Enigmatica Ema (cap. 10)

Cap. 10  - Pe muchie de cuțit

       Ema căutase și-n următoarele zile ziarul „Vremea”, sperând într-o revenire a publicisticii lui Victor Sidȯriu de pe frontul de vest. În lipsa articolelor sale, bucureștenii rămăseseră o vreme fără posibilitatea de a-și face o părere temeinică despre luptele care se dădeau în vestul țării pentru eliberarea Ardealului și alungarea trupelor germane peste granițele de odinioară.

       Simțea că ceva nu merge cum trebuie cu soarta lui Victor Sidȯriu, iar în cercurile ziariștilor se discutau știri fioroase și se făceau prezumții sumbre după apariția mărturiei soldatului care fusese martor la accidentul cu camionul în care se aflau Victor Sidȯriu, ordonanța dată de la comandament și șoferul camionului. Guri tot mai învrăjbite aruncaseră „pe piață” ipoteza că Victor Sidȯriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș. Ema nu credea o iotă din tot ce auzea în diverse cluburi bucureștene. Căută ziarul cu pricina și citi și ea mărturia acelui soldat:

       „…Făceam față cu greu rației mici dată de aprovizionarea noastră. Ne-o mai completam fugind din tranșee, noaptea, spre dealurile aflate în apropierea liniilor germane, unde, spuneau unii care ajunseseră acolo, că se aflau vii cu struguri tocmai buni de mâncat. Împreună cu un camarad de arme am dat o raită în zonă. La un moment dat ne-am rătăcit și după un deal am văzut o lumină. Nu ne-am lămurit cam ce era acolo, așa că ne-am târât unul în spatele celuilalt cât mai aproape de acea luminiță. După niște foi de cort, folosite pentru camuflaj, cred că am descoperit locul de unde nemţii transmiteau artileriei lor coordonatele noastre. Locotenenții noștri nu se lămuriseră nicidecum de ce toate bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi. Cortul era situat după un pod ce trecea peste o albie secată. La lumina unor opaițe se aflau trei ofițeri în uniforme germane cu epoleți și însemne pe caschete, iar lângă ei, deasupra unor hărți, am văzut figura corespondentului nostru de război, Victor Sidȯriu. Îl mai văzusem de două-trei ori cu soldatul ordonanță, după el, în spatele frontului, notându-și mereu într-un blocnotes. Cât am distins la lumina opaițelor, cred că el era. De data aceasta purta o manta ofițerească fără epoleți. Ne-am retras tot atât de tiptil precum veniserăm, pentru a raporta toate astea comandanților noștri. I-am spus ce văzusem și camaradului meu, dar acesta credea că mă înșelasem. El văzuse că acel civil, în manta, doar aducea la chip cu Victor Sidȯriu, că ar fi fost c-o palmă mai scund și ar fi deslușit câteva vorbe ungurești la acela, dar eu am raportat exact ce am văzut…”

       În vreme ce parcurgea știrea din ziar, Ema simțise în mai multe rânduri că se sufocă. Încerca să inspire, dar nu reușea în niciun chip să-și umple cu aer plămânii. În acele momente, avu senzația că toată ființa sa e doar un biet fulg în vânt. Inima îi bătea nebunește în piept. Respiră apoi din ce în ce mai rar și își reveni. „Așadar, mărturia acestui soldat bezmetic, plecat la furat struguri, să fi contat atât de mult în a terfeli numele scriitorului nostru drag?” Numai ea putea dezlega enigma acestei povești încâlcite, însă pentru aceasta trebuia să plece pe front. De aceea se și înființă la ușa cabinetului distinsului profesor doctor Bagdasar, de la Spitalul Militar București. Ceru audiență soldatului care păzea ușa cabinetului, dar acesta îi răspunse că domnul doctor nu avea timp pentru audiențe. Ema nu mai suportă bădărănia soldatului. Făcu atâta zarvă, strigând că va ajunge și la ministrul de război, generalul Mihai Racoviță, dacă nu i se permitea să intre la profesor. Mintea ei era torpilată de mârşăviile citite în „Vremea”, de mărturia pe care o considera de rea voinţă, așa că ce mai conta mâna fermă a unui soldat care îi bara trecerea. În toiul acestor frământări, ușa cabinetului se deschise și o voce răgușită de tutun se auzi limpede:

       – Nu vă simțiți bine, domnișoară?

       – Nu e vina mea, spuse repede Ema. Întrebați-l pe dumnealui, soldatul fără inimă. Am cerut doar câteva minute de audiență la domnul profesor Bagdasar. E o problemă de viață și moarte ceea ce mă aduce la dumnealui, iar soldatul acesta spune că nu-i pasă. Auzi! Nu-i pasă? Ca și cum moartea cuiva ar fi ceva firesc.

       – Vă pot ajuta cu ceva, domnișoară? întrebă calm vocea din ușa întredeschisă. Mustățile zburlite, privirea rece și pătrunzătoare o fixa pe Ema, cu neîncredere.

       – Te duce la disperare, spuse Ema pe un ton plângăreț, arătând către soldatul cerber. Dacă dumneavoastră sunteți distinsul profesor, atunci trebuie să mă ascultați. N-am venit să vă răpesc timpul. Doar să mă ascultați două-trei minute. Atât vă cer! Vă rog...

       Profesorul Bagdasar îi făcu semn soldatului că totul e în regulă și o pofti pe Ema în cabinet. Se așeză la birou, de partea cealaltă a scaunului oferit musafirei, și rosti, cu ochii prin hârtii:

       – Despre ce-i vorba?

       – Pe scurt, domnule profesor, sunt asistentă medicală într-un orășel de provincie. Vreau un document cu care să mă pot înfățișa la Spitalul Militar din Oradea, în calitate de asistentă, ca trimisă din partea Comandamentului „Crucea Roșie”, din capitală. Un bun prieten de familie, scriitorul Victor Sidȯriu, trimis pe front în calitate de corespondent de război, se află în stare gravă la acel spital după ce a fost rănit grav pe câmpul de luptă. Are brațul zdrobit. Au scris în ziare... Înțelegeți? S-ar putea să nu mai scrie niciodată. Asta ar însemna chiar moartea lui...

       – Și de ce crezi că prezența dumitale i-ar face numaidecât bine? întrebă profesorul în timp ce tocmai își ridicase privirea din hârtii și se uita la obrazul Emei, nemișcat și palid, cu ochii drept înainte.

       – Dragostea e cel mai mare leac, domnule profesor. Cât timp omul primește iubire are și speranță. Nu stă scris și-n „Biblie” că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și moartea? Așa stă scris în Cântarea cântărilor cap. 8 versetul 6-7: „pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău și dragostea va fi mai tare ca moartea...”

       Profesorul Bagdasar îşi îndreptă bustul. Se prefăcu că nu observă cum îi tremura mâna Emei și nici lumina strălucitoare din ochii ei. Așteptă doar o secundă, apoi se întoarse și îi ceru asistentei, aflată după un paravan (Ema nu o observase de când intrase în cabinet, fiindcă privise numai spre profesor, încercând să descifreze fiecare mișcare a acestuia), să i se facă legătura cu Spitalul Militar din Oradea, apoi cu cabinetul ministrului de război, generalul Mihai Racoviță.

       Telefonul de pe birou sună în câteva clipe. În timp ce profesorul cerea informații despre pacientul Victor Sidȯriu, Emei îi ticăia inima ca un ornic dezacordat. Convorbirea dură exact un minut. Cum puse receptorul în furcă, profesorul o fixă bănuitor:

       – Prietenului dumitale e pe cale să i se amputeze mâna sfârtecată de explozia produsă în ambuscada de pe podul de la Turda. În plus, aiurează continuu. Din ce mi s-a spus, nu cred că realizează cine este. De aceea mă tem că e prea târziu. Dar poate ai dreptate. Sunt oameni care își prelungesc viața doar prin iubire... Uite! pentru dumneata: „Toate leacurile la îndemână”, autor doctorul-poet Vasile Voiculescu, ediția 1935. O carte renumită! zise profesorul, luând de pe un raft de deasupra biroului cartea. Sper să-ți fie de folos. Poftim și recomandarea mea pentru ministerul de război. Te prezinți mâine dimineață la cabinetul său cu această recomandare a spitalului nostru, pentru documentele însoțitoare. Vorbesc eu, între timp, cu secretarul ministrului... Audiența dumitale a luat sfârșit. N-a fost prea greu. Și... succes!

       Ema se ridică în picioare şi de emoţie uită să strângă mâna profesorului, care rămăsese o clipă întinsă către ea. Se îndreptă spre ieșire cu inima ticăind precum a unui iepure prins în bătaia puștii. Își aduse aminte că nu-i mulțumise profesorului, se întoarse și îl îmbrățișă grabnic, sărutându-l pe amândoi obrajii. Ieși din cabinet în culmea fericirii. Auzi doar mormăitul profesorului, adresat pesemne asistentei de după paravan, tocmai când se închisese ușa în urma ei:

       – Sper că are să reușească! E în stare să țină și cu dinții de viață. Am mai văzut minuni pe lume...

       Soldatul care o privise, stând țeapăn, la ieșirea din cabinet, îi mai auzi doar râsul cristalin, răspândit pe coridor.

       Peste alte două zile de la vizita pe care o făcuse la Ministerul de Război, Ema, având asupra ei documentele însoțitoare, intra pe poarta Spitalului Militar din Oradea. Portarul îi cercetă hârtiile după care învârti manivela telefonului din gheretă. Transmise scurt câteva fraze și după ce puse receptorul în furcă i se adresă Emei:

       – Cum intrați, drept înainte, la capătul culoarului e cabinetul doctorului maior Angelescu. E scris pe ușa de la intrare. Vă așteaptă. Și ziceți că v-au trimis de la Ministerul de Război, chiar din București?

       Ema nu răspunse. Traversă culoarul cel lung, trecu pe lângă sala de pansamente (o recunoscu când tocmai ieșea o infirmieră cu o cutie în brațe) și se duse întins pe culoarul de trecere, drept înainte. Dincolo de zidul cu ferestre, zări infirmierele și doctorii mișunând printre șirurile de paturi așezate la zid. Căută, în trecere, să descopere patul unde ar fi fost așezat Victor. Dar în paturile de fier cu saltele de iută umplute cu bumbac și câlți, printre feșe, bandaje și fețe nerase, nu îl descoperi nicăieri pe Victor Sidȯriu. Îl găsi, însă, la capătul culoarului, așa cum i se spusese, pe maiorul Angelescu care o aștepta împreună cu o infirmieră. Ema se prezentă și, totodată, întinse documentele primite de la Ministerul de Război. Doctorul maior se uită în fugă pe ele, le puse pe birou și o rugă pe infirmieră să o ia înainte. În vreme ce înaintau prin saloane, Ema zări în dreptul unor paturi, paravane mari și auzi glasul unor doctori ori infirmiere, șușotind între ei. „Acela trage să moară (gândi Ema), de aceea au tras paravanul”. După costumația specifică cu boneta pe care se vedea crucea, Ema înțelese că multe infirmiere și asistente lucrau la Crucea Roșie.

       – Va trebui să vorbim mai încet, o preveni maiorul în timp ce înaintau printre paturi.

       Salonul cel lung era partajat în camere ce conțineau câte patru paturi, prin paravane din lemn, lăsând un spațiu de trecere între capetele paravanului despărțitor și zidul cu ferestre. Dincolo de zidul cu ferestre era culoarul pe unde trecuse Ema la sosire. Îl descoperi pe Victor tocmai în ultima cameră, spre ieșire. Patul lui era primul de la peretele din colț. Avea o pătură cazonă care îl acoperea și, cum sta întins pe spate, Ema îi zări broboanele de transpirație de pe frunte. Infirmiera luă de pe măsuța de la căpătâiul bolnavului pansamentul muiat într-o tăviță cu apă și-i șterse fruntea de broboanele de transpirație. Ema, care îl văzuse ultima oară la Poieni, în tabăra de pictură, constată că Victor Sidȯriu era mult schimbat. Se așeză în genunchi, la căpătâiul lui și îi luă mâna stângă, cea care se vedea ieșind de sub pătură și o duse la buze. Se sfii s-o atingă pentru a nu-i pricinui vreo durere. Doctorul maior trase pătura și de pe celălalt braț, dezvelindu-l. De sub bandajele pline de sânge, ce miroseau puternic a acid fenic, Ema îi zări brațul sfârtecat de explozie. Victor tăcea tot timpul, clipea în continuu din ochi, se uita nedumerit în jur și rămânea apoi cu privirea fixată pe tavan. Părea că nu vede și nu aude nimic din ce se petrecea în jurul lui. Era străin de tot ceea ce căuta Ema să-i șoptească la ureche.

       – După cum vedeți, starea bolnavului nu-i prea bună. Nu cred că va suporta un transport, cu camioanele armatei, la un spital din Cluj sau București. Își pierde adesea memoria, iar cangrena din braț se întinde încet și sigur spre umăr. Nu credem că va mai trăi mult dacă nu vom face amputarea rapidă a brațului drept. E singura șansă, domnișoară Ema.

       – Nu se poate așa ceva! aproape că strigă Ema, atrăgând atenția celor din paturile alăturate. Mai dați-i o șansă! Pentru asta am venit. Trebuie să credem în miracole, domnule doctor.

       – Cum doriți, domnișoară! Infirmiera o să vă arate camera din curtea spitalului unde o să locuiți. Programul este de zece ore în spital. La trei zile, urmează orele de gardă, noaptea, printre bolnavi. Un regim crunt, însă n-avem încotro. O parte din personal e trimis în spatele frontului. După ce vă stabiliți camera, vă aștept în cabinet să semnați fișa personală. Vă admir curajul și sper să fiţi răsplătită pentru voința dumitale și de Cel-de-Sus.

       Rămase singure cu bolnavul, doar ea și infirmiera, Ema căută mai insistent în ochii lui Victor Sidoriu, dar el nu pricepea nimic din ce i se întâmpla în acel moment; doar părea că îl preocupă ceva apăsător și greu de dezlegat.

       – N-o să vă las să obosiți bolnavul, zise infirmiera. Pe schimbul meu sunteți doar un vizitator și lor nu le dăm voie mai mult de un sfert de ceas la căpătâiul unor bolnavi ca el.

       – Nu obișnuiesc să primesc ordine de la inferiorii mei! ripostă cu fermitate Ema. Ochii ei negri, mari, o măsurară din cap până în picioare pe infirmiera care ridicase un pic vocea.

       Ema era hotărâtă să nu creadă pronosticul pe care-l dăduse doctorul, dar în momentul acela o teamă nelămurită o făcea să nu se uite la Victor, care ședea dinaintea ei, inconștient de prezența celor două femei.

       – Aveți un ulcior? Bolnavilor li se face, când și când, sete, deși n-o spun direct. Îmi place să am la îndemână un ulcior cu apă. Vedeți, explică ea, nu mai transpiră abundent. Simte că cineva apropiat se află aici pentru a-i veni în ajutor.

       – Da, nu mai transpiră, e odihnit. L-am spălat adineauri pe față și asta l-a răcorit.

       – Nu! zise Ema. E altceva. Nu înțelegi dumneata... Haideți, să mergem să-mi predați camera.

       Înainte de a părăsi patul bolnavului, Ema cercetă trăsăturile suferinței de pe chipul lui Victor pentru a căuta, în cartea doctorului Vasile Voiculescu, remediile bolii. Fața lui era ca de ceară, iar trăsăturile ascuțite se accentuaseră și mai mult.

       Ceva mai târziu se înființă la cabinetul doctorului maior Angelescu pentru a semna fișele pe care le pregătise acesta, apoi reveni de-și aranjă camera cu puținele lucruri aduse de acasă. Scoase și cele două cărți, „Toate leacurile la îndemână” și „Mesteceni în ploaie”, le puse pe singura măsuță din cameră și se îndreptă spre ghereta portarului unde se interesă de satele din jur, în care spera să găsească, chiar de-ar fi bătut la fiecare poartă, acele plante medicinale recoltate de țărani, pe timpul verii, din care să pregătească tincturile, alifiile și ceaiurile recomandate în cartea lui Vasile Voiculescu, raportate la simptomele şi starea lui Victor. După ce-i oferise informațiile cerute, portarul îi spuse ce credea el despre situaţia de faţă, dând pasiv din umeri:

       – Păreţi dezamăgită, domnișoară, însă aici numai Dumnezeu le hotărăște soarta. Dacă El, drăguţu’, nu se învoiește cu speranța noastră, totul e degeaba, eu așa vă zic.

       – Când nu mai ai nicio speranță, trebuie să te rogi și pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiți ca noi, dar care încă mai cred și sunt curați în gânduri... Vezi dumneata, pe omul curat nu-l are Dumnezeu cu nimic la mână pentru a-i semna așa repede condica spre cimitir.

       Plecă cu gândul că de aceea sunt făcuți oamenii care reușesc în viață: să creadă în ce și-au propus, ca în acel mesaj de speranță cerut cu ardoare, cum te-ai ruga dinaintea icoanei; iar când te-ai ridicat, să treci la înfăptuirea lui, acesta să nu fie doar o poveste pe care o spunem unul altuia pentru consolare.

                                      (va urma)