miercuri, 30 mai 2018

Un ospăț de pomină


Un ospăț de pomină

    Aflat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga filele unui catastif îndoielnic. Se împărțea grâul oamenilor din sat, pe zile lucrate și norme efectuate, într-un an de muncă. Cel de la cântar mi se părea cel puțin dubios, nu pentru aroganța sa cât pentru modul în care înghesuia sub unghia lui neagră, cu un creion bont, cifrele  alea tare strâmb așternute în catastif. Deşi, la drept vorbind, nu are importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul, condamnat după aceea să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. Pe fețele celor de din jurul meu se citea încordarea. M-am trezit deodată râzând.
            -Ce te-a apucat, mă? am auzit-o pe soră-mea.
            -Lixandru ăsta seamănă cu Moromete, i-am șoptit la ureche.
            -Și ce, Moromete ăsta al tău e de râs?
   Am vrut să-i dau replica, dar palma mamei m-a făcut să trec la locul meu și să aștept, în tăcere, ca toți ceilalți. Lixandru ăsta, ca un cocostârc înalt, cu mustăți stufoase și pălărie mocănească din pâslă neagră, uzată de colb și soare, pe cap, îmi amintea mai degrabă de țăranii din tablourile lui Iser. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea văzusem în ograda noastră stând de vorbă cu tata, cum văzusem pe alţii. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit, mai spre iarnă, într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-a strigat tatei ceva în legătură cu un porc care nu se mai scula de jos de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta semn de însănătoşire. Musai trebuia să-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? a mai întrebat tata înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte, că vin şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă pe prispa casei. Fumau Naţionale şi între două păhărele mai discutau una, alta…Veşti şi întâmplări rele ca şi supărarea porcului pe viaţă. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică la anul… Pe când la alţii?! – a oftat Lixandru lângă tata de mi s-a părut că-i părea rău de țuica din casă, pe care o dădea – La noi parcă numai cucuveaua cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric. Parcă-i de tot râsul”.
  Prin fereastra uneia dintre camere se auzea, la radio, cântecul lui Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind pământ cu ele”.
-De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subînţeles, tata – Şi cartoful făcut între cocenii din sobă e de tot râsul, dar tare rău te pîrjoleşti pe degete, câteodată și, tot nu ne-am învățat să mai și suflăm când îl ducem la gură.
   Ca atunci, pe arie, m-a pufnit râsul la spusele tatei.
            -Ce-i, mă, copile? Iar ți s-o fi năzărit ceva, ori te-ai înecat cu cartoful ăla? l-am auzit pe tata împungându-mă cu un deget.
- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un rus, Cehov. Nuştiu cum îi zicea povestirii aceleia, dar, când capul familiei venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.
- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit? rămăsese tata cu paharul de țuică neînceput în mână şi ochii mari către mine.
- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…
- Măi, drăcia naibii! Da ce suflet aveau, ăia, pentru moşul lor!?! îl aud și pe Lixandru. Ăştia îl întrec pe nea Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul CAP-ului, măi băiete? Îi fac semn, că da, mi-l aduc aminte şi-l rog să spună, ce ştie, mai departe.
- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic. Acolo se măsurau căruţele, camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe cartonate. Fiecare căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa. Periodic îl prezenta preşedintelui de CAP. Vecinul vostru, Ilie Ivanciu era şi el şef pe la crama din sector. Seara, trecea cu Ilie Socodol şi Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Lupu îl chema, dar în sat i se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de iepuri, în sector). Împreună, ca oamenii, de, mai trăgeau câte ceva la măsea prin crama unde şef era  Ilie Ivanciu, şi când li se făcea foame, da iama în traista tătarului cu cele de-ale gurii, în bojdeuca de la cântar. Uneori, intrau peste tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe afară, sau pe dedesubtul basculei, de ungea cuiele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de musafirii nepoftiţi. „Ai… aiii… Da’, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…”. Nu le zicea nimic tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă, uneori, sau chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit moș Abduraym: „Ia să le-o fac ăstora, să-i învăţ minte!”…
- Ei!?! – întrebă și tata dând paharul cu țuică, pe gât. Lixandru făcu o pauză de umplu, din nou, paharele.
- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o seară a prins într-o plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu vărsat de lângă bascula-cântar, nişte ciori. Le-a jumulit bine şi le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, apoi le-a pus într-o farfurie, undeva lângă geam, la vedere. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi iar călcat de ceata de fomişti, dar pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga dedesubt, se făcea că are treabă pe acolo. Când a intrat băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel, pune-te la ros copane şi piepturi, că, la apariţia tătarului, dacă mai rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, tătarul, cum mâncau cu atâta poftă, mai că saliva şi el, că ochii, cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea Abduraym, da‘ am văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să ne trimiţi și la şeitan, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi cu mata şi să ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da’, estem bun?”, se holbă tătarul, neîncrezător. „Cum dracu’ bre, carnea de porumbel să nu fie bună?”, s-au mirat ei. „Da, porumbel… porumbel… Ulȧ! (măi)… măi!, se minuna tătarul. Slavă lui Alah”. Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic. Ba, dimpotrivă, se băteau lupii la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea târziu”. Mai mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea Abduraym, că românaşii nu glumesc de fel, hai de gustă şi el, şi gustă, până termină bucăţica, mai cu grimase, mai din curiozitate. „Nu-i bun, bre, porumbelul?”, l-a întrebat unul dintre musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins la mine... Ciori, bre!”, se dădu de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor, tătarul, pe-a lui…, până la urmă, s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat, crezând că-i carne de porumbel, da’ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a putut să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”, ar mai fi zis Ilie Ivanciu, când povestea și la alții, păţania cu ciorile fripte...
   Când a terminat de povestit fața lui de cocostârc a devenit iarăși gânditoare și posacă. Începuse a se însera și a trebuit să mă rog de tata să mergem spre casă. Luna era ca o seceră, undeva, în jos, către orizont. Stelele sus, una câte una începură să sticlească și mișcau în frunzarul cerului ca niște omizi. Gândul ăsta m-a cutremurat: „Dracul le-a adus peste sărăcia noastră, tot dracul le va sălta de pe fața pământului” am îngăimat. Așa cum sălta și sacul cu povești de după horn, cu basme cu tot, după ce ne adormea mama pe toți. Noroc că tata, care mergea ceva mai împleticit, nu mă auzise să mă întrebe ce mi se mai năzărise. Pesemne gândul lui era la cina aceea de pomină care avusese loc în bojdeuca tătarului Abduraym.

luni, 28 mai 2018

Sonet (Când noaptea se lasă)


Când noaptea se lasă
         (sonet)

Când vălul nopții peste iaz se lasă
Și unda poartă gânduri doar rebele,
Oare la sălcii crezi că le mai pasă
Cum poezia urcă înspre stele?

Șirag de greieri  printre ierburi dese
Ți-or spune locul unde dai de mine
Și-acolo-n doi,  doar basmul ne vom țese
Un ceas din viață… dar să fiu cu tine!

Iar de ai veni… ca întâia dată
Când floarea da-n salcâmi înnebunită,
Îți voi citi poemul scris odată
Și ochii te-arătau înmărmurită.

Astfel mă  mint că dragoste-i furtuna:
În piept când unda scaldă, goală, luna!



duminică, 27 mai 2018

Gânduri răzlețe


         Toţi visăm. Aşa începe totul...
                       (gânduri răzlețe)
   Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la unele versuri reţinute în memorie: „El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată, poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea personajului gândit de Kafka în „Procesul”. Cetatea va rămâne, veşnic, cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi. De nicăieri. Pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. Tu, cititorule, te aflai (închipuit de mine) acolo, în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor, rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. Asta e şi imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsată în urmă. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul... şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu, cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar a venit vremea evadării din cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa, că trăiesc prea multe fiinţe în mine, că încă nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard, din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „– Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregăti pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, „amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le vorbea mereu de „bucurii ce nu se arătau”, era singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că odată va spune ca Lișca: „Nu mai e să vă dau...”  Și, peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit. Așa începe totul... Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, așezat la masa de scris „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori, din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!”. Vedeţi?  Pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumile: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa Destinului? Destin împotriva căruia Fortinbras dădea poruncă ostașilor să tragă salve în memoria amicului său Hamlet. Restul e tăcere... Toți visăm. Până când lopata unui gropar îți vântură tigva de colo până colo. Ca și craniul pe care groparul i l-a arătat lui Hamlet în cimitir și despre care spunea că a avut cândva limbă în el și era în stare să cânte. Domnule Hamlet, după asta, ce mai poate urma?    














miercuri, 23 mai 2018

Mehmet Deliù (schiță)


Mehmet Deliù
               (schiță)                                   

   Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare durere.
   - Tu eşti a lu¢... (Îmi spunea atunci, căutând să-și amintească despre ai mei). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.
    Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?
     -Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă iar mama...
   Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata e cu oile mai mult pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă de era să cad pe spate de spaimă.
     -Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța cu cai, cum făcea bunicul.)
   Când mi-a dat drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap?
   Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările:
   - Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii!   Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină de nici aerul, cred, nu mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca ce mă urmărea. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo. 



luni, 21 mai 2018

Enigmatica Ema (cap. 17 - final)


Cap. 17 –  Ieșirea din poveste
                  (în loc de epilog)

       La plecare, țiganca Rada ținu să o îmbrățișeze pe Ema și când căruța cu cei doi se deprinse la drum, Victor văzu că aceasta avea ochii în lacrimi. El însă le luă drept lacrimi de ușurare. Tot timpul călătoriei, Ema era când uimită, când agitată. Adesea ar fi vrut să cânte, ori să strige la cai. Părea că toate forțele ei se unesc spre cel mai fericit viitor. Nu suflă nimic despre întâmplarea cu țiganca Rada, care-i ghicise în cărți, ba dimpotrivă, ea vedea doar partea în care tulburătoarele vorbe nu făcuseră altceva decât să-i arunce pe unul în brațele altuia. În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun. Ajunși în gară, Ema zări trenurile care alunecau pe șine, zgâlțâind geamurile sălii de așteptare, de unde trebuiau să urmărească sosirea trenului care să-i scoată din țară. Stând la fereastră, Victor se uita spre linii și din când în când trăgea cu ochiul spre peron unde oameni grijulii, nehotărâți, pășeau încolo și încoace, nerăbdători să le sosească și lor trenul. Spre intrarea pe drumul către pasarelă Victor zări, în poziție de drepți, umbra a doi soldați. Mai apoi, o elegantă umbră neagră trecu prin dreptul lor și îi văzu cum aceștia îl salutaseră și dăduseră raportul. Umbra în pelerină le înmânase ceva ce scosese din buzunare, apoi se oprise în micul scuar format de o fântână arteziană și clădirea șefului de gară. Înainte de a intra în clădire, se întorsese cu fața spre peron și mai aruncase, în treacăt, o privire. Când Victor îi surprinse fața, în lumina soarelui mijit printre nori, avu o tresărire. Îl mai văzuse în urmă cu o săptămână, la spitalul militar, înaintând pe holul dinspre camera directorului. Pe peron o santinelă înarmată făcea de pază, chipurile, pentru liniștea oamenilor din fața gării. Lui Victor îi atrase atenția că pășea încoace și încolo fără o țintă anume, dar trăgea cu ochiul spre culoarul de trecere dintre ușile ieșirii din gară către peron. În timp ce punea cap la cap toate astea, locomotiva trenului lor dădu un șuier, anunțând că tocmai intra în gară. Victor așteptă minutul în care, pe pasarelă se îngrămădeau călătorii care veneau înspre peron din partea opusă gării și îi puse bagajul în mâinile Emei, spunându-i cu glasul precipitat:
       – Nu-mi plac soldații ăia, din dreptul pasarelei. Mai adineauri un ofițer cred că le-a transmis câteva ordine precise.
       – Știu. I-am zărit și eu. Nu te teme. Pesemne urmăresc un grup format din doi inși: bărbat și femeie. E mai bine să merg de una singură spre linia trenului, iar tu, dragul meu, ar fi bine să ocolești gara și să o iei printre linii, pe partea cealaltă, până ajungi la coada trenului.
       – La asta m-am gândit și eu, Ema. Avem timp. După ce te instalezi în compartiment, înainte de semnal, urc la ultimul vagon și o să înaintez către tine, prin vagoane.
       – Te aștept.
       – Ai încredere în mine, spuse el, încercând să-și înghită durerea înțepenită ca un nod, în gât.
       Când ea s-a îndreptat spre pasarela unde începuseră să se îngrămădească oamenii cu bagajele, i-a făcut discret semn cu mâna și a luat-o spre ieșirea din gară. Înșirase câțiva pași mărunți. Nerezistând inimii, Ema a alergat spre el și l-a apucat de braț. Fără să o stânjenească prezența celorlalți, i-a cuprins fața în palme și l-a sărutat lung pe gură:
       – Să nu-ți pui în minte și să mă lași singură în tren, îl împunse ea cu degetul.
       – Haide, Ema! Atragem atenția...
       Se vedea că era emoționată. Poate se întorsese ca să-și liniștească bătăile inimii și să-și limpezească ochii în brațele lui. Când garnitura de vagoane intră în gară, toată mulțimea se repezi spre șine. Ema văzu oameni care își rostogoleau bagajele pe peronul unde era garat trenul. Apoi cum se cățărau pe scări strigând unii la alții. Trenul se umplu cât ai clipi. Abia atunci se mișcă spre vagonul al cărui număr le era trecut pe biletele de călătorie. În compartiment, Ema realiză că tocmai trecuse cu bine peste acel lucru atât de important în viața unei femei. Privi pe fereastră podul de fier și pasarela pe unde trebuia să se strecoare Victor, venind dinspre linii. Ca să-și ascundă emoția, scoase manuscrisul „Mesteceni în ploaie” și citi câteva rânduri. Realiză că nimic nu se prindea de ea. Gândul îi fugi la ziua în care țiganca Rada îi ghicise în cărți: „Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două...” i se rostogoleau în ureche vorbele ciudate ale țigăncii. Apoi cele ale lui Victor: „Hai, Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile...”
       – Ai dreptate, se auzi spunând cu voce tare, nu știu ce voiai să-mi spui, nu știu ce voiai să auzi, știu doar că treptat dragostea a luat locul fricii, cu aceeași ușurință cu care, sub streșini, cocoșii de tablă din tabloul „Orbi conduși de orbi” al lui Bruegel, îndurau ploaia.
       În sfârșit, auzi semnalul de plecare al locomotivei. Când trenul porni vijelios spre capătul țării, ea închise ochii. Trebuia să-l aștepte, în liniște, pe Victor: „Hai! Hai... hai odată!” Se uită spre bolta cerului, ca și când i-ar fi cerut ajutorul. Se ruga. Mai privea și pe fereastră la oamenii care mergeau pe culoar. Niște umbre ce se mișcau și vorbeau încet. Așa i se părea. În realitate, era un vacarm general. Doar că din compartiment, geamurile etanșe îi creau iluzia de calm. Priveliștea se schimba mereu. După nesfârșitele fâșii de câmpie, trenul începu să urce dealuri și terase acoperite de liziere și păduri. Când, în cele din urmă, trenul trecu și de cea de-a doua graniță, în depărtare apăruseră munții acoperiți de zăpadă. Ori de câte ori cineva trecea prin dreptul ușilor compartimentului, Ema îl urmărea cu privirea. Victor tot nu se zărea venind. Într-un târziu, ieși pe culoar și începu să caute prin vagoane. Când și când, tresărea și îndrepta brațul către vreun călător:
       – Scuzați-mă! V-am luat drept altcineva. Îmi dați voie? se scuza și căuta mai departe...
       ...La scurt timp de la despărțire, ajuns în capătul celălalt al pasarelei, Victor simți pași în spatele său. Nu întoarse privirea pentru a nu da cuiva de bănuit. În fața lui mai erau câțiva trecători care se grăbeau, în sens contrar mersului său, spre peron. Când trecu de ei, răsuflă ușurat: „Gata! Mai sunt câțiva pași până la linii...” scutură el din cap. Numai câțiva pași, apoi avea să le taie perpendicular spre locul unde era garat trenul său. Auzi o somație scurtă:
       – Stai!
       În urma sa desluși tropăitul specific bocancilor soldățești. Nu întoarse capul. Îi plăcea să creadă că doar i se păruse. Mergea înainte tot așa de liniștit în ciuda faptului că tropăitul se întețise. O nouă somație îi răsună în urechea stângă:
       – Stai pe loc!
       Puse piciorul pe șina de fier și tot în același timp întoarse capul. Patul de lemn al armei aruncată cu putere de soldatul care îl ajunsese din urmă îl izbi direct în frunte. Simți că piciorul i se ridică de pe șină și o forță năucitoare îl aruncă pe spate. Când își reveni se afla într-o cămăruță întunecoasă, cu gratii în loc de uși. „Am ajuns deja în vagon?” se întrebă. Dacă nu ar fi fost durerea din cap, zbârnâitul acela continuu, pesemne s-ar fi ridicat de jos să aprindă lumina și să o caute, din priviri, pe Ema. Încercă, cu efort maxim, să se ridice, dar nu reuși. Auzi zăngănitul lanțului dinspre gratiile de fier, apoi cum o umbră subțire se aplecă și-l întoarce cu fața în sus. Mai era cineva cu el. Unul mai scund și mai plinuț. Acela încercă să-l facă să stea în fund. Victor se târî pe podea până găsi un perete de care se lăsă rezemat cu spatele. Privi cu ochiul teafăr în jurul său. Se găsea pe podeaua rece de ciment a unei celule. Îl auzi, vorbind, pe scund:
       – Nu am găsit niciun act asupra lui, domnule ofițer. Nici la locul unde a căzut, printre linii, nu am găsit nimic.
       – Care e numele tău? Unde îți sunt actele? îl întrebă ofițerul.
       Victor parcă se văzu coborând pe pasarelă. De acolo de sus se zărea orașul luminos ca un țurțure în văzduhul glacial, brăzdat ici și colo de țipătul unor sirene de la fabricile din jur. Peste podul de fier zări și cupola gării înălțându-se spre asfințit. Pe pod treceau umbrele celor care ieșiseră din schimburi. „Pentru asta sunaseră, așadar, sirenele...” îi trecu lui Victor prin minte. Încerca să realizeze unde se află. Undeva sub pasarelă erau și  câțiva copii îmbrăcați în roșu, patinând pe un iaz înghețat.
       – Dracu să-l ia de iaz și culoarele lui ca de oțel, zise Victor. Căută să-și ducă mâna la ceafă, unde simțea o nouă durere cauzată de contactul violent cu șinele de cale ferată. Renunță. Nu era în stare să ducă mâna la ceafă.
       – E sub șocul loviturii, domnule ofițer!
       – Nu știi care e numele dumitale? Numele… Numele, omule! îl zgâlțâi ofițerul.
       – Numele? Sigur că da, mi-am amintit. Tocmai îmi scrisesem numele pe carte: Vladimir Dinulescu. Unde am pus-o? Aha!... Aici trebuie să o fi pus, în buzunar... șopti, pipăindu-și toate buzunarele, căutând cartea despre care tocmai le spusese: O aveam la mine. Știu sigur că am luat-o din bibliotecă și am pus-o aici... Le-am arătat-o și lor. Chiar mi-au spus că nu le mai trebuie. Cred că mi-a căzut când am alunecat pe gheață.
       – E lovit rău la cap. Vorbește în dodii, domnule ofițer. Să-l aduc pe părintele, ca să-l recunoască? E și acum în camera șefului de gară, încă de azi-dimineață, când l-am ridicat de la spital.
       Când se deschiseseră ușile și pătrunse răcoarea, Victor crezu că a venit vremea să iasă în ploaia de afară, în vârtejul negru al beznei, ca atunci când se rătăcise în zăvoiul de mesteceni, la Poieni, și în cele din urmă o găsise pe Ema ghemuită la rădăcina unui arbore, strângând de frică ochii, în timp ce o șuviță udă îi flutura pe obraz. Dar de ce nu se făcea odată ziuă, să se bucure de toată lumina zorilor, asta nu mai înțelegea. Mai avea o speranță ca cel care îi descoperise acolo în pădure să le arate drumul spre ieșire. Acela tocmai se oprise dinaintea lui.
       – Părinte Elisei, auzi Victor vocea cătanei, îl recunoști? El e?
       Necunoscutul se aplecă asupra celui rezemat de perete și îi săltă bărbia. Victor crezu că a venit timpul să se ridice și să îi spună necunoscutului nenorocirea care tocmai l-a încercat.
       – Acesta e Vladimir Dinulescu, din sat de la noi. Un enoriaș de-al meu. Îl știu, rosti părintele Elisei. Pentru că se spovedește la mine. Dar se vede că a fost de-ajuns o singură greșeală, o singură nebunie, de a trece liniile printr-un loc nepermis, ca mintea lui să se năruiască. Îmi pare rău!
       – Ce facem cu el, domnule ofițer?
       – După ce-și revine, lăsați-l să plece! ordonă ofițerul, retrăgându-se și înjurând printre dinți.
       Victor se trezi singur, orbecăind pe străduțele laterale din apropierea gării. Fiindcă bezna îl împiedica să zărească locuri cunoscute, începu să se roage să vină mai repede zorii. Când a ajuns în șoseaua de pe centură a început să bureze. Câțiva trecători umblau la nici zece metri pe un trotuar îngust, paralel cu șoseaua. Victor înainta tot mai greu, strângând din dinți ca să nu geamă din cauza durerii din tâmplă. Se auzi strigat:
       – -Vii de la tren? Nu știi, cel dinspre București o fi sosit în gară?
       – Nu știu despre niciun tren. Eu tocmai vin de la pădurea cu mesteceni. Am fost să caut pe cineva, dar nu cred că m-a auzit când am și strigat cam peste tot. Greierii ăia m-au înnebunit de-a binelea...
       Oamenii de pe partea opusă au dat nedumeriți din umeri și au plecat mai departe. „Cred că e beat...” „O fi un nebun!” Discutau între ei, grăbind pasul.
       În mintea lui Victor, Ema rămăsese pe trunchiul mesteacănului doborât de trăsnet, în pădurea din care ea îl striga să se facă auzită. Poate că mai era timp să o ia pe Ema de acolo și să plece împreună prin ploaie până când aveau să iasă din pădurea aceea de mesteceni, despre care tocmai scrisese. 



                                            Sfârșit



vineri, 18 mai 2018

Enigmatica Ema (cap. 16)


Cap. 16 – Care dintre cele două Eme?

       Luna decembrie începuse ca o lună de toamnă, cu soare îmbietor și puțin vânt. În ziua aceea, Victor fusese chemat, printr-un slujitor al bisericii, de părintele Elisei, iar Ema, bănuind că era vorba despre documentele de plecare în Elveția, așa cum li se spuseseră cu câteva zile înainte, se pregăti să iasă la plimbare, de una singură, prin sat.
       Când dădu să treacă de poartă, Ema se auzi strigată. Era țiganca Rada. Se întoarse și-i făcu cu mâna.
       – Încotro așa din vreme, domnișoară? Hai un pic să-ți dea țiganca o cafea și să-ți ghicească în cărți. Ți-a mai ghicit, vreodată, cineva în cărți, domnișoară Ema?
       Ema dădu din umeri și își flutură degetele în semn că nu i se mai ghicise. Fiindcă nu era nicio grabă cu plimbarea, se apropie de țiganca Rada care îi și oferi un scaun la măsuța de sub acoperișul cerdacului din fața casei.
       – Ia loc, domnișoară dragă. Aduc ceștile, cărțile și stăm de vorbă.
       În câteva clipe se înfățișă țiganca Rada cu ceștile și cărțile de tarot.
       – Pune mâna și zi în gând o rugăciune, domnișoară. Una pe care o spui seara, înainte de culcare.
       Ema se lăsă pe mâinile țigăncii. Luă toate astea ca pe un joc nostim de societate. Nu credea în vorbe spuse, zicea ea, fără niciun sens, dar urmări cu interes cărțile înșirate pe masă, rotite, tăiate și iarăși rotite, cum văzuse la un dans de păuni, odată. În timp ce tăia și amesteca la cărți, țiganca își ținea ochii închiși și chipul ei, i se părea Emei, era palid, însă liniștit. Vedea cum își țuguia colțurile gurii, tremurând din buze. Nu era mulțumită de ce i se arătase în cărți și reluă tăiatul, amestecatul și rotitul lor. Apoi se liniști și interpretă fiecare amănunt:.
       – Așa era, așa... murmura țiganca.
       Ema nu înțelegea ce voia să zică.
       – Ei?... întrebă Ema, când țiganca terminase cu așezatul cărților pe masă.
       – L-am văzut întins într-o cameră întunecoasă... Dar cărțile spun că nu era el, ci celălalt.
       – Care celălalt? întrebă Ema, curioasă.
       Țiganca nu-i răspunse la întrebare. Părea să fi fost prinsă, deja, în transa ghicitului:
       – ...Plecaseră împreună la drum. Erau doi la început. Apoi, în călătoria aia s-au văzut față în față, doar ele două, continuă țiganca, convinsă tot mai mult, pe măsură ce descria amănuntele văzute, că aceleași lucruri le văzuse și prima oară când pusese cărțile jos, înșirate pe masă.
       Ema privea ca hipnotizată. Nu înțelegea mai nimic. Continua să privească acele cărți fără să vadă ceva, în ele.
       – Soarta hotărăște, domnișoară, ca cel care iubește mai mult să piardă totul. Iar el le iubește pe amândouă la fel. Unele cărți spun că ceea ce e aici e de bine, altele ba, că-i rău. Visele astea sunt ca apa dintr-o plasă, tu tragi să le ridici pentru tine, ele se duc înapoi de unde au venit. Asta însemnează că el te-a iubit din prima clipă. Dar ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă? Dacă e ca un vis din care nu se poate desprinde?
       Ema rămăsese cu fruntea sprijinită în palmă și cotul brațului sprijinit pe masă. Ținea ochii închiși și pentru a se trezi din acest vis își înfipse unghiile în podul palmei până nu mai simți decât durere.
       – Doamne Dumnezeule, dacă știam... se sperie țiganca.
       – N-am înțeles mai nimic, se supără Ema, încercând să se ridice.
       – Rostul acestor semne, aflate aici, în cărțile întinse pe masă le vei afla mai târziu. Deși e plecat la drum, domnișoară Ema, îl văd cum te caută și te strigă dintr-un vis numai al tău. Asta e de altfel enigma celeilalte, să te aștepte și pe tine, acolo. Dar de ce cele două nu pot fi împreună cu el, asta n-am înțeles nici eu, domnișoară Ema!... zise țiganca, punându-i familiar o mână pe braț, căutând să-i tempereze avântul și supărarea: Dar tu trebuie să alegi, fiindcă numai cu una dintre ele nu poate fi fericit, domnișoară Ema! Oamenii pot să se iubească fără să se vadă unii pe alții. Se vede cum se iubește pe sine în cealaltă. E ca într-o oglindă în care se vede deformat totul. Da! Așa e. Însă nu sunt sigură dacă mă crezi...
       – Nu știu ce să cred, se trezi Ema din acel vis urât. Nici nu sunt sigură că nu cred. Dar nu vreau să cred. Povestea asta nu are niciun sfârșit?
       – Cred că a fost scrisă cu mulți ani în urmă, opină țiganca în timp ce-și strângea cărțile de pe masă. Nu cred că tot ce a văzut el în cartea aia este adevărat, domnișoară!
       Dar toate dovezile arătate de cărți erau și în memoria ei, sporindu-i amărăciunea: „E oare posibil să mă despart pentru totdeauna de fericirea cu care m-am obișnuit atâta? El mi-a spus că dragostea va învinge totul și că mă va duce până la capătul lumii...” Și când fu de una singură pe poteci își repeta obsesiv: „Până la capătul lumii... Până la capătul lumii....” Apoi un alt gând nu-i mai scoase din cap temerile: „Oare ce a vrut să spună cu «Ce să faci dacă o iubește și pe cealaltă?» Care dintre cele două Eme?”
       Nu era nimeni să-i audă murmurul din glas. Doar lumina zilei se târâia pe la colțuri de drum și cerșea lămuriri.
       Când Victor sosi mai târziu cu documentele de plecare, gata finalizate, Ema nu-i spuse nimic din nebunia și bolboroselile țigăncii care-i ghicise în cărți. Întrucât o găsi la marginea patului, făcută ghem și învelită cu un șal, Victor crezu că Ema se simțea rău. Se așeză pe un scaun lângă ea, vorbind rar, oarecum îngrijorat:
       – Ce s-a întâmplat, draga mea? La ce te gândești?
       Ea se ridică într-un cot, își sprijini bărbia în mână și-l privi insistent. În cele din urmă, se ridică din pat, își puse brațele în jurul gâtului lui și o făcu pe somnoroasa:
       – Mmm... n-am nimic. Tu pe unde ai mai fost? Putem pleca mai repede de aici?
       – Nici nu știi cât de repede.
       Ema sări entuziasmată din pat:
       – Ce bine!... Ce bine, nu-i așa?
       Pregătiră împreună un singur bagaj, fiindcă nici lucruri prea multe nu aveau cu ei.
       Când Victor se găsea în șopronul de afară, la grătar, Ema se furișă în pat și scoase manuscrisul, sperând să termine și ultima parte de citit. Găsi repede foile unde rămăsese înainte de vizita părintelui Elisei și se lăsă în voia lecturii:

       „...De câteva zile, Vladimir stătea închis în casă și se lupta cu o febră care îi provoca vertijuri. Cele două fete, cum provocator îi spusese fotoreporterița aceea la conferința de la Comandamentul Armatei, nu veniseră pe insuliță. El, în ciuda ploii care cădea în rafale pe sub mesteceni, le așteptase de unul singur la o masă, până se făcuse târziu. Un amic, care îl găsise în casă agonizând, îi pusese comprese reci pe frunte și îi spusese că uneori, prin somn, chiar striga pe cineva. În mintea lui Vladimir, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. Se visa acasă, copil, și chiar i se păru că se află pe întinderea aceea, de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de cincizeci de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Se zbuciuma în somn: «De ce mă trag după ele? De ce, de ce?...» Apoi, imaginile treceau în alte tărâmuri. Unele de curând. Când se găsea în sala de conferințe și încerca să atragă atenția fetei din primele rânduri și să-i transmită, prin semne, că are ceva deosebit să-i spună. «Ema, parcă așa îi spusese fotoreporterița. Oare ce știu eu despre ea? O, da, am întâlnit-o la Tamara. Cred că era prietena ei. Și era? Nu... Nu! Nu e asta. Era vorba despre o carte. Cartea ei?... Spune-mi, Tamara!  Cine-i Ema? Tamaraaa!...»
       Când o striga pe Tamara, era pe cale de a se trezi, apoi prietenul său îi refăcea compresa pe frunte și cădea din nou în somn. Și iarăși visa. Își aduse aminte, din nou, de cartea aceea. Îl obseda. Cu cartea aia putea oricând să bată la ușa Emei și să poarte, împreună, o discuție, pe care și-o dorea nespus. Deodată își aminti unde se găsea cartea aia. Sigur, cum de nu se gândise? Doar cunoștea bine casa de pe strada Gării. Și chiar era, pe strada aceea. Cum de nu se gândise? Doar locuise acolo. A găsit lesne casa. Era cufundată în întuneric. «Dacă nu-i nimeni acasă, ce-o să fac? și-a zis. O să înțepenesc aici, în poartă?» Când a apăsat pe clanță, poarta s-a deschis fără nici cel mai mic zgomot. «Ia uite?! Mă așteaptă. Știa că o să vin?» Nu și-a mai pus și alte întrebări. Ajuns dinaintea pragului de la camera Tamarei, realiză că nu mai avea asupra lui cheia cu care, cândva, deschisese ușa secretă. Îşi aduse aminte că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în bucătărie, nea George, ori de câte ori ieșea afară, atârna, de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în bucătăria bătrânilor şi luă de pe o poliţă, unde știa că mătușa Petria ținea ascunsă cheia aceea. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând, grijuliu, uşa camerei de perete. Nu de alta, dar violenţa trântiturii ar fi putut stinge fitilul, abia aprins. Îşi roti privirea de jur-împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se întorsese în camera aceea? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier şi o morişcă închipuită zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. «Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!» Era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare, mai mult la nimereală. Ajunsese deja lângă ușa metalică cu geamuri rombice de la intrarea în hol. Încercă și mânerul ușii. Ca prin farmec, ușa aceea s-a deschis. Dar asta nu l-a mai mirat. A pășit în antreu. Era beznă peste tot, pustiu și nici țipenie de om sau alt animal, că a putut să înainteze destul de lejer. Ușa camerei Tamarei era deschisă. «Să intru?» Îi bătea inima foarte tare. «Dar cum am să mă descurc prin bezna asta?» Felinarul abia mai licărea. Dacă dădea din greșeală peste un scaun, ceva, și se vor trezi cu toții? (Aici îi punea la socoteală și pe nea George și mătușa Petria. Uitase că nu mai erau în țară). Nu vor da buzna peste el, crezându-l vreun hoț? «Uneori te salvează providența...» Vorbea de unul singur. Și iată că providența, tocmai când nu te aștepți, îți și iese în cale. O lună uriașă, rotundă, roșu-arămie își revărsă lumina ei strălucitoare prin geamurile de la hol. Când apăruse luna asta? Și tocmai acum, când lumina din felinar era spre stingere. S-a privit în oglinda de pe hol. Parcă nu arăta prea bine. «N-oi fi prea palid? Ori e de la emoție?» A dat să intre în camera Tamarei, dar s-a oprit pe loc, fiindcă inima iarăși începuse să-i bată năprasnic. Să-i iasă din piept, nu altceva! «Să mai aștept să se mai liniștească. Dacă Tamara doarme și asta o s-o trezească?» Numai că inima nu se astâmpăra cu una cu două. Ba dimpotrivă. Parcă devenise un clopot. A dus mâna la piept să o facă să tacă, dar oricât încerca, nu simțea nicio schimbare. Și-a astupat urechile să nu mai audă bătăile alea. După o vreme, când a deschis ochii și se făcuse liniște în jur, s-a uitat atent să zărească locul unde se găsea biblioteca. Frânturi de gânduri se îmbulzeau care mai de care în mintea lui. La un moment dat chiar a bănuit că e cuprins de niște frisoane ca atunci când ești luat de friguri. De aceea, nu era în stare să rețină prea multe detalii. Asta era! Frisoanele astea sunt cauza pierderii atâtor amănunte. «Amănuntele sunt foarte importante. Încearcă să-ți aduci aminte de ele» își spunea. Fie ce-o fi! Și a pășit în cameră. Camera nu avea însă nimic nelalocul ei, ori înșirate ici-colo... Tot ce zărea, erau dintotdeauna acolo. Iar cineva îi tot sufla la ureche: «– Fugi, fugi cât mai departe! Ei te vor găsi, până la urmă, și te vor omorî.» «– Cum așa?» întrebase. «– Simplu. Cu un cuvânt» veni răspunsul. «– Nu-i nimic, voi rezolva de unul singur toate astea» le dădu replica. «– Ia te uită, unde mă duce gândul!» Căută cu ochii. Zărise și biblioteca pe peretele din fund. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura flacăra la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate de o viespe. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat, aflat lângă bibliotecă. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului: «Ţine!» rosti ca pentru sine. Laţul unei funii nevăzute i se strânsese deja în jurul gâtului. Scotocise cu furie printre rafturile bibliotecii. «Unde o pusese?» Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Nu era ușor să pătrunzi într-o casă străină și să cotrobăi după bunul plac, ca la tine acasă. În sfârșit, găsi cartea. O deschise la prima filă să vadă dacă mai era acolo autograful dat de Zellea Codreanu. Era. Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, că nu se putuse abţine, după ce vârâse cartea în buzunarul hainei, să nu dea, la coborâre, cu piciorul, o lovitură scaunului. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse să-și răspundă. Se și văzu, copil fiind, când tatăl său îl trimisese să dea afară mânzul abia născut, din bucătăria de la țară unde intrase și lingea făina din copaia pe care mama lui o folosea pentru a frământa aluatul pentru pâine. Sărise cu picioarele pe bietul mânz, dând cu toată setea în burta acestuia. Asta până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: «Ho, mă, că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici, dacă ţi s-a făcut milă de el.» Îl cărase pe un braţ de paie găsit lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să o vadă, acolo, și pe cea a mânzului acesta născut nevinovat. Se trezi abia când un bărbat și o femeie îi aruncau în față, apă dintr-un vas. «Gata! Îşi revine acum.» auzi Vladimir, tot ca prin vis, o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemui pe femeie, cu Ema, prietena fotoreporteriței de la comandament. «Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici? Voi cine sunteți?» îi veniseră pe buze, primele cuvinte. Dar buzele nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de pe covorul verde-maroniu, unde căzuse după ce lovise scaunul pe care urcase să caute cartea. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur. Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bărbatului care se uita atent la chipul său. Deasupra brațului plimba felinarul pe care el îl adusese acolo, iar lumina acestuia, acum, îl orbea. Încercă să-și amintească dacă îl mai văzuse cândva. Scutură din cap. Nu-l văzuse în viața lui. «– Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?» «– Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia care semăna cu Ema. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, Victor?» Simți nevoia să mai pună o întrebare: «– Unde am fost eu, până acum?» Nu primi niciun răspuns. «– Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea? Dacă n-aș fi iubit-o, dacă nu pentru ea am venit până aici să caut cartea, atunci pentru cine? Credeam că tu (i se adresa femeii) ai să înțelegi asta.» Auzi vocea bărbatului: «– Ți-e teamă! Se vede că ți-e teamă.» Simți nevoia să protesteze, dar o auzi pe ea: «– Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi?» o auzi. «– Și cu cartea? Ce să fac acum cu ea?» «– Nu mai e nevoie. Victor a găsit altă soluție. Plecăm din viața ta.» îi spuse femeia. «– Și el, cine-i?» o întrebă. «– Ți-am spus. El este cel care ți-a dat viață. Și a crezut că-ți poate da și iubire. Dar, uneori, unele iubiri e mai bine să nu le trăiești. Și apoi, cine te-a rugat să cauți cartea asta? Acum ieși din ea.» Vladimir nu înțelese pe moment la ce făcea aluzie femeia care îl și vedea ca pe un condamnat ce urma să fie dus către eșafod. «Cum de nu înțelege că nu poate exista niciun fel de ieșire, că am fost deja condamnat să îi pun dinainte cartea care o va salva și pe ea, și pe mine?» O fixă printre degetele răsfirate, cum ținea palma pe față, tremurând, și, de parcă ar fi recunoscut-o deodată, zise:
       Te cunosc, îngăimă Vladimir. Tu ești cea care i-ai dat viață celei din cartea care vorbea despre păsări albastre printre mesteceni. Și știai bine că îți așteptam scrisorile la marginea unor lumi tăcute... Știu că m-ai așteptat pe trunchiul ăla trăsnit, că nu mi-ai auzit chemarea din cauza acelor greieri, care, ca niciodată, făceau deja o larmă îngrozitoare... (Se îneca spre sfârșitul frazei. Vorbea tot mai sacadat.) Când ai privit cerul și cum acesta pălise, o da... ți s-a părut o iluzie... că totul s-a terminat... N-ai înțeles că și eu eram acolo? Nu te-ai întrebat ce-am să fac de unul singur. Că nu eram pasăre ca să zbor... Totuși, eram acolo?
       Aiurezi! Nu sunt eu femeia care-ți vorbea despre păsări albastre și semne de nicăieri. E timpul să te trezești.
       Încet-încet, umbra celui care se tot agita pe lângă el deveni clară. Era prietenul său care îi apăsa fruntea cu o nouă pungă de gheață. Simți momentul să i se destăinuiască:
       Știi? Parcă mi-aduc aminte de dânşii… Nu-i aşa, prietene? Doar n-am visat. Totuși, nu înțeleg. După ce au plecat cei doi, bărbatul și femeia de adineauri, am scos din buzunar cartea pentru care mă dusesem acolo, în locuința Tamarei. Ar fi trebuit să i-o dau ei. Și cum am rămas cu ea în mâini, am mai privit-o o dată. Ce curios! Avea un titlu tare ciudat: «Mesteceni în ploaie», ori cam așa ceva.
       Dar ai visat, îl liniștit prietenul care-i veghease la căpătâi și-i schimbase pungile cu gheață pe frunte.
       Nu! Eram sigur că nu aceea era cartea pe care o pusesem în buzunarul de la haină, insista Vladimir. Neîncrezător pe buna-credință a prietenului său, se și ridicase de pe pernă. Părea gânditor. Ridică ochii aprinși de febră către cel din fața sa: Poate că aveau dreptate – din teamă se nasc eroii; din eșec, chibzuința și din nenorocire, fericirea.
       Cu siguranţă! Cu siguranță... căută să-l liniștească amicul său. Toate astea, ca medic, îmi sunt cunoscute. Cu atâta febră în corp, orice umbră, chiar și cea a luminii de pe pereți, pare reală.
       Evident, ridică Vladimir fruntea și privi agitat în jurul său. I-a vezi, e cumva o fereastră deschisă? Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.
       E de la febră, îl liniști prietenul aflat la căpătâi. Așa se întâmplă când ai febră și visezi.
         Neîndoios, cum se și întâmplă în vise. Tot ceea ce ai văzut îți par reale. Așa că te înțeleg foarte bine. Gata, acum trebuie să uit fiindcă ai fi curios să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea celui care m-a băgat în povestea asta.
       Celălalt nu mai zise nimic. Îi tamponă fruntea cu punga de gheață și-l privi adânc în ochi. Murmură ca pentru sine: «Cine știe, poate că cei doi au existat. Mi-e teamă că n-a fost doar un vis. Dar, cred că e firesc. Apoi, ca pentru sine: Sigur că în vis lucrurile ar putea să se petreacă și altfel...» Vladimir nu-l auzise. Adormise ceva mai liniștit.”

       Aici, Ema își duse ușor mâna la frunte și apoi o lăsă să alunece fără reazem. „Același lucru l-am simțit azi, și eu. Ceva halucinant! Cum au fost și vorbele țigăncii...” spuse. Victor o auzi din prag. Dar crezu că Ema ațipise și visase cu voce tare. Ar fi vrut să o strige pentru masă, însă Ema deja se ridicase din pat și pornise în întâmpinarea lui.
       Apoi avusese loc cina și ultima lor noapte, împreună, la chilia din Radova.
                                                   

                                                         (va urma)










miercuri, 16 mai 2018

Enigmatica Ema (cap. 15)


Cap. 15 – Mărturisiri de taină

       Chilia preotului Elisei era așezată într-o pantă de deal, la capătul satului Radova, imediat în vecinătatea unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu, cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu cimitirul aflat în apropierea unei bisericuțe din lemn. Curtea chiliei ținea de la zidurile de piatră, ce delimitau satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în mijloc, chilia, în fapt o clădire scundă cu câteva camere, bucătărie de vară și un mic șopron care servea, pe timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din lemn, înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În fața chiliei trona un mic heleșteu unde se adunau, prin două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de ploaie, dar și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între heleșteu și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea spre drum, se vedeau înșirați câțiva scoruși înalți. După drumul lung făcut cu căruța, atât Victor cât și Ema își aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate, aranjate de țiganca Rada care, se pare, înștiințată de cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la intrarea din față a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat oalele pe foc în căsuța aflată la intrarea dinspre drum, undeva în dreapta porților, unde și locuia, clădire pe care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.
       După-amiaza patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la somn, mai ales că hurducăturile drumului nu-i menajă deloc. Prima care se sculă, după câteva ore de odihnă, și deschise fereastra dinspre heleșteu a fost Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi despărțea camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte, dar nu auzi niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii năvăli în cameră. Scoase capul pe fereastră și răcoarea serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele de sub pervaz, încărcate de rouă. Părea că totul în jur împietrise în tăcere. Privirile îi alunecaseră de-a lungul aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare. Ema înțelese că țiganca aducea câte ceva de-ale gurii. Părăsi camera și îi ieși înainte. Trecând pe dinaintea camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și trădeze prezența.
       – Domnișoară dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am urmărit din căsuța de la poartă și cum am văzut fereastra mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o fi foame boierilor...
       Ema răspunse cu un zâmbet și se luă după țigancă. Aceasta împinse cu piciorul ușa unei încăperi și, pe întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei un băț de chibrit, iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și încet-încet camera se lumină toată. Ema surprinse o cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee de vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva scoarțe țărănești și niște rogojini de papură, iar câteva carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate în dreptul ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga acestora.
       Victor se ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote și voci guturale în apropiere. Ema se repezi și îl luă de mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.
       – Privește, Victor, ce splendoare de lună pe cer! Dacă știam că te-ai trezit mai demult, poate făceam o plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?
       Țiganca Rada tuși de câteva ori, încercând astfel să-și facă simțită prezența:
       – V-am adus de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva, mai întâi, zise Rada și se retrase înspre ușă. Pe mine vă rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.
       Ema îi aruncă o privire lui Victor, dar simți că în sufletul lui se stârnise un roi încurcat de gânduri, dar neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese învățată în prezența stăpânului ei.
       – Rada, în casa asta nu mai locuiește nimeni? o întrebă el după ceva timp.
       – Vai de mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus părintele?
       – Nu ne-a spus.
       – Păi, el vine două zile în timpul săptămânii, ține slujba la biserica de lemn, din sat și doarme o noapte aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre pădure, boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea, ci cam de când s-a apropiat războiul pe la noi. Și el, și coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e bucătăreasă acolo, la spital. Nu știați?
       – Nu știam, Rada. Deci, așa?
       – Așa, așa, boierule! Da' se întorc când s-o termina totul. Așa au zis. Și după ce își bătu palmele de fusta înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat boierule. Și dacă e nevoie...
       – Nu e nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte. Mergi la dumneata, aici ne descurcăm singuri, glăsui Ema în locul lui Victor.
       Țiganca se înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee bocănitul papucilor ei de lemn.
       Se așezaseră în jurul mesei și începură să mănânce din bunătățile pregătite de Rada. Victor tot întârzia cu furculița în mână. Gândul său zburase departe.
       – Ce s-a întâmplat, dragul meu? La ce tot te gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în urmă. Ori te frământă ceva? insistă Ema.
       – Te rog să mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi existat și altă cale, decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță... La urma urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai întoarce-o, destinele noastre sunt, incontestabil, în mâna providenței, însă mă încredințez ție. Nu în zadar ți-ai pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții mele. Ce vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot întrebat în ultima vreme dacă aceasta e tortura cu care am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci, merită tortura ce ți-am adus-o și ție. Merită ca eu să fiu izvorul ei?
       – Victor, dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar tu ești puterea și refugiul meu. Crede-mă, nu te învinui – sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne spunem și ce mai avem pe suflet.
       Când se întoarse în camera lui, Victor își simți sufletul mâhnit pentru că îi arătase Emei acea neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu ea, cât și prăbușirea credinței sale în niște zori mai senine. Tocmai când întinse mâna spre a învârti rotița lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere, se trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează spre patul său, iar când voise să-i spună ceva, ea îi acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.
       – Parcă ai vrea să fugi de mine... îi șopti Ema după ce se desprinse de buzele lui. Înțelege, dragul meu, că Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește în mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de carte.
       Victor a privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngândurați și se trudea zadarnic să spună ceva. I-a luat repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a cuprins capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum ea se pierde, caldă, în brațele sale...
       Dimineața, când s-a trezit, Ema era goală, pe jumătate învelită cu cearşaful, și, după cum surâdea prin somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult schimbată. Era o altă Ema, faţă de acum câteva zile. Și el simțea că se schimbase între timp. Că văpăile pasiunilor pe care le credea stinse, se reaprinseseră așa deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe pat, stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un scaun în fața Emei, privind-o. Simți, mai mult ca niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre planurile lui. Privi la sânii ei frumoși, modelați ca după o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl sărută. Ema deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar, oh, Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase peste ea. Victor era atât de agitat, mormăia, se zbătea ca să obțină ce dorea și până la urmă o strânse mai aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi, Ema se aplecă peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea care tocmai trecuse fusese decisivă. „Fără îndoială, gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei doi, iar ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e una pasageră, nu se va întoarce el la aceleași sentimente pe care le avusese la plecarea din spital și se va arăta foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i povestească visul de peste noapte. El o ascultă cu atenție. Înțelese doar că în visul ei se făcea că se plimba prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai departe. Și ea voia să ajungă în zăvoiul de unde auzea chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba nu, era sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise? Că doar cu câteva clipe mai înainte, erau împreună, se țineau de mână. Dar, în același timp realiza că nici nu se poate strecura printre brațele de foc ale balaurului. A privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe bolta cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul păsărilor și să ajungă prin văzduh la ea, dar, foarte ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai avea glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă... A găsit un trunchi doborât la pământ, pesemne de trăsnete, și s-a așezat pe el. E convinsă că în jur erau mulți greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva ori, încercând să se trezească. Când a privit în sus, cerul pălise, dar stelele încă nu se zăreau. Dar a văzut o lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui foc de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după aceea. Începuse, din senin, ploaia, iar ea nu știu cum să-și explice mai bine toate lucrurile acestea, o obseda mai ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar fi decurs altfel? „O, ce simplu va fi mâine...” se lăsă ea furată de un vis. Apoi, s-a trezit când el îi mângâia, cu buzele, sânul.
       – Când eram mică, mama îmi spunea că dacă voi visa balauri, ca cei din povești și care te fugăresc din drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare ce îmi va aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu, când voi fi crezut că a trecut totul, voi întâlni o dragoste și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte fericită...
       Victor n-o mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la piept și îi mângâie buclele, iar Ema îi strângea în neștire umerii, brațele...
       – Victor, să nu mă lași singură...
       El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai lăsă să spună niciun cuvânt:
       – Eu nu sunt superstițios, o liniști Victor și îi sărută mâna.
       – Victor, îl întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un copil?
       – ?!
       – Nu e vorba de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât de frumos să am un copilaș cu tine. Ori ți-e teamă tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?
       Victor încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel lucru care îi trecuse prin gând: „Ce altă femeie ar avea curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să rodească la primul amor, dacă nu Ema?”
       – Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e teamă că visul acela te-a înspăimântat într-atâta încât crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea noastră. Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și uite câtă lumină e afară... Poate țiganca Rada a și dat câteva ture pe sub ferestre. Hai Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din viața ta, despre trecutul tău și eu doar să ascult. Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va mărturisi câte ceva.
       Spunând toate astea, Victor o simți cum se zbate cu taina ei, cum ea realiză că o ispitea să facă o destăinuire ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama celeilalte. Se auzi mustrându-l:
       – Aha! Deci vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți termini cartea? Nu, dragul meu! Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din memorie. Nu mai există trecut, nu mai există amintiri dureroase. Deveni provocatoare: Și tu unde ai fost, de n-ai lăsat niciun fel de urmă?
       – Iartă-mă! i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se ridică și deschise larg fereastra. Răcoarea de afară îl învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă timp să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.
       Rămasă singură în cameră, Ema începu să se aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate de atâtea sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își descoperi pe ceafă, a cărei piele era trandafirie întotdeauna sub legătura cosiței, niște vânătăi diafane care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se reîntâlni cu acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea nevoia să îngâne același cântec amintit doar în momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor așteptând pe o bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu pietricele culese de pe jos în pânza apei și amuzându-se când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de un loc retras, un fel de refugiu, iar ei aveau acum un adăpost numai al lor. Din mansarda căsuței, aflată lângă porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o vreme cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul pădurii care începea odată cu panta din deal. Așa au rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri, făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.

                                          (va urma)