Cap. 16 – Care
dintre cele două Eme?
Luna
decembrie începuse ca o lună de toamnă, cu soare îmbietor și puțin vânt. În
ziua aceea, Victor fusese chemat, printr-un slujitor al bisericii, de părintele
Elisei, iar Ema, bănuind că era vorba despre documentele de plecare în Elveția,
așa cum li se spuseseră cu câteva zile înainte, se pregăti să iasă la plimbare,
de una singură, prin sat.
Când dădu să
treacă de poartă, Ema se auzi strigată. Era țiganca Rada. Se întoarse și-i făcu
cu mâna.
– Încotro
așa din vreme, domnișoară? Hai un pic să-ți dea țiganca o cafea și să-ți
ghicească în cărți. Ți-a mai ghicit, vreodată, cineva în cărți, domnișoară Ema?
Ema dădu din
umeri și își flutură degetele în semn că nu i se mai ghicise. Fiindcă nu era
nicio grabă cu plimbarea, se apropie de țiganca Rada care îi și oferi un scaun
la măsuța de sub acoperișul cerdacului din fața casei.
– Ia loc,
domnișoară dragă. Aduc ceștile, cărțile și stăm de vorbă.
În câteva
clipe se înfățișă țiganca Rada cu ceștile și cărțile de tarot.
– Pune mâna
și zi în gând o rugăciune, domnișoară. Una pe care o spui seara, înainte de
culcare.
Ema se lăsă
pe mâinile țigăncii. Luă toate astea ca pe un joc nostim de societate. Nu
credea în vorbe spuse, zicea ea, fără niciun sens, dar urmări cu interes
cărțile înșirate pe masă, rotite, tăiate și iarăși rotite, cum văzuse la un
dans de păuni, odată. În timp ce tăia și amesteca la cărți, țiganca își ținea
ochii închiși și chipul ei, i se părea Emei, era palid, însă liniștit. Vedea
cum își țuguia colțurile gurii, tremurând din buze. Nu era mulțumită de ce i se
arătase în cărți și reluă tăiatul, amestecatul și rotitul lor. Apoi se liniști
și interpretă fiecare amănunt:.
– Așa era,
așa... murmura țiganca.
Ema nu
înțelegea ce voia să zică.
– Ei?...
întrebă Ema, când țiganca terminase cu așezatul cărților pe masă.
– L-am văzut
întins într-o cameră întunecoasă... Dar cărțile spun că nu era el, ci celălalt.
– Care
celălalt? întrebă Ema, curioasă.
Țiganca nu-i
răspunse la întrebare. Părea să fi fost prinsă, deja, în transa ghicitului:
–
...Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au
văzut față în față, doar ele două, continuă țiganca, convinsă tot mai mult, pe
măsură ce descria amănuntele văzute, că aceleași lucruri le văzuse și prima
oară când pusese cărțile jos, înșirate pe masă.
Ema privea
ca hipnotizată. Nu înțelegea mai nimic. Continua să privească acele cărți fără
să vadă ceva, în ele.
– Soarta
hotărăște, domnișoară, ca cel care iubește mai mult să piardă totul. Iar el le
iubește pe amândouă la fel. Unele cărți spun că ceea ce e aici e de bine,
altele ba, că-i rău. Visele astea sunt ca apa dintr-o plasă, tu tragi să le
ridici pentru tine, ele se duc înapoi de unde au venit. Asta însemnează că el
te-a iubit din prima clipă. Dar ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă? Dacă
e ca un vis din care nu se poate desprinde?
Ema rămăsese
cu fruntea sprijinită în palmă și cotul brațului sprijinit pe masă. Ținea ochii
închiși și pentru a se trezi din acest vis își înfipse unghiile în podul palmei
până nu mai simți decât durere.
– Doamne
Dumnezeule, dacă știam... se sperie țiganca.
– N-am
înțeles mai nimic, se supără Ema, încercând să se ridice.
– Rostul
acestor semne, aflate aici, în cărțile întinse pe masă le vei afla mai târziu.
Deși e plecat la drum, domnișoară Ema, îl văd cum te caută și te strigă
dintr-un vis numai al tău. Asta e de altfel enigma celeilalte, să te aștepte și
pe tine, acolo. Dar de ce cele două nu pot fi împreună cu el, asta n-am înțeles
nici eu, domnișoară Ema!... zise țiganca, punându-i familiar o mână pe braț,
căutând să-i tempereze avântul și supărarea: Dar tu trebuie să alegi, fiindcă
numai cu una dintre ele nu poate fi fericit, domnișoară Ema! Oamenii pot să se
iubească fără să se vadă unii pe alții. Se vede cum se iubește pe sine în
cealaltă. E ca într-o oglindă în care se vede deformat totul. Da! Așa e. Însă
nu sunt sigură dacă mă crezi...
– Nu știu ce
să cred, se trezi Ema din acel vis urât. Nici nu sunt sigură că nu cred. Dar nu
vreau să cred. Povestea asta nu are niciun sfârșit?
– Cred că a
fost scrisă cu mulți ani în urmă, opină țiganca în timp ce-și strângea cărțile
de pe masă. Nu cred că tot ce a văzut el în cartea aia este adevărat,
domnișoară!
Dar toate
dovezile arătate de cărți erau și în memoria ei, sporindu-i amărăciunea: „E
oare posibil să mă despart pentru totdeauna de fericirea cu care m-am obișnuit
atâta? El mi-a spus că dragostea va învinge totul și că mă va duce până la
capătul lumii...” Și când fu de una singură pe poteci își repeta obsesiv: „Până
la capătul lumii... Până la capătul lumii....” Apoi un alt gând nu-i mai scoase
din cap temerile: „Oare ce a vrut să spună cu «Ce să faci dacă o iubește și pe
cealaltă?» Care dintre cele două Eme?”
Nu era
nimeni să-i audă murmurul din glas. Doar lumina zilei se târâia pe la colțuri
de drum și cerșea lămuriri.
Când Victor
sosi mai târziu cu documentele de plecare, gata finalizate, Ema nu-i spuse
nimic din nebunia și bolboroselile țigăncii care-i ghicise în cărți. Întrucât o
găsi la marginea patului, făcută ghem și învelită cu un șal, Victor crezu că
Ema se simțea rău. Se așeză pe un scaun lângă ea, vorbind rar, oarecum
îngrijorat:
– Ce s-a
întâmplat, draga mea? La ce te gândești?
Ea se ridică
într-un cot, își sprijini bărbia în mână și-l privi insistent. În cele din
urmă, se ridică din pat, își puse brațele în jurul gâtului lui și o făcu pe
somnoroasa:
– Mmm...
n-am nimic. Tu pe unde ai mai fost? Putem pleca mai repede de aici?
– Nici nu
știi cât de repede.
Ema sări
entuziasmată din pat:
– Ce
bine!... Ce bine, nu-i așa?
Pregătiră
împreună un singur bagaj, fiindcă nici lucruri prea multe nu aveau cu ei.
Când Victor
se găsea în șopronul de afară, la grătar, Ema se furișă în pat și scoase
manuscrisul, sperând să termine și ultima parte de citit. Găsi repede foile
unde rămăsese înainte de vizita părintelui Elisei și se lăsă în voia lecturii:
„...De
câteva zile, Vladimir stătea închis în casă și se lupta cu o febră care îi
provoca vertijuri. Cele două fete, cum provocator îi spusese fotoreporterița
aceea la conferința de la Comandamentul Armatei, nu veniseră pe insuliță. El,
în ciuda ploii care cădea în rafale pe sub mesteceni, le așteptase de unul
singur la o masă, până se făcuse târziu. Un amic, care îl găsise în casă
agonizând, îi pusese comprese reci pe frunte și îi spusese că uneori, prin
somn, chiar striga pe cineva. În mintea lui Vladimir, toate începură a se
derula într-o devălmăşie generală. Se visa acasă, copil, și chiar i se păru că
se află pe întinderea aceea, de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi
însoţească mama trecută de cincizeci de ani, o margine de cimitir întunecată şi
înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile de piatră, o
luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre
umerii malurilor de pământ. Se zbuciuma în somn: «De ce mă trag după ele? De
ce, de ce?...» Apoi, imaginile treceau în alte tărâmuri. Unele de curând. Când
se găsea în sala de conferințe și încerca să atragă atenția fetei din primele
rânduri și să-i transmită, prin semne, că are ceva deosebit să-i spună. «Ema,
parcă așa îi spusese fotoreporterița. Oare ce știu eu despre ea? O, da, am
întâlnit-o la Tamara. Cred că era prietena ei. Și era? Nu... Nu! Nu e asta. Era
vorba despre o carte. Cartea ei?... Spune-mi, Tamara! Cine-i Ema? Tamaraaa!...»
Când o
striga pe Tamara, era pe cale de a se trezi, apoi prietenul său îi refăcea
compresa pe frunte și cădea din nou în somn. Și iarăși visa. Își aduse aminte,
din nou, de cartea aceea. Îl obseda. Cu cartea aia putea oricând să bată la ușa
Emei și să poarte, împreună, o discuție, pe care și-o dorea nespus. Deodată își
aminti unde se găsea cartea aia. Sigur, cum de nu se gândise? Doar cunoștea
bine casa de pe strada Gării. Și chiar era, pe strada aceea. Cum de nu se
gândise? Doar locuise acolo. A găsit lesne casa. Era cufundată în întuneric.
«Dacă nu-i nimeni acasă, ce-o să fac? și-a zis. O să înțepenesc aici, în
poartă?» Când a apăsat pe clanță, poarta s-a deschis fără nici cel mai mic
zgomot. «Ia uite?! Mă așteaptă. Știa că o să vin?» Nu și-a mai pus și alte
întrebări. Ajuns dinaintea pragului de la camera Tamarei, realiză că nu mai
avea asupra lui cheia cu care, cândva, deschisese ușa secretă. Îşi aduse aminte
că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în bucătărie, nea
George, ori de câte ori ieșea afară, atârna, de obicei, felinarul. Dibui cu
mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în bucătăria
bătrânilor şi luă de pe o poliţă, unde știa că mătușa Petria ținea ascunsă
cheia aceea. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând, grijuliu, uşa camerei de
perete. Nu de alta, dar violenţa trântiturii ar fi putut stinge fitilul, abia
aprins. Îşi roti privirea de jur-împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea
acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea
întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni
stăruitor. Pentru ce se întorsese în camera aceea? Nu mai ţinea minte. I se
blocase ceva în creier şi o morişcă închipuită zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i
da pace. «Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!» Era singura lui
bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu
o cruce mare, mai mult la nimereală. Ajunsese deja lângă ușa metalică cu
geamuri rombice de la intrarea în hol. Încercă și mânerul ușii. Ca prin farmec,
ușa aceea s-a deschis. Dar asta nu l-a mai mirat. A pășit în antreu. Era beznă
peste tot, pustiu și nici țipenie de om sau alt animal, că a putut să înainteze
destul de lejer. Ușa camerei Tamarei era deschisă. «Să intru?» Îi bătea inima
foarte tare. «Dar cum am să mă descurc prin bezna asta?» Felinarul abia mai
licărea. Dacă dădea din greșeală peste un scaun, ceva, și se vor trezi cu
toții? (Aici îi punea la socoteală și pe nea George și mătușa Petria. Uitase că
nu mai erau în țară). Nu vor da buzna peste el, crezându-l vreun hoț? «Uneori
te salvează providența...» Vorbea de unul singur. Și iată că providența, tocmai
când nu te aștepți, îți și iese în cale. O lună uriașă, rotundă, roșu-arămie
își revărsă lumina ei strălucitoare prin geamurile de la hol. Când apăruse luna
asta? Și tocmai acum, când lumina din felinar era spre stingere. S-a privit în
oglinda de pe hol. Parcă nu arăta prea bine. «N-oi fi prea palid? Ori e de la
emoție?» A dat să intre în camera Tamarei, dar s-a oprit pe loc, fiindcă inima
iarăși începuse să-i bată năprasnic. Să-i iasă din piept, nu altceva! «Să mai
aștept să se mai liniștească. Dacă Tamara doarme și asta o s-o trezească?»
Numai că inima nu se astâmpăra cu una cu două. Ba dimpotrivă. Parcă devenise un
clopot. A dus mâna la piept să o facă să tacă, dar oricât încerca, nu simțea
nicio schimbare. Și-a astupat urechile să nu mai audă bătăile alea. După o
vreme, când a deschis ochii și se făcuse liniște în jur, s-a uitat atent să
zărească locul unde se găsea biblioteca. Frânturi de gânduri se îmbulzeau care
mai de care în mintea lui. La un moment dat chiar a bănuit că e cuprins de
niște frisoane ca atunci când ești luat de friguri. De aceea, nu era în stare
să rețină prea multe detalii. Asta era! Frisoanele astea sunt cauza pierderii
atâtor amănunte. «Amănuntele sunt foarte importante. Încearcă să-ți aduci
aminte de ele» își spunea. Fie ce-o fi! Și a pășit în cameră. Camera nu avea
însă nimic nelalocul ei, ori înșirate ici-colo... Tot ce zărea, erau dintotdeauna
acolo. Iar cineva îi tot sufla la ureche: «– Fugi, fugi cât mai departe! Ei te
vor găsi, până la urmă, și te vor omorî.» «– Cum așa?» întrebase. «– Simplu. Cu
un cuvânt» veni răspunsul. «– Nu-i nimic, voi rezolva de unul singur toate
astea» le dădu replica. «– Ia te uită, unde mă duce gândul!» Căută cu ochii.
Zărise și biblioteca pe peretele din fund. Se îndreptă cu felinarul căruia îi
tremura flacăra la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia,
prevestind prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui tremurau ca şi
cum ar fi fost muşcate de o viespe. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat,
aflat lângă bibliotecă. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu
talpa piciorului: «Ţine!» rosti ca pentru sine. Laţul unei funii nevăzute i se
strânsese deja în jurul gâtului. Scotocise cu furie printre rafturile
bibliotecii. «Unde o pusese?» Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Nu
era ușor să pătrunzi într-o casă străină și să cotrobăi după bunul plac, ca la
tine acasă. În sfârșit, găsi cartea. O deschise la prima filă să vadă dacă mai
era acolo autograful dat de Zellea Codreanu. Era. Simţea o imensă ură, cu toate
mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, că nu se putuse
abţine, după ce vârâse cartea în buzunarul hainei, să nu dea, la coborâre, cu
piciorul, o lovitură scaunului. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse să-și
răspundă. Se și văzu, copil fiind, când tatăl său îl trimisese să dea afară
mânzul abia născut, din bucătăria de la țară unde intrase și lingea făina din
copaia pe care mama lui o folosea pentru a frământa aluatul pentru pâine.
Sărise cu picioarele pe bietul mânz, dând cu toată setea în burta acestuia.
Asta până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: «Ho, mă, că-l omori! Acum
ia-l în spinare şi cară-l de aici, dacă ţi s-a făcut milă de el.» Îl cărase pe
un braţ de paie găsit lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna groază şi
dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să o
vadă, acolo, și pe cea a mânzului acesta născut nevinovat. Se trezi abia când
un bărbat și o femeie îi aruncau în față, apă dintr-un vas. «Gata! Îşi revine
acum.» auzi Vladimir, tot ca prin vis, o voce nelumească, în dreapta sa. Când
deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemui pe
femeie, cu Ema, prietena fotoreporteriței de la comandament. «Ce naiba se
întâmplă cu mine? Ce caut eu aici? Voi cine sunteți?» îi veniseră pe buze,
primele cuvinte. Dar buzele nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se
ridice de pe covorul verde-maroniu, unde căzuse după ce lovise scaunul pe care
urcase să caute cartea. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă
era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur. Încercă să-şi amintească
unde mai văzuse chipul bărbatului care se uita atent la chipul său. Deasupra
brațului plimba felinarul pe care el îl adusese acolo, iar lumina acestuia,
acum, îl orbea. Încercă să-și amintească dacă îl mai văzuse cândva. Scutură din
cap. Nu-l văzuse în viața lui. «– Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?» «–
Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia care semăna cu Ema. Tocmai te-ai întors
în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i
aşa, Victor?» Simți nevoia să mai pună o întrebare: «– Unde am fost eu, până acum?»
Nu primi niciun răspuns. «– Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un
gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi
chiar ea? Dacă n-aș fi iubit-o, dacă nu pentru ea am venit până aici să caut
cartea, atunci pentru cine? Credeam că tu (i se adresa femeii) ai să înțelegi
asta.» Auzi vocea bărbatului: «– Ți-e teamă! Se vede că ți-e teamă.» Simți
nevoia să protesteze, dar o auzi pe ea: «– Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai
fi de aici, cum te-aș mai iubi?» o auzi. «– Și cu cartea? Ce să fac acum cu
ea?» «– Nu mai e nevoie. Victor a găsit altă soluție. Plecăm din viața ta.» îi
spuse femeia. «– Și el, cine-i?» o întrebă. «– Ți-am spus. El este cel care
ți-a dat viață. Și a crezut că-ți poate da și iubire. Dar, uneori, unele iubiri
e mai bine să nu le trăiești. Și apoi, cine te-a rugat să cauți cartea asta?
Acum ieși din ea.» Vladimir nu înțelese pe moment la ce făcea aluzie femeia
care îl și vedea ca pe un condamnat ce urma să fie dus către eșafod. «Cum de nu
înțelege că nu poate exista niciun fel de ieșire, că am fost deja condamnat să
îi pun dinainte cartea care o va salva și pe ea, și pe mine?» O fixă printre
degetele răsfirate, cum ținea palma pe față, tremurând, și, de parcă ar fi
recunoscut-o deodată, zise:
– Te
cunosc, îngăimă Vladimir. Tu ești cea care i-ai dat viață celei din cartea care
vorbea despre păsări albastre printre mesteceni. Și știai bine că îți așteptam
scrisorile la marginea unor lumi tăcute... Știu că m-ai așteptat pe trunchiul
ăla trăsnit, că nu mi-ai auzit chemarea din cauza acelor greieri, care, ca
niciodată, făceau deja o larmă îngrozitoare... (Se îneca spre sfârșitul frazei.
Vorbea tot mai sacadat.) Când ai privit cerul și cum acesta pălise, o da... ți
s-a părut o iluzie... că totul s-a terminat... N-ai înțeles că și eu eram
acolo? Nu te-ai întrebat ce-am să fac de unul singur. Că nu eram pasăre ca să
zbor... Totuși, eram acolo?
– Aiurezi!
Nu sunt eu femeia care-ți vorbea despre păsări albastre și semne de nicăieri. E
timpul să te trezești.
Încet-încet,
umbra celui care se tot agita pe lângă el deveni clară. Era prietenul său care
îi apăsa fruntea cu o nouă pungă de gheață. Simți momentul să i se
destăinuiască:
– Știi?
Parcă mi-aduc aminte de dânşii… Nu-i aşa, prietene? Doar n-am visat. Totuși, nu
înțeleg. După ce au plecat cei doi, bărbatul și femeia de adineauri, am scos
din buzunar cartea pentru care mă dusesem acolo, în locuința Tamarei. Ar fi
trebuit să i-o dau ei. Și cum am rămas cu ea în mâini, am mai privit-o o dată.
Ce curios! Avea un titlu tare ciudat: «Mesteceni în ploaie», ori cam așa ceva.
– Dar
ai visat, îl liniștit prietenul care-i veghease la căpătâi și-i schimbase
pungile cu gheață pe frunte.
– Nu!
Eram sigur că nu aceea era cartea pe care o pusesem în buzunarul de la haină,
insista Vladimir. Neîncrezător pe buna-credință a prietenului său, se și
ridicase de pe pernă. Părea
gânditor. Ridică ochii aprinși de febră către cel din fața sa: Poate că aveau
dreptate – din teamă se nasc eroii; din eșec, chibzuința și din nenorocire,
fericirea.
– Cu
siguranţă! Cu siguranță... căută să-l liniștească amicul său. Toate astea, ca
medic, îmi sunt cunoscute. Cu atâta febră în corp, orice umbră, chiar și cea a
luminii de pe pereți, pare reală.
– Evident,
ridică Vladimir fruntea și privi agitat în jurul său. I-a vezi, e cumva o
fereastră deschisă? Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.
– E
de la febră, îl liniști prietenul aflat la căpătâi. Așa se întâmplă când ai
febră și visezi.
–
Neîndoios, cum se și întâmplă
în vise. Tot ceea ce ai văzut îți par reale. Așa că te înțeleg foarte bine.
Gata, acum trebuie să uit fiindcă ai fi curios să mă întrebi ce cred eu că s-a
petrecut în mintea celui care m-a băgat în povestea asta.
Celălalt nu
mai zise nimic. Îi tamponă fruntea cu punga de gheață și-l privi adânc în ochi.
Murmură ca pentru sine: «Cine știe, poate că cei doi au existat. Mi-e teamă că
n-a fost doar un vis. Dar, cred că e firesc. Apoi, ca pentru sine: Sigur că în
vis lucrurile ar putea să se petreacă și altfel...» Vladimir nu-l auzise.
Adormise ceva mai liniștit.”
Aici, Ema
își duse ușor mâna la frunte și apoi o lăsă să alunece fără reazem. „Același
lucru l-am simțit azi, și eu. Ceva halucinant! Cum au fost și vorbele
țigăncii...” spuse. Victor o auzi din prag. Dar crezu că Ema ațipise și visase
cu voce tare. Ar fi vrut să o strige pentru masă, însă Ema deja se
ridicase din pat și pornise în întâmpinarea lui.
Apoi avusese
loc cina și ultima lor noapte, împreună, la chilia din Radova.
(va urma)