca cu pui etc. Toate aceste viețuitoare își au povestea lor vizând teme eterne care să îndrepte defecte omenești și de multe ori devin mici părți din adevărate lecții de geografie, botanică, anatomie, etc. Cu poeziile despre obiectele ce stârnesc, de mici, curiozitatea copiilor, autoarea pătrunde cu prichindeii pe cărările imaginației instructive și al educației necesare formării viitoarelor cunoștințe despre lumea înconjurătoare. Începând cu regulile pe care le determină culorile semaforului: „Stopul are trei culori,/Eu nu sunt cu capu-n nori./Roșu-mi spune: nu pleca!/Galbenul: nu te mișca!/Verdele: e undă verde,/Treci, pitice, că te vede!”, continuând cu mirajul avioanelor, bărcilor, vapoarelor, etc. poeziile au misiunea de a introduce și minime noțiuni științifice în mintea prichindeilor. „Lumea magică a copilăriei”: o carte necesară celor micuți.
    Elena Bolânu și-a continuat periplul incantației în lumea magică a copilăriei cu următoarea carte „Pastel de culoare”, Editura Delta Cart Educațional, Pitești, 2016. Scrisă cu dragoste pentru crezul educatorului, cartea propune un „Univers de poezie pentru tine, copile!” și se adresează nu numai celor mici. Versurile armonioase incluse de autoare în acest volum au câte ceva din consistența „cuvintelor potrivite„ argheziene și ne vorbește despre frumusețile și spectacolul naturii, succesiunea anotimpurilor și frumusețea lor, lumea mirifică a necuvântătoarelor, evenimentele importante din viața familiei și a societății în care copilul urmează să se integreze treptat. Cu acest volum se diversifică posibilitățile copilului de a intra în relație cu lumea înconjurătoare. Pe lângă valoarea ei estetico-emoțională cartea are și o valoare instructivă și educativă. Poezia din această carte are și o funcție terapeutică pentru sufletele unora dintre copiii aflați departe de darurile promise în binecuvântata copilărie. De exemplu, poezia „Săniuța”: „Copilaș drăguț,/Deși n-am căluț/Am un fel de șine,/Ce-lunecă bine,/De te-așezi pe mine!/Vom zbura ca vântul/Și iute ca gândul...”.  

     Și dacă dincolo de lumea mirajului și imaginației, componenta morală e cea care se ridică mai presus de toate atributele cărții, faptul că micile poezii îi învață pe copii despre iubirea de familie, de natură, despre încrederea în forțele proprii, despre ocrotirea viețuitoarelor și desprinderea răului de bine, acesta e cu certitudine harul scriitoricesc și ilustrativ al acestei cărți. 

vineri, 19 mai 2017

Poem de luna Mai

Niciodată lui... a fost ca odată

Așa de puțin prind gândurile un sens
Ca și aceste înfrângeri ce seamănă
cu acel zbor de păsări ce cad înghețate la pământ
chiar dacă nu înțeleg ce li se întâmplă.
Odată am privit împreună cerul
să-i deslușim adâncimea și nebănuitele urme
cum fac chiromanții când le întinzi palma
ori cum ar fi punerea mărgelelor albastre
în ochii păpușilor.
Îmi spuneai ceva
despre niște mesaje secrete ale norilor
Eu căutam doar acele graiuri ascunse;
era ca și cum ne-am fi îmbrățișat în frig
și părul îți mirosea precum apa mării.
Mulți și-au dat, apoi, cu părerea
din cauza poveștii noastre.
Mi-am spus
că nu am dreptul să te implic în acest război
să nu cunoască nimeni această trecere
spre un alt tărâm al provocărilor.
Că și-n povestea aceea
ei sunt mereu singuri
precum luna pe cer
și niciodată lui... a fost ca odată

în tolba urzitorilor de intrigi.

                 FLV


joi, 11 mai 2017

Odată cu soarele

Odată cu soarele

N-am crezut că pot și astfel alunga frigul
învelit cu-o pulpană a paltonului
în tranșeea dușmanului meu.
Înfrigurați, în noaptea aceea cântam împreună:
„când s-o lăsa sec de pâine
și păhăruțul de mine
lume, lume...”
Dar poate așa stătea scris în vreo carte.
Să fi tremurat în acel dans de umbre,
când totul semăna a vânătoare, deja?
Spun unele cronici că începuse austrul să bată
și soarele o să tremure
sub labele vulpii care îl va vârî în vizuină.
Mai degrabă aș fi înfruntat dezastrul
în singurătate
cum nu mi-ai vorbit niciodată de dragostea ta...
Nici când ți-am spus că voi rătăci ca un vultur
prin lume
nu te-ai repezit ca lupul de stepă în urmă.
Dar, știi?
Plopii din crâng sunt tot acolo unde i-am lăsat
și m-ai auzit întrebând: „Când mori și ajungi
la Judecata de Apoi,
în dispreț vei găsi întinderea iubirii?”
Nu există gânduri în noapte
care să-ți împlinească visurile mărețe
să-ți spună care e partea ce nu-mi aparține dintre amintiri
mai ales că,
trăsesem luntrea la mal și auzeam același,
mereu același, cântec repetat:
„Când m-or băga în mormânt
Și n-oi mai fi pe pământ...”
Dar, vezi?
Pe atunci
nu știam cum ma va trăda marea
și acum toate trădările sunt aproape de cer
granițe ridicate și ziduri întunecate.
Ca la Rembrand! Odată cu soarele
văzut tot mai stins înecânduse-n mare.

                    FLV

miercuri, 10 mai 2017

Eu când aud iarna...

Eu când aud iarna…

Eu când aud iarna cum bate la geam
Cu aripi de vulturi și gheare de pradă
Tu zici că la munte, în codri, pe-un ram
O pasăre cântă, de-aduce zăpadă.

În timp ce spui asta, tot cred că aud
Că-n glume te dai când cu frigul ori gerul.
Talanga sub streșini pe creanga de dud
Întruna colindă de sfâșie cerul.

Cum cea de se vinde, pe-un pumn de arginți
Și crede-n ursita cu daruri promise,
Voi, bunii prieteni, beți ceaiuri fierbinți
Prin gări de iluzii, dând frâie la vise.

Și tot mai departe, departe de voi
Și cea așteptată să spună: niciunde,
Nu sunt privighetori, ca iarna la noi;
De-ai ști să le asculți, sunt gata să cânte.


                         FLV

luni, 8 mai 2017

Rătăcirile lui Don Quijote (13)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (13)
    
    Oare cum trebuie să-l fi privit cititorii lui Cervantes pe Don Quijote la vremea aceea când, încă, autorul cărții despre isprăvile acestuia, trăia? Nu cumva se vor fi purtat ca acel Zopyr, fizionomist de profesiune, la întâlnirea cu marele gânditor Socrate? Se spune că Zopyr îl descifrează pe primul drept: un stupid oarecare, brutal din fire și înclinat spre desfrâu și beție spre hazul discipolilor filozofului care izbucnesc, firesc, în râs. Prins pe picior greșit, Zopyr o drege spunând că așa era construit filozoful din natură, însă, practicând ani la rând virtuțile, acesta și-ar fi înfrânt pornirile inițiale. Apoi cum, altfel, avea să fie catalogat Don Quijote, când întors la „hanul fermecat”, cu suita care-și făcuseră un plan de a-l aduce acasă, își va găsi, prin hangiu, „nașul” care-l va descifra astfel: „Afurisit să fie ceasul în care mi-a călcat pragul casei cavalerul ăsta rătăcitor și mai bine să nu-l fi văzut niciodată în ochi...”. Și asta, pentru că ceea ce i se păruse iscusitului hidalgo un uriaș, nu era decât imaginea burdufelor cu vin, iar cea mai vajnică bătălie în care se încăierase cavalerul, nu făcuse să țâșnească sângele uriașului ca dintr-o fântână, ci doar făcuse pagubă vinului țâșnit pe jos. La han mai apare și Don Fernando, iubitul Doroteei și astfel planul de a-l aduce pe Don Quijote acasă, în satul său, ia proporția unui spectacol măreț, cu personaje înadins deghizate. Asistăm la proporția unui spectacol shakesperian, cu nebunii care jucau rolul lui Hamlet, chiar lui Hamlet.
   Cei drept, Cervantes nu-și propune să scoată la lumină adevărul însuși despre eroul său, ci lumea conceptelor și identitatea acestuia dintre ființa și gândirea eroului său. Și dacă lumea lui Cervantes arată cu totul altfel de lumea lui Tolstoi, aceasta nu este o iluzie doar, ci e o urmare a „veșnicei mișcări” cum ar fi spus Nietzsche vorbind despre lumea anticilor și lumea sa. Și lumea celor două genii, din cele două creații, cu certitudine, e o lume frumoasă pentru că provoacă nenumărate îndoieli și incertitudini. Tot ce se petrecuse, în două rânduri, la hanul cu pricina, pentru Don Quijote e doar vrăjitorie curată, în timp ce pentru cei care știau firea firea cavalerului, toate acestea erau prilej de veselie socotind că nu se află pe lume mai mare aiureală. „Cei care-l ascultaseră își ziceau că mare păcat era ca un om care, pe cât părea, avea mintea limpede și vorbea frumos despre orice lucru s-ar fi apucat să vorbească, să-și fi pierdut cu desăvârșire mințile...”, - notează Cervantes. Credem că datorită forței de exaltare a eroului (pe de o parte) și inspirației autorului (pe de altă parte) în lupta susținută cu puterile ascunse și misterioase ale realității, ajungem noi, cititorii, să percepem imperioasa frumusețe a vieții în care s-au desfășurat evenimentele. Și la urma urmei, unde s-a mai văzut, se vede sau se va mai vedea vreodată pe lumea asta cavaler rătăcitor care să aibă atâta cutezanță în a se încăiera în cele mai faimoase bătălii, nu cu unul ci cu o sută de arcași? Azi noi (scriitorii) vrem ca și lupii să fie sătui și oile să rămână întregi, cum sugera Tolstoi în creația sa. Să ne gândim doar cum privea prințul Andrei în ochii lui Napoleon, de acolo de jos unde se afla căzut, cu lemnul drapelului în mână și sângele ce i se scurgea din rană: „...se gândea la nimicnicia gloriei și la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul”. Și în cazul eroului lui Cervantes nu rămânem într-o paralizie temporară a atenției de suprafață a actului de creație ci într-un echilibru valorificat de actul de creație, pentru că imaginea întoarcerii eroului, cu carul cu boi, înghesuit și prizonier într-un fel de colivie de nuiele împletite, nu ne-o poate șterge nimeni din memorie: „Don Quijote călătorea întins în cușcă, cu mâinile legate, cu picioarele întinse, cu spinarea sprijinită de parii pereților cuștii, răbdător și tăcut, de parcă n-ar fi fost om de carne și oase, ci statuie de piatră...”. Acesta este, senior cititor, Cavalerul Tristei Figuri, de care de bună seamă veți fi auzit vreodată, ale „cărui vitejești isprăvi și fapte mari vor fi încrustate în bronz nepieritor și-n marmură durată pentru vecie...”.  O lume reală și prozaică contrapusă unei lumi imaginare și poetice? Poate! Senzația vine și din faptul de a ne deplasa cu o „unduire” nostalgică dintr-o lume arhaică a vechii Spanii, într-o lume realist-dureroasă a unei Rusii cutremurată de un război celebru. În această primă parte, Cervantes a sugerat doar o lume a cititorului diferită de cea a cărții. Iar Cervantes va continua să povestească mai departe isprăvile eroului său, cu o a doua parte a cărții despre Don Quijote, în care personajele din carte, participante la minunatele aventuri vor deveni și cititorii lui Don Quijote pe post de judecători sub semnul intenției de comunicare cu lumea exterioară. Un fel de Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei Bolkonski) care în finalul romanului lui Tolstoi va rosti profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu cartea și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Aceasta E CHEIA pentru taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor lucrurilor. Adică: o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA.


                                 (final)

duminică, 7 mai 2017

Un timp care se oprise


Acolo, timpul se oprise

Cineva, priceput în a tălmăci semnele
spunea că omul va trebui odată
să-și pună pe taler viața, să-și numere gândurile
ca nimicuri ce nu mai puteau fi descâlcite.
Expresia acelor ochi
care sfredeleau în mine ca într-un munte,
din vara ce începuse cu o burniță
nicicum nu se putea uita.
Ca leagănul vechi (de-i spunea scrânciob)
atârnat de creanga cea mai înaltă
a nucului unde îi scriam poezii
și număram, nuștiu de ce, cuiburile de ciori din copaci.
Zile în șir, refugiat în pavilionul din grădină
îi auzeam degetele subțiri pe tabla ce ținea loc
de fereastră:
pam-pa-pam-param...
ca la acel acordor de piane din schița lui Cehov.
Azi, cheia a căzut din broască
și prin gaura cheii au intrat liliecii.
Doar scaunul se mai leagănă sub sârma pe care erau,
cândva, rufele.
Apoi doi ochi mici, părul negru, bluza fără bretele,
în picățele
și un timp care se oprise.
Aș fi vrut să-mi mai dea în joacă, în cărți.
Să-mi afle norocul. Să o aud spunând, cu tristețe:
„N-aș vrea să rămâi aici. Mai ai o viață înainte!”
Pam-pa-pa-pam-param!
Să mai fi visat ca atunci, în urma ei
și să nu fie totul stins
și mort, acolo.
                                   FLV

luni, 1 mai 2017

Poem de luna MAI

Cine știe...

Cine știe în ce colț uitat al sufletului
zilele care vor urma
au să atârne de un lung șir de întâmplări?
Dar să știi să lupți
ca acei fluturi înfricoșători
izbind cu aripile în geamuri
sunt numai tresăriri compuse din multă detașare,
ori ceva dezinteres al copilului care nu știe
cum se va sfârși ziua.
Când bunicul a intrat în pământ
și toți au privit mirați,
le păsa
că plânsul mi se transformase în cântec
și la picioarele mele furnicile își târau ouăle mai la vale?
Din sat, la un difuzor, se auzea vocea Mariei Tănase
cu acel tânguitor: „Cine iubește și lasă...”
Bănuiam numai,
cu fiecare bătaie a clopotului, cum doar ea
se jeluia în acel cântec
și cum el a cuprins-o în brațe
și a sărutat-o și iar a sărutat-o pe femeia lui.
Când am privit în sus,
de jumătatea lunii
stătea agățată flanela bunicului cârpită de bunica.
O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;
nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut.
Și ar mai fi fost timp până în zori
când, de obicei, pornea cu luntrea
să dea bătălia cu pescărușii de mare
până dincolo de linia orbitoare a soarelui.


                                            FLV