marți, 21 mai 2019

Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm


Despre vise și umbrele plecate pe alt tărâm
(din seria gândurilor răzlețe)

     
      Și visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Despre cea despre care scriam o poveste (totul era în vis), nu rețin decât o frază pe care căuta să mi-o transmită: „Vei cunoaște la început o dragoste mare, pe care o vei pierde, dar care te va aduce foarte aproape de moarte”. Fugea râzând și nu reușeam să o pun în povestea mea. M-am trezit rostind versurile lui Homer: „De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde/De trei ori însă ea-mi zbură din brațe/Ca umbra sau ca visul...” Am căutat apoi în Odiseea  lui Homer și am dat de aceste versuri în acel cânt în care Ulise coborâse în Tărâmul morților după ființele dragi. Oare nu și poetul Dante Alighieri îl purtase pe Orfeu în sălașul lui Hades după Euridice, în cântul al IV-lea a Infernului? Orfeu, se spune, a fost cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer și era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt. „Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!”, pare a fi un vers din retorica whitmaniană. (Mersul lumii e însă prea complex, pentru naivitatea unui om). Ori, mai degrabă, ar părea o interogaţie whitmaniană. Ce scria pe poarta infernului lui Dante Alighieri? „Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă!”. Ei bine, ce pierdem noi, cei care nu am păşit dincolo de porţile la care ne invită noul Orfeu, în poezie? Noi, cei care nu am pierdut încă orice speranţă? Şi care îmi amintesc, acum, mie, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. (Mult mai târziu doar genialul poet Goethe va îndrăzni să-l contrazică pe Orfeu). Abia acum (credem) cititorul va înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea  râde şi de Infern şi de Paradis. Poetul (mai sus amintit), care-şi văzuse îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite, descoperă în acest periplu prin infern (sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană) eliberarea prin limbaj. Nimeni nu-l împiedică aici să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. Poetul concepe pentru toţi aceşti „ocupanţi de activităţi diverse” poemele unei mari admiraţii. E, dacă vreţi, oda închinată Imperiului Prostiei, în măsuratul orgoliu de a plăsmui fiinţa în zeci şi zeci de chipuri ale ocupaţiei acestora. Cam tot aceleaşi oglinzi (borgesiene) prin care suntem nevoiţi să ne ghicim unul altuia chipurile, până când cineva va trebui să ne învingă imboldul narcisian şi, odată făcute ţăndări-ţăndări, ne va elibera de această lume a oglinzilor mincinoase cu care ne-au gratulat mai marii cetăţii. Iar voi trebuie să vă închipuiţi o cetate cam cât cuprinde o societate care riscă să devină cercul de harababură a lumii. Tot atât cât semnifică o zadarnică şi grea povară a unui nou anotimp în infern, unde doar viaţa poetului A. Rimbaud – câți se vor mai încumeta după el? –  şi care nu se mai teme de nimic, ne şi dă a înţelege. Cum spunea oare? „…foame, ţipete, dansează, dansează, dansează, dansează!”. Aşadar, ce sens mai avea viaţa, în asemenea jalnice condiţii! Dar, această lipsă de decodificare a fiinţei înstrăinate de poet, în lumea unui purgatoriu ceva mai călduţ? Îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol, imaginar, care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic până la capătul acestui alfabet încifrat? De ce nu ne-am pune întrebări! Ştim că cineva, de acolo, sus, ne va răspunde cândva. Scriam – cândva – despre Montaigne, care zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă, dar nu ţi se cuvine decât una. Ultima escală a călătoriei anunţate în cartea poetului Șerban Codrin, întâmplătoare replică la periplul lui Dante?, se face în: „infern, purgatoriu, paradis şi mult mai departe” versiuni ale unui prezent din aceste „poeme din cartea de muncă… din subteranele proletarilor”. Și care limpezeşte orizonturile roşii ale periplului alegoric, din care „mustăciosul tuturor popoarelor, cel mai mare şi mai tare, tătucul de la Soare-Răsare” – aţi ghicit! – ne face o ultimă confesiune şi asistăm la ultimele întâmplări înainte de sfârşitul iminent al călătoriei: „Jelanie mare, poete, mă trezesc din coşmare, ies din splendoare şi asta nu se poate, splendoare ca şi cum am intra într-un urlet fără de margini. Vreau deziluziile înapoi, vreau dreptul să mă terorizeze ceasul istoriei şi ceasornicarii lui…”. Acesta e şi mesajul Testamentului… dus, până aici, de cel supranumit baladierul: poetul Şerban Codrin. Poetul (la general vorbind) chiar întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune în tot atâtea stări „cioplindu-şi visele interstelare”, împărţindu-şi „frăţeşte crucea, cuiele, oţetul, unul mie, unul ţie…” cu chiar Fiul Omului. Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? – se face auzit de-a dreapta şi glasul poetului – ca implorare a Tatălui Ceresc, şi astfel, cuvântul său… „cuvântul meu” – la zidul tăcerii – să nu fie împuşcat. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţii. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre acesta n-ar mai avea niciun sens.  Pentru că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.

duminică, 19 mai 2019

Cântec îndepărtat




Cântec îndepărtat


Te-am zărit într-un vis, strângeai frâul la murg
Și mestecenii-n drum se-nclinau în amurg.
De la geam îmi doream o privire s-arunci
Și-un sărut să îți fur de pe buzele dulci.
Dar de unde să știu, că un semn n-ai să faci
Și te pierzi la galop, în plin câmp, printre maci?
Simt cum versul de-atunci, nu mai curge domol
Bate stins doar prin somn, ca pendula pe hol.
Pe cer chiar și luna se miră și parcă;
În pomi, printre păsări, s-adoarmă... încearcă.
Iar noaptea (ce clopot!), în inimă bate,
Zadarnic mă tot uit spre zări depărtate.
Și pe poarta vieții gânduri îmi provoacă
Prin otrava veghei, sufletul să treacă.



joi, 16 mai 2019

„Anaforisme” - și alte vorbe de tâlc.


„Anaforismele” lui Girel Barbu

      Fără îndoială, Girel Barbu e vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârșit pe plaiurile sale), iar poezia care l-a situat cândva la graniţa dintre eseul filozofic cultivat şi imnul orfic, îi deschide acum și calea spre aforisme. Noua carte a lui Girel Barbu, intitulată „Anaforisme” (apărută la ed. Omega, 2019), îi asigură și această provocare făcută cititorului prin micropoeme într-un singur vers, în fapt, cugetări scrise într-o formă concisă, memorabilă în observații asupra vieții. Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte, privește zbaterea lumii sub cerul, luna și stelele pe care Dumnezeu le-a întemeiat pentru toți ai săi, prin gândurile așternute în noua sa carte poetul rostuiește (pe lângă înțelepciune și talent de observator) o mișcare benefică asimilării ideilor în acest gen cultivat al aforismelor. În labirintul căutărilor sale, Girel Barbu găsește, în mod fericit, calea de comunicare cu cititorul, mai rapidă și mai convingătore decât poezia și filosofia. Prin aceste „Anaforisme” (hrana sa de suflet către cititor), ne vorbește despre: ființă, existență, fericire, frumusețe, gând, cuvânt, destin, iluzie, iubire, religie, speranță, vis etc. în micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudit cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Pe de altă parte, își provoacă și cititorul să se implice, să simtă emoțiile trăite de autor și surprinse acum, într-o culegere de înțelepciune, gânduri și reprezentări a profilului moral al omului, al măreției naturii, al existenței umane în acest univers. 
      Iată câteva bijuterii aforistice în bătutul de noroc al frazei despre sufletul țăranului român: „O ţărancă e o poezie în iie…”, „Patria, fără ţărani, poate să fie orice dar niciodată ţară”, „Ţăranul - oglinda în care Dumnezeu îşi contemplă chipul!” Alteori se risipește în univers prin sintagme poetice pline de miez: „Cine se frige cu soarele, suflă şi în lună!”, „Trăirea în cer trebuie începută pe pământ!”, „ Fiecare om are o poveste proprie. Unii sunt ei înşişi poveşti.”, „Iubirea e ca o poartă - dacă vrei să nu scârţâie, deschide-o continuu.”, „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.”,  „Nu-i spune lui Dumnezeu cât de mare îţi este durerea, spune-i durerii cât de mare e Dumnezeu!”, „Bunica mea era aşa de săracă, încât le împletea nepoţilor mănuşi din razele lunii!”, „Într-o seară am surprins luna când le îndesa licuricilor raze pe gât!”. Citind rândurile scrise despre poezie și ogorul literar, cititorul se va îndrăgosti iremediabil de ridicarea la pătrat și la cub a cugetărilor sale: „În fiecare cuvânt este o candelă care aşteaptă să fie aprinsă de poet.”, „Cuvintele sunt hainele cu care sunt îmbrăcate gândurile.”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…”, „Poezia e Raiul în care Dumnezeu a aşezat Cuvântul!”, „Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”, „Poezia e vinul cu care se împărtăşesc îngerii la miezul nopţii.”, „ Cel care scrie poezie nu are timp să urască.” etc
       Atunci când adună uimirea și risipa de zădărnicie într-un singur vers, care să ne vorbească despre frumusețea umană,  în rostire transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la țară și micropoemul e de un inedit surprinzător al construcției în metaforă și aforism: „Luminează-te în interior că să fii văzut dinafară.”; „Prietenii mei sunt păsări ce zboară pe dinăuntru.” etc
       Ironia unor aforisme devine cu atât mai tăioasă cu cât se exprimă în puține cuvinte, în crochiuri ale unui tablou din viață: „Mulţi cocoşi sunt abonaţi la mintea găinii”, O maimuţă îşi apostrofează puiul neastâmpărat: Of, Doamne, o să mai trăiesc eu să te văd şi pe tine om?”, A căzut pe gânduri şi şi-a spart capul.”,  Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai.”, A face pe deşteptul e cel mai uşor lucru pentru un prost!”etc
      Religia (sau modul prin care omul își pune sufletul în Casa Domnului) devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă: „Rugăciunea e oglinda în care te vezi alături de Dumnezeu!”, „Ochii mamei sunt ferestre spre Dumnezeu.”, „Când omul se roagă, pe diavol îl trec toate sudorile.” Iar când intră pe tărâmul politicii, sarcasmul, persiflarea, ilaritatea sunt la ele acasă: „Politica este o mlaştină, de aceea e căutată de mistreţi!”, „ Cu aleşii să ne purtăm mereu cu mănuşi -, s-ar putea să ne murdărim!”, „În politică nu trebuie să fii deştept, ci să faci efort să nu pari prost.”, „Dacă toţi românii ar munci, cine ar mai arunca cu pietre în Piaţa Universităţii?”, „Pentru români, luminiţa de la capătul tunelului s-a dovedit a fi doar un muc de lumânare.”, „ Parlamentul - un stup cu câteva muşte şi o groază de trântori.”, „România este o ţară cu o populaţie numeroasă, dar cu oameni foarte puţini!” etc
       Dicţiunea rostirii în frază a unor aforisme înrudite cu cugetarea, e sigură şi relevantă, iar gândul turnat în matcă ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii unor vorbe cu tâlc:
„Tot alegând după sprânceană, am ajuns să avem conducători într-o ureche.”
„Dacă nu eşti bolnav de poezie, nu vei ajunge niciodată poet.”
„Nu toate cucuiele din frunte sunt dobândite în timpul rugăciunii.”
„Femeia-i ca o armă, bubuie numai după ce i-ai luat piedica.”
„Nu vezi prin uşa deschisă, ce vezi prin gaura cheii…”
„Şi de pe buza prăpastiei se poate zări speranţa!”
„Numai cine a gustat din fiere ştie cât de dulce este mierea!”
„Dacă prostia ar fi o apă, în fiecare minut s-ar înregistra cel puţin un înec.”
     Suntem în fața unui autor care te îndeamnă la meditație și stăpânește pe deplin această artă, atât de complicată dar și fascinantă. Un poet care crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii, cu un farmec de poveste în gândire și percepția unui moralist.



sâmbătă, 11 mai 2019

Despre cartea de poezie


„Femeia dimineților albastre” și metafora din palma cerului*

   Deschidem și recenta carte de versuri a poetului târgoviștean Vali Nițu „Metafore din palma cerului” (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți” (și multe alte poeme), glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar (dar știe că n-ar putea ieși din el) pentru o „memorabilă iubire”, de aflare a esenței și adevărului rostit „în despletite dimineți”, în care a topit un jurământ de îndrăgostit „dincolo de conveniențe și limite/în brațele unei femei neuitate”: „ mai presus de metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt).
    „Zorit să scrie în despletite dimineți”, ori să ardă „pictând cu flăcări în palme”, îi stă totuși bine în cămașa de mire veșnic terestru, cu aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Mai toate poemele volumului sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează această „trestie gânditoare”, ființa umană: dorința, speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul de a scrie poemul vieții, etc.
       Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare și (chiar nu știu, de unde?) îmi vin în minte cuvintele lui Dorian Grey din „Portretul lui…” : „Sufletul e o realitate cutremurătoare… Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Ca și în poemul așternut din „carul de timp” al poetului, există câte un suflet în fiecare dintre noi. Și fiecare deține o taină. Dar să desifrăm și taina poetului târgoviștean:din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc/în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare).
      „Poetul boem/poetul poem” care și-a regăsit „arcușul metaforei așezat în târziu”, ne dezvăluie și nouă („într-o liniște de taină”) interesul tot mai crescând spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic; o reinventare a retoricii declarative cu accente în trăirea frenetică a vieții, libertate prozodică, leit-motivul tainei și al miracolului, dar și raportul dintre eu/lumea reală cu accente hieratice hrănite din vise profetice: „m-am tot căutat meleag de liniște/
si m-am găsit trecător/pe prispa vârstelor opaiț în înserari/mistuite chemări ce mă vor opri la ora dată/când lumina lumii va lăcrima/și eu nu voi mai fi niciodată la fel/nins de cuvântul ce cade atent pe o coperta/din prezenta carte” (poetul poem). Într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul (cum stă scris în Cartea Splendorilor) și n-ar  reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi deschide inima: „ râdeam cu nisipul pe buze/tu – cu valul pe sân în cea mai frumoasă melodie/alerg acum – nici nu mai pot să fac ceva/în afară de a scrie” (nedormite dorințe în netăcere). Adică, asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, slava deșartă: „mă rog să pot scrie mereu iubirea/sedusă de coapsa dimineților/în trăirea din gerar/femeia poetului „hoinar”  (început știut și neștiut poem „hoinar”).
     De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice): „îmi e dor să-ți spun ce dragă-mi ești/te regăsesc în fiecare vers/chem vântul din cuvinte în metafora/dorinței descheiată la nasturele serii/cu mângâieri catifelate” (nimic nu-i fără rost și rătăcit). Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, Vali Nițu atribuie doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie; simbolistica și semantica „luminii” îi dezvăluie, pe undeva, câte ceva din aspirația blagiană a crezului poetic: „m-ai găsit între necuvinte o imagine târzie/un gând încrustat în muguri de sete/enigma sinceritații dintre vârste/scriu în acorduri de pianină/pentru tine femeie – poem pentru lumină” (iubire și vers – femeie imperială).
    Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.

       * (comentariul a apărut în revista BOEM@ din luna MAI/ nr. 123 (5/2019)

joi, 9 mai 2019

Ea... poezia!






Capăt de poveste

Doar ce am zărit-o: preafrumoasă, rară
pasăre măiastră-n codrul ei de vis,
în cel strai de aur, şi penaj de ceară…
N-a mai fost (crăiasa) şi a doua oară!
În zadar iau şaua, calul bunăoară;
calul meu în grajduri, cineva a-nchis.

Va veni şi ziua. Lanţuri de rugină,
braţul meu va rupe… lacăte la rând.
Alerga-voi iute, paj de lună plină;
Ca şi când sortită altor lumi regină,
cohortei de gânduri, fără nici o vină
porţile cetăţii, mute le-or fi stând.

Bun rămas! Prin valea unei stinse plângeri
ca un şters luceafăr pe cer sângerând,
voi stârni săgeata: aprinderi şi stingeri
să le ducă-n stele ca pe-un stol de îngeri.
Iar pe munţii falnici, fără de atingeri,
              mă voi ruga clipei să mă-ntorc curând.

marți, 7 mai 2019

N-a știut niciodată unde o va întâlni



N-a știut niciodată unde o va întâlni


Orice iubire are nevoie de timp
și fericirea – ce sunet ascuns!
și de un dram de noroc
ca să poți străbate puntea îndoielilor
că tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă;
astfel veneau cu singurătatea la braț
ea tăcea
el îi săruta șuvița udă trecută peste lobul urechii
și ploaia năvălea în rafale
nu prea își vorbeau
„era prea întuneric ca să vorbești” – i-ar fi spus.
la celălat capăt al lumii
cineva picta noaptea
n-aveau timp de întrebări
în vârtejul negru al beznei trosneau mestecenii,
dar dacă totuși l-ar fi întrebat
ori doar limba unui pendul închipuit
le-ar ticăi întrebările
ar fi văzut cum trecuse încă o iarnă
și acum doar acest anotimp al ploilor
ce vin și tot vin în rafale
le-ar fi rămas.
atât de tăcuți... atât de singuri
cum poate fi singurătatea și ea
o pasăre ce li s-ar fi așezat pe umeri
că n-a știut niciodată unde o va întâlni
cu tot cerul numai al lor
deasupra

duminică, 14 aprilie 2019

Cum se termină poveștile...


Cum se termină poveștile...
       (din seria gândurilor răzlețe)
  
      După cum văd, la sosirea mea acasă, cineva aștepta finalul povestirii „Necunoscutei” din Grecia și eu, pesemne, curmând brusc scrierea acestei povești neelucidate, transmise cititorului meu în foiletoane, am produs mare dezamăgire... Să fi amuțit glasul povestitorului? Să fi ales el calea tăcerii, o cale și asta, grea, hamletiană, parcă nici mie cel care îi știe povestea nu-mi vine a crede! E și această tăcere un mic poem: „Ea, furişată pe o portiţă a grădinii...”  În faţa porţii grădinii „împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/ colo scoşi din minţi...”, vom fi tot mai puțini: cel care o scrie, cititorul care așteaptă și „necunoscuta”. Ştiţi ce ar trebui să spun acum, în clipa asta? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această curmare a poveștii, v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar autorul ştie că eroul său trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). De aceea, dragă cititorule, eu zic, ca autorul să mai tărăgănească cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!
      Aş fi vrut să-i răspund cititorului meu și cu vorbele lui Polonius: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/ Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Ca povestea frumoasei tătăroaice pe care am scris-o cândva în tandem. Și despre care Ion Lazu, în cartea sa „Nu putem pleca toți din România” (ediția eLiteratura, 2018), la pag. 288, spunea: „Cine ia în mână, spre lectură, micul roman Tătărușca, sub semnătura tandemului Tudor Cicu – Mihaela Roxana Boboc, știe probabil că acest dublet scriitoricesc – era să zic: acest autor androgin – a mai editat acum ceva timp volumul de poezii Cel mai frumos cântec vine pe furiș, care s-a bucurat de o frumoasă primire din parte cititorilor dar și a criticii literare”. „Ce este până la urmă Tătărușca noastră?”, se întreba conu Ion Lazu. Pentru a-i putea răspunde va trebui să mă teleportez în timp, pe vremea copilăriei mele, în satul dobrogean Azaplar. Copil încă, mă mai urmăreau ochii trişti până la căinţă ai fetei de tătar, vecin cu noi, un arnavut, nu se ştie cum pripăşit prin mahalaua noastră. Mă mai urmăreşte şi azi chipul fetei, brăzdat ca de boala cea  mai sfâşietoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi, am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează, în astfel de suflete, ura năpraznică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu că iubirile vin și pleacă, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.
     Dacă aş fi gelos şi aş purta invidie de „mangustă”, apoi doar cititoarei mele nedreptățite prin curmarea poveștii, i-aş purta-o pe ascuns. E singura care nu a intrat pe „arătura” literară ca autorul acesta, adică umblând cu capul în nori după urmele pierdute ale unei „necunoscute” tocmai prin Grecia şi a rostit sincer ce credea. Dar, mă întreb și eu, să fi abandonat el povestea frumoasei „necunoscute” taman la sfârșitul ei? Şi eu cred, ca şi cititorul meu, că până la urmă adevărul nu iese la iveală, decât pus în cumpănă. Nu am fost decât eu – cel din umbră – persoana cu care s-a duelat autorul ei cu eroii săi, și pe teritoriu străin, dar a făcut-o în aşa fel, încât, doar câțiva privitori de pe margine i-au remarcat simplitatea filosofiei ei viguroase, de poveste în poveste. Mie, ca cititor de pe margine, mi s-a părut că autorul ei a avut mereu (atunci când își scria povestea) în minte cuvintele Lui: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta...”. Nu pot crede, cititorii nu vor înţelege nici ei, precum Pilat din Pont n-a înţeles, că li se poate revela dinainte, însuşi Adevărul. Sunt mâhnit? Nu, nicidecum. Mi-am propus o carte despre aventura reală, începută în copilăria mea din satul acela uitat în câmpia Dobrogei, cu frumoasa rămasă încă „necunoscută” și pierdută într-un colț de țară pe acel pământ al zeilor din Olimp. M-aș fi bucurat ca ea să-mi citească povestea (să-și citească povestea) și să dea un semn. În călătoriile mele prin Grecia, eu am căutat-o. Doar cei care vor citi totul (povestea) până la capăt au şi dreptul de a judeca. „Poarta asta era făcută numai pentru tine” (Kafka nu e scriitor rus, şi am amintit ades despre el – nu întâmplător), dar nu-s vinovat eu, acum, că unii dintre cei care mă citesc aici au ratat-o. Iar dinaintea ușii închise vom rămâne și noi, ca Andersen, cel care a lăsat-o pe Elisa făcându-le cu mâna fraților ei care își luaseră zborul: „A doua zi aveau să spună și ziarele/că din cauza fulgerului/lebedele din poveste își luaseră zborul.”
  

                                                                                      FLV


duminică, 7 aprilie 2019

Necunoscuta (9)


9.
              Pe drum, Vanghelis scoase o foaie de hârtie (cred că era un proces-verbal) și urmărea atent cele notate pe ea, în timp ce eu reflectam la visul cu soldații care o găsiseră pe Iriana printre dărâmături. Acesta, venit de aiurea, îmi lăsase în suflet un gol imens. Dacă aș fi fost superstițios, aș fi zis că, pe undeva, trebuia să existe unele legături obscure între visul meu și întâmplările de odinioară. Probabil că dacă m-aș fi gândit la una ca asta, aș fi realizat că viața, uneori, îți dă un semn sau caută să îți arate o cale. „Până la urmă îmi va explica, dacă nu va putea să-mi și arate câte ceva, viața asta! Când stai deoparte, nu poți greși, dar dacă ai fi fost în focul evenimentelor acelea, oare cum ai fi gândit?” La această întrebare n-am căutat niciun răspuns, pentru că, mi-am zis, lucrurile nu sunt în vis așa de limpezi ca în realitate.
Cred că în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau doar oameni necunoscuți. De aceea nici n-am îndrăznit să mă gândesc mai departe, până nu am ajuns la Kifisia. Când plecasem din Platamonas, nu mi-a trecut prin cap că o să dau peste oameni morți, dispăruți sau despre care cineva avea un anumit interes să nu vorbească. Era și în povestea asta ceva ce părea a nu sta în picioare. Dar ce? La urma urmei, visurile sunt venite și ele să ne limpezească gândurile. A fost singura explicație pe care am avut-o...
Era o vreme grozav de frumoasă. Ajunși în Kifisia, am umblat toată ziua la întâmplare. Când ne găseam aproape de coasta muntelui, când în mijlocul orașului, pe câte una din străzile vechi sau pe dealurile de sub grădinile de la marginea vreunui cartier. Pe la amiază am găsit și casa căreia îi notasem, în blocnotes, strada și numărul. Pe acoperișul ei, vântul clătina antena și cablurile, precum pânza unei ambarcațiuni rătăcite pe mare. Dintr-odată am simțit un gol în stomac și o poftă nebună să smulg poarta de fier din țâțâni.
            -Ce faci? Lasă poarta aia! Bate mai degrabă cu o piatră în ea! Era Vanghelis, care mă scutură de umeri, trezindu-mă la realitate.
În timp ce căutam o piatră pentru a urma sfatul însoțitorului meu, doi tineri s-au apropiat, în cros, de pe o străduță laterală. Erau îmbrăcați sport, cu șorturi, tricouri pe care aveau impregnate cercurile olimpice și adidași, dar i-am ghicit în ei (un el și o ea) pe cei ce locuiau acolo, bănuind că el trebuia să fie un nepot al Katerinei, femeia moartă. Am un instinct format pentru astfel de oameni și, ca dovadă, nici nu mă înșelasem. S-au oprit în dreptul nostru, privindu-ne ca și cum căutau să se uite prin noi. Apoi el a început discuția, punând tot felul de întrebări.
Vocea tânărului îmi suna în cap ca țârâitul unei insecte. Vorbea foarte repede. Când Vanghelis le-a explicat pentru ce eram acolo, s-au destins. Bărbatul deschise lacătul la poarta de fier și ne invită înăuntru. Aleea ducea într-un colț al grădinii, unde era un fel de foișor cu băncuțe de lemn aşezate în jurul unei măsuțe, toate aflate sub o copertină din lemn lăcuit. Întrebările le punea Vanghelis.
            -Deci sunteți nepotul Katerinei?
            -Așa e! Stavros e numele meu. Adresa ce vi s-a dat e bună. Dar mătușa mea e moartă de mult.
            -Noi am venit pentru altceva...
            -Ce s-a întâmplat? S-a întors spre fată:
-Ea e prietena mea! Dar să știți că n-am locuit aici. Abia la câteva luni de la moartea mătușii, tata a intrat în posesia imobilului, iar de curând a decedat și el.
            -Puteți să vă faceți timp pentru câteva întrebări, atunci?    
            -Da, fără probleme!
M-am arătat încântat că voia să-și dea osteneala de a-mi răspunde, așa că i-am mulțumit din tot sufletul. Tânărul ne-a spus tot ce știa despre cele ce mă interesau. Prea multe nu aflase nici el de la vecinii din cartier, dar auzise câte ceva de la bătrâna Stela Paskalis, vecină cu mătușă-sa Katerina. Aceasta își amintea de noaptea revoltei din Kifisia, întrucât nici ea nu părăsise locuința ca să plece odată cu lumea care se agita dinaintea armatei lui Ioannidis. Toată noaptea, așa ne spunea, a fost o zăpăceală nemaipomenită: urlete, strigăte de ajutor, focuri iscate ici-colo, dar ea nu avusese curajul să-şi părăsească domiciliul și să se alăture mulțimii. Unii dintre ei nu reușiseră să treacă de ambuscada camioanelor răsturnate și se întorseseră înapoi, pentru a găsi o altă cale. De aici larma care se întinsese în tot cartierul... Pe Katerina o găsiseră soldații căzută în pragul bucătăriei, sub mormanul de moloz, a doua zi. Dacă auzise de fetița Brenei? „Nu cred! răspunse tânărul din fața noastră. Dacă era așa, s-ar fi aflat până la urmă!”. Așadar, nici el nu știa nimic despre ea, însă reținuse de la bătrâna Stela adresa unde locuise. Casa în care soții Brena și Kostantinos locuiseră, împreună cu cei doi copii ai lor, fusese închiriată, dar după moartea lui Kostantinos – acesta fusese găsit la o zi după revolta din Kifisia, înjunghiat în propria locuință, atâta reținuse și Stavros – proprietarii o demolaseră, întrucât după miezul nopții se făceau auzite tot felul de zgomote ciudate: lovituri în pereți, pocnituri în uși și ferestre, strigăte de ajutor și nu s-a mai putut locui acolo.
            -Ce altceva ați mai reținut de la Stela Paskalis despre cei din familia lui Kostantinos? Dar despre moartea sa ce știți? Vanghelis punea întrebările deja pregătite de mine.
            -Câteva amănunte doar: că el era un bărbat înalt și robust și că lucra ca zilier pe niște șantiere, unde se crede că s-a înhăitat cu indivizii unei bande ce tâlhărea locuințele unor oameni mai înstăriți. Iar de scandalagiu și bătăuș i se cam dusese vestea, ca şi de mare bețiv. Pe Brena și pe copii i-ar fi ridicat într-o noapte indivizii ăia și apoi nu s-a mai aflat nimic. Așa se auzise...
            -Se ştie cine îl înjunghiase pe Kostantinos? am întrebat.
            -S-a bănuit că au fost cei din banda din care făcea și el parte. Câțiva indivizi fuseseră văzuți ieșind din casă cu câteva ore înainte de a fi alarmată poliția. S-a presupus că l-ar fi ucis pe Kostantinos, iar pe Brena și pe cei doi copii i-ar fi sechestrat și i-ar fi luat cu ei. Asta declarase o prietenă bună a Brenei, care locuia în apropiere și-i văzuse, prima, pe indivizii din banda lui Kostantinos ieșind din locuință.
            -Nu li s-a dat de urmă? S-a mai aflat ceva de Brena și de copii?
            -Mare lucru nu!... Nimic sigur.
            -Cum o chema pe prietena aceea a Brenei?
            -Zeidola... sau Zetola... Nu-mi amintesc exact. Eu n-am văzut-o. Mai multe, nici noi, nici cei de pe aici, nu știm. Oricum m-am întors de pe mare doar de câțiva ani și eram mic când s-au petrecut acele evenimente.
Am plecat de la cei doi Stavros un pic descumpăniți. Ceea ce aflasem, în sfârșit, era totuşi suficient pentru ziua de azi. Fiindcă era vreme frumoasă, până la lăsarea întunericului ne-am plimbat la întâmplare pe străzile ce duceau spre carierele de piatră și unde se presupunea că avusese loc ambuscada cu camioane. Cred că ne gândeam, atât eu, cât și Vanghelis, la ce vom face, unde vom dormi, ce vom mânca. Probabil arătam destul de prăfuiți amândoi, fiindcă patronul hotelului unde am tras s-a uitat ciudat la noi, măsurându-ne din cap până în picioare. Îmi amintesc cum stăteam la bar, cu halba de bere dinainte, privind în gol.

Femeia se apropia încet, evitând cu greu bucățile de cărămidă și de piatră aruncate în mijlocul drumului. Când plecase de aici, în urmă cu o săptămână, nimic din priveliștea aceasta dezolantă nu era. Părea ca după un cutremur, dar ea nu avea cunoștință să se fi petrecut, în acele zile, o asemenea grozăvie. Când se apropie de casa cu pricina, Stela Paskalis tocmai trebăluia în pridvor şi o recunoscu cu greu pe Brena în femeia stropită pe picioare de noroi, ce bătea cu disperare în poartă. Nu o mai văzuse de multișor pe acolo.
„Ce-o fi căutând la poarta Katerinei? se întrebă Stela, ducând mâna la sprâncene, mirată de apariția femeii. N-o fi știind că tocmai au îngropat-o?” Își luă bastonul și înaintă către gardul care o despărțea de noua venită. O privi cu luare-aminte și văzu că avea chipul palid și privirea rece. Îşi rezemă bastonul de gard și îşi puse un picior pe lemnul ce alcătuia lanțul gardului, sprijininindu-se cu o mână de una dintre țambrele de lemn. Brena nu părea să o bage în seamă, de parcă se gândea la cu totul altceva. Continua să bată cu piatra în poarta metalică și să o strige pe Katerina, din ce în ce mai tare, poate unde și-o închipuia dormind. Când o descoperi pe femeia ce înălțase capul privind de la gard, uluită de ce vedea, întrebă:
            -Ei? Cum vine treaba asta, mătușă Stela? Unde e Katerina?
Stela se întoarse pe celălalt picior, cu fața tot înspre interlocutoarea sa, mirată:
            -Katerina?! Păi, a murit... A căzut lovită sub dărâmăturile zidului de la bucătărie, la ieșirea din casă. N-ai știut până acum? zise încet.
            -A murit? Ce spui, mătușă Stela?...
Brena făcu doi pași înapoia porții metalice și piatra căzu surd la pământ. Dădu să spună ceva și se înecă. Repetă ca o năucă:
            -Ce spui, femeie?... Eu vorbesc de Katerina, cea care locuiește aici, în casa asta! Cum adică a murit? și se clătină ca beată, nevenindu-i să creadă că vorbele rostite erau ale ei.
            -Ce? Nu crezi? Du-te la cimitirul din spatele bisericuței, să te convingi! Toată lumea din jur știe asta!
            -Când s-a... s-a întâmplat? reuși să silabisească.
            -În ziua cu atacul armatei lui Ioannidis asupra răsculaţilor din oraș. Să tot fie vreo cinci-șase zile de atunci...
            -Și fetița? Fetița mea?... Cu ea ce s-a întâmplat? Unde să-mi găsesc fetița? turui Brena.
            -N-a fost nicio fetiță aici! Ce tot spui? N-au găsit-o decât pe ea, pe Katerina. Nu-mi aduc aminte ca soldații ăia să mai fi găsit pe altcineva... Întreabă-i pe toți!
Brena simți o împunsătură în inimă și o sudoare rece pe șira spinării. Se aplecă, până când genunchii i se înmuiară de tot și se lăsă să cadă la pământ. Când Stela Paskalis alarmă câteva vecine, iar femeile o luară pe brațe și o duseră în casa Stelei, Brena încă mai aiura. Se trezi abia a doua zi, pe un pat de spital, neînțelegând de ce se află acolo și ce i se întâmplase. Ca prin vis, auzi o voce pițigăiată de femeie:
            -Beți un pahar cu apă! V-ar face bine...
Brena luă paharul din mâna femeii și-l dădu peste cap. Privi în jur. Părea să-și revină.        
-Spuneți-mi, de ce mă aflu aici?...  Ce mi s-a întâmplat? întrebă cu voce stinsă.
-Te-au adus ieri, pe seară, cu o mașină verde... Ziceau că erau din Kifisia, spuse asistenta. Acum ești la un spital de urgență din Atena. Te-a întrebat și doctorul de gardă, dar aiurai tot timpul. Spuneai ceva de o fetiță... Că ai pierdut-o pe drum, dar cei care te-au adus spuneau altceva. Că venisei la poarta lor să întrebi de una Katerina, moartă de câteva zile. Nici noi n-am înțeles mai nimic, cum nici ei nu știau cine ești și de unde ai apărut acolo. Numai Dumnezeu știe ce căutai în Kifisia. Ia zii, Brena, cum te simți? Azi-noapte erai neagră la față și aveai numai spume la gură. Credeam că nu mai apuci dimineața. Dar acum ești mai bine. Uite, îți mai umplu paharul încă o dată! Pe Dumnezeul meu, o să-ți revii! Of!

În bar se făcuse liniște. Vanghelis își băuse berea și-mi făcea semn cu ochiul: „Ei, bătrâne! Ce mai e?” Mi-am băut-o și eu și ne-am dus să ne luăm în primire camerele. M-am gândit apoi la toți acei oameni învăluiți în negurile închipuirii în faptele zilei ce tocmai trecuse. A unei zile, după mine tare călduroasă, cu oboseala ei cu tot. În timp ce mintea îmi era înfierbântată de la evenimentele petrecute, mă gândeam că pierderea fetiței Brenei, în învălmășeala acelui vis trăit la Thermopyle, pe malul apei, dar și ciudățenia unei întâmplări neelucidate încă, se adevereau.
Și deodată, amintindu-mi că, de fapt, tocmai pentru a afla cum se pierduse Iriana în hățișurile vieții, în urmă cu câțiva ani, venisem la Atena, am simțit că mă apropiam de taina ce o ascundea pe necunoscuta din Platamonas. M-am gândit că Brena își protejase mai întâi băiatul din fața unei primejdii și mai mari, iar când gândul acesta s-a ivit întâia oară în mintea mea, gonindu-mi somnul, am realizat că subiectul dorit pentru povestirea mea tocmai apăruse la capătul firului abia găsit. Și deși se prea poate să nu fi fost decât o închipuire lipsită, ca orice năzărire, de temei, în mintea mea trăgeam de firul acesta, care poate avea să-mi desfășoare și scena finală ce învăluia în ceață întreaga poveste.
Judecând după spusele nepotului Katerinei și ceea ce declarase cândva Zetola, adevărul era la capătul firului pe care trebuia să-l urmez. Mi-o închipuiam așteptându-mă în dreptul unei căsuțe mici și curate, poftindu-mă să iau loc în foișorul de la capătul aleii pietruite, îngrădită cu flori bine îngrijite și miresme îmbătătoare: „Asta-i casa Brenei. Aici a locuit ea, împreună cu cei doi copii ai săi, dar nu-i adevărat că și-a pierdut fetița! Tot ce știu e că pe Georgios i l-au luat indivizii ăia, până ce Kostantinos avea să le înapoieze banii aceia mulți, cam trei sute de milioane de drahme, ziceau ei, de care fuseseră jefuiți. Acuma știi! Altceva nu mai am a-ți spune!”  

      Zetola era o femeie înaltă, cu trăsături dure pe chipul ce mai păstra o frumusețe aparte. În glas, după cum se adresa Brenei, i se putea desluși o hotărâre nestrămutată, iar trăsăturile sale, deși severe, erau mai degrabă plăcute. Se găseau la ea acasă. Brena stătea în fața ei, pe marginea patului, ținându-i pe cei doi copii îmbrățișați la piept. Fetița simțise căldura mamei și era liniștită. Dar băiețelul, de vreo patru anișori și ceva, scâncea întruna, trăgând cu ambele mâini de brațul Brenei, în timp ce femeia îl zgâlțâia drăgăstos, sperând să-l facă să tacă. Zetola se agita, deplasându-se prin cameră înainte şi înapoi. Își freca mâinile și părea a se gândi la ceva anume. În ochi îi strălucea ceva tainic și neliniștit, iar mișcările bruște pe care le făcea, când și când, arătau o stare de pândă continuă.
            -Trebuie, Brena! spuse Zetola, oprindu-se dinaintea acesteia. Trebuie să dispari de aici și să-ți salvezi copiii! Yorgos tocmai vrea să plece în seara asta în Khaironeea. Te duce el! Pleacă, pleacă cât mai repede și cât mai departe! Indivizii nu se vor lăsa păcăliți de moartea lui Kostantinos și îți vor lua în schimb băiatul, așa cum s-au jurat. De unde să scoți tu, acuma, banii ăia? Știi cumva unde i-a ascuns soțul tău? (Brena clătină din cap în semn că nu știa nimic.) Vezi? Oricum mâine sau poimâine, când vor veni din nou tovarășii cu care s-a înhăitat, tot n-ar avea cum să scoată ceva de la el și tot moartea l-ar aștepta. Și îți vor lua și copilul, așa cum au amenințat! Ce-o să te faci atunci, spune, hai, să te aud?
            -Am vorbit cu Yorgos. Zice că pe motocicletă nu mă poate lua, decât cu un copil. Așa nu se poate, Zetola! Cum am să mă duc eu la mătușa Marinka, în Atena, doar cu unul dintre copii? Am să stau și am să-i înfrunt cum voi putea. Am să leg copiii cu lanțuri de mine și nu le voi ceda. O să mă gândesc și o să mă rog toată noaptea...
Zetola se așeză pe covor, sub becul agățat în tavan, care lăsa, pe unul din pereții unde se găsea o candelă, umbra unui colț din abajur.
            -Nu-i bine, Brena! Te vor silui și copilul tot au să ți-l ia. Pentru banii lor sunt în stare de orice. Am văzut cum l-au adus, legat fedeleș cu acele frânghii și l-au aruncat dincolo de poartă. Mai bine nu veneam după tine la Katerina, să-ți spun ce s-a întâmplat acasă! Trebuia să stai o noapte acolo și a doua zi puteau să-l și spânzure ăia pe Kostantinos, crede-mă, merita toate astea! Vezi acuma unde te-a adus? Până la crimă..., până acolo, Brena!
            -Poate m-a ispitit diavolul! spuse Brena punând o mână pe capul băiețelului şi încercând să-l liniștească din plâns. Dar nu mi-am dat seama, Zetola! Mi s-a rupt sufletul, crede-mă, când am auzit că-mi ia copilul, ca să-l dea ălora, până va recupera banii ăia. Ce voiai să fac? O să-i aștept și o să le cad în genunchi, o să-i rog, o să-i implor... Trebuie să înțeleagă!
            -Nu fi proastă, Brena! Bandiții nu știu de iertare. Știu doar să înfigă cuțitele, nu să și ierte. M-apucă groaza când mă gândesc cât de naivă poți să fii. Nu se poate, trebuie să pleci neapărat în seara asta! Voi vorbi și eu cu Yorgos. Duci fetița înapoi la Katerina și îi spui la repezeală ceva, că i s-a făcut deodată rău lui Georgios și trebuie să pleci cu el la spital! Și ai să vii înapoi, Brena, ai să vii după Iriana, la câteva zile. Eu am să povestesc tuturor ceva credibil, o grozăvie care ți s-a întâmplat și au să mă creadă, ce-au să facă? Găsesc eu! O să stau la pândă, cu ochii pe casa ta și cum au să vină și au să intre la voi, am să și dau alarma printre vecini. Asta are să-i îndepărteze o vreme de locurile astea, o să vezi! Hai, Brena, hotărăște-te odată! Făgăduiește-mi că mă asculți și când vei veni să-ți iei fetița, am să-ți povestesc tot! Hai, fugi odată!
            - N-ar fi de parcă aș fugi toată viața de ceva? Nu-i mai bine să așteptăm și să vedem ce va fi?
            -Dacă viaţa toată devine numai aşteptare, ce se întâmplă, e bine? S-o crezi tu!
      Când Brena se ridică să plece cu Iriana la mătușă-sa Katerina, Zetola reținu doar că era palidă și înțelese că i se rupea inima femeii, dar că nu vedea altă cale. „Oare nu-și dă seama că e spre binele ei?” strecură Zetola un murmur. Îl luă pe Georgios în brațe și îl îmbună cu vorbe, spunându-i că are în bucătărie ceva dulce pentru el. Brena plecase cu fetița. „Poate e mai bine, își zise ieșind pe ușă, să plec doar cu Georgios, iar Iriana să rămână la Katerina... O să mă întorc, draga mea, o să mă întorc să te iau cât de curând! De m-ar asculta Dumnezeu și pe mine...”
Pe drum o prinseră câteva picături de ploaie. Câteva dungi cenușii, puțini norișori, brăzdau cerul...

Așa mi-a fost dat să o cunosc pe Zetola. Și cum am văzut-o în vis, așa ne-a apărut la poarta ei, a doua zi. Trebăluia prin grădină, în vreme ce noi sunam. Am strigat-o pe nume. Ne-a privit cu luare-aminte, dar liniștită. Nu i se clintea niciun fir de păr pe frunte, nicio cută a rochiei, și se uita drept, cu o privire încordată, către noi, cei doi străini care-i sunau la poartă.         
                

                                                         va urma  *              
                 
                     *  (următoarele 3 capitole și finalul ... la „NECUNOSCUTA”, va urma abia după apariția în tipografie a cărții )

sâmbătă, 6 aprilie 2019

Cartea de critică



                Însemnele şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.

Un critic literar îmi spunea odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi oprit aici, înainte de a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor trece atât de aproape de suflarea Creatorului, încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun” (după o sintagmă cioraniană), cu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc, în continuare, critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să puncteze imagistica poetică din versurile citate ca pe anumite simboluri cu funcţii de gândire şi, orice sistematizare a lor, e menită să ducă la interpretări din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului, că Nichita Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”. „De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca, mai apoi, să ne vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman „o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar „tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat, imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”, am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează (dar şi au – nota bene) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?); că „a imaginat o operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează „Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea ideală <<La Baad>>”. Nu ne era străină poezia lui Cezar Ivănescu cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul? Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori „armonia lumii” din filosofia lui Lao Zi. Astfel, evidenţiază (spre deosebire de doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în „sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul, şi  sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat de secure şi cerşit cu „îngăduinţă” unui anumit Timp care să mai amâne Moartea. Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale când spune, că cele patru tare ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru... poezia „începe dincolo de cuvinte” (!) şi că, „trei simboluri majore domină lirica lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa „tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru şi, (da!) - tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi că, în urma lui a rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”. Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate, care va să zică)  care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales, cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian, doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică, expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic, subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?! Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre centru”?  Că, pornind de aici, criticul afirmă cu tărie că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi s-a părut un poet îndrăgostit de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi, ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul” criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu,  Pascaru, Theodor Damian. În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scisului său nota metafizică sau reflexia onirică a ideii. Pretutindeni însă, e însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare create. Şi, îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul (nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi Mircea Micu, Tudor Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor, asocierea cuvintelor  rezonante ciudat”, cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi cheia „transmodernistă”: „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic, într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.