sâmbătă, 9 noiembrie 2019

Din sertarul cu amintiri


Cu Marin Ifrim în vizită la poetul Ion Gheorghe
               (din sertarul cu amintiri: 2010)
  
      Într-o vară poetul Marin Ifrim mi-a propus să îl însoțesc la Sărățeanca pentru a-l vizita pe poetul Ion Gheorghe. Pe drum îmi recita o poezie de-a sa în care spunea cum s-a ales poetul „vâjâind în rime şi ritmuri ca un asteroid/spintecând furtuni stingându-se într-o văgăună tungusă/... s-a născut poetul... /minunea negăsită-n tabla de materii„ („Omul ales”: din vol. Poeme, 2003). Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. Era în 2010! Mai exact, într-o sâmbătă, pe 10 iulie, am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Mă aflam alături de poeţii Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar, numită Opera lui Ion Gheorghe (190 pagini). Dar să revin: Platon a scris, primul, multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care, mai apoi, au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Şi Dan Puric (îi spuneam lui Marin Ifrim, pe drum) ne atrage atenţia asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în semănăturile ţăranului, rămas uitat în câmp, cu braţele ridicate doar la cer. Vorba lui are, însă, ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Dar când e vorba de pamflet, în Buzău doar Marin Ifrim, în tabletele sale (din „Jurnalul de Vrancea”) a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul, izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul tabloidizat.
     Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, acasă la poetul Ion Gheorghe, acesta ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit, la venerabila vârstă de 75 de ani, poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu-i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta, în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963) și mă gândeam cum făcea în acele versuri din acea carte şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu creatorul suprem, Iisus mesagerul Lui pe pământ, şi Omul creator şi mesager rămas să mărşăluiască, în cuvânt, mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca). Dar, ce spun eu? Mai bine ar fi să-i dăm ascultare poetului: „Astăzi încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat/Trag de trâmba timpului lungind spre viitor./În toate am avut măsură de simplu soldat/Rămas de pluton şi declarat dezertor.../Mi-am umblat viaţa pe jos în izbânda de duh/A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine/Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluş,/Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine...” (Poemul: „Crucile Istriţei”, din. vol. Concluziile senectuţii). În acest poem, poetul dă glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Din subteranele acestor dialoguri purtate în tăcerea lecturii cu poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Şi, uite aşa, se aşterne uitarea peste toți! Turnul Babel se aşterne, şi el, peste speranţele lui. Şi, uite, cum TOTUL devine o zădărnicie grandioasă, cam cât a mult vestitului turn. Poate acest cântec are menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/ Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./ Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/ După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/ Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/ Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/ Nici chiar manualul de geografie/ Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./ Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/ Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/ Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/ Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/ Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010). Ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă, improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului. I-am spus: „V-am cunoscut ca poet socialist realist. În 1972 când am venit la redacția revistei Luceafărul mi-ați citit poeziile și doar m-ați încurajat, dar nu mi-ați publicat măcar una din ele”. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap, şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă, cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească, între filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi  tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi, să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea, pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul, îngrijit cu palmele lor, şi din care am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”
    Scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, la vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia acestei vizite la casa poetului Ion Gheorghe. Acolo, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă, unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu – am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca) – am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea, simplu, statuete. Am luat câteva (din curtea sa), în mâini, şi le-am pipăit. Impresia mea a fost că astfel de statuete (şlefuite de intemperiile vremii), mai văzusem, cândva, în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea de acum, cu astfel de grupări ovale, statuete şi ansambluri imagistice, depuse cândva, pe movile funerare, sau legate împreună cu unele ansambluri „naturale”, bine îmbinate. Cele ale poetului, îmi sugerau mie că unele aveau o „asamblare” mai specială, prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea etc.
    La întoarcere, făcând o aluzie la tot ce s-a întâmplat acolo, Marin Ifrim mi-a spus: „Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”.

                                                                        

marți, 5 noiembrie 2019

...galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan


Scena lumii de azi și galeria cu portrete la Mihai Sălcuțan

      Cartea de schițe umoristice „Ce-i lipsește milionarului”, a autorului buzoian Mihai Sălcuțan, apărută la Ed. editgraph, 2019, continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe, într-o proză scurtă inspirată de moravurile și năravurile lumii în care trăim. În textele sale inspirate din dramele oamenilor mărunți din diverse sfere de activitate, acolo unde se găsesc oameni prinși pe piciorul unui comic de situație, autorul vine cu umorul aducător de relaxare, urmărind detaliul care să declanșeze poanta finală. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, stigmatizând doar aspectele urâte, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Astfel de portrete, țintuite ca într-un insectar al specimenelor corupte și dubioase, sunt configurate caricatural sub penița umoristului pornit să fixeze situații și comportamente. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii, efectul comicului provocând râsul investit cu funcțiile comicului denunțător.
       Astfel: în schița intitulată „Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc” cititorul ia cunoștință cu tâlcul ascuns al dialogurilor hazlii, surprins în anecdotica pățaniei autorului care fusese invitat din vreme la Festivalul umorului „Constantin Tănase” ținut la Vaslui și ajuns după spartul târgului din cauza unor slujbași ai societății, întorcându-l de la Mărășești la Buzău de câteva ori pentru niște chichițe a unor legi prost înțelese, însă musai, zic ei, ar trebui aplicate și acolo unde nu e cazul, adică în situații de-a dreptul comice pentru cititor. Schița „Execuție testamentară” scoate în evidență istețimea femeii simple, persecutată o viață întreagă de avariția bolnavă a soțului cârciumar. Găselnița la care recurge femeia, pusă să jure „cu mâna pe Biblie” că va îndeplini porunca bărbatului și după moartea acestuia, îi va aduce acel zâmbet așteptat nu numai sorei femeii, speriată că i-a pus defunctului toți banii în cutiuța din sicriu, ci și cititorului. Pe omul simplu (din Atac de panică), asupra căruia s-a abătut norocul câștigului unui autoturism la tombola organizată de un supermarket cu ocazia Anului Nou, doar elementul caricatural al situației șoferului de „pompe funebre”, pus să îi conducă mașina către casă, îl scoate în evidență. Și aceasta nu-i decât o proză cu o știre oarecre, dar cu un deznodământ neașteptat și gustat de cititor doar prin poanta finală, ceea ce și urmărește prozatorul prin această alunecare subtilă spre comic și exasperare. O altă proză „Colacul de salvare”, ne vorbește despre beneficiile urbanizării (nu-i așa?) care merg mână în mână pe la noi cu încurcatele căi ale instituțiilor ocupate mai mult cu „pusul bețelor în roată”. Preotul de la țară (din Unde bate internetul), prins în carapacea informațională a tot felul de bloguri și conturi de facebook de pe internet, pentru a se face subtil înțeles, se folosește de pilde când internetul îi sare în ajutor. „Nu te pune cu elevii” este o schiță care ne vorbește despre latura educativă a școlilor, dar e și narațiunea cu trimiteri la bancurile hazoase ale elevilor isteți, cât și prinși în demonstrația unei pilule satirice construite pe un caz cât se poate de real, iar când „gluma” dacă-i glumă, trebuie dusă fie și pe fondul disperării celui în cauză până la capăt. Nu lipsesc din volum prozele cu trimiteri moralizatoare, de altfel modulații ale unei anume îndemânări ale autorului de a construi pe un fond epic atmosfera dominatoare a lumii banului: vezi și schița care dă titlul volumului „Ce-i lipsește milionarului”. În proze care dezvăluie lumea pungașilor tocmai eliberați din pușcării, cât și foști pușcăriași, care în libertate își reiau metehnele, ori lumea doctorilor, mergând în creionarea unor portrete asemănătoare cu cele din bancurile cu doctori și nebuni, cititorul nu are cum să nu-i descopere autorului acel simț mereu întreținut al spiritului de observație, a virtuților de povestitor și, deopotrivă, de fin umorist. Nu lipsesc schițele despre funcționari de stat, oameni politici care „ca toți parveniții din această sferă” sunt de o viclenie ascunsă „cu dexteritate în a minți, înșela, a promite vrute și nevrute fără nicio acoperire”, iar „la pofta lor de putere și de căpătuială prin orice mijloace s-a adunat tupeul fără limite, disprețul pentru toți ceilalți și servilismul față de cei care au pâinea și cuțitul în structurile decizionale de la București” (vezi: Secretele interesului național, proză care demască nimicnicia și găunoșenia discursului unui candidat pentru parlamentul țării.). Dar ca și în cazul schițelor cu judecători ori avocați, efectele comicului e, întotdeauna, menit să provoace râsul legitim, reprobarea sau indignarea. Și repet, mai în toate aceste proze scurte, poanta finală, prin vestea incredibilă a ultimei „încurcături”, asigură puntea de trecre de la ironie la umor și cititorul râde în ambele prilejuri, dar în primul caz, pentru a pedepsi, chiar dacă atât râsul nostru cât și al prozatorului, devine unul de lehamite și disperare că trăim astfel de vremuri.
      Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii cu accent satiric. Așadar, dintre scriitorii buzoieni contemporani, care au valorificat râsul, investiți cu funcțiile unei satire denunțătoare, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate de Caragiale..., și care reprezintă imitația comică a unei societăți ce nu se poate desprinde de comunism.


duminică, 3 noiembrie 2019

O antologie de autor


Șlefuitorii de cuvinte (vol. I și II)
               (note făcute pe marginea unei antologii de autor)

     După apariția monumentalelor istorii ale literaturii române ale lui G. Călinescu, N. Manolescu, I. Rotaru ș.a. se părea că se va scrie din ce în ce mai rar despre clasicii literaturii și cărțile acestora vor rămâne pe rafturile bibliotecilor și singurătatea lor nu va mai fi tulburată nici de cititori, nici de critici. Iată că nu-i chiar așa: din dorința fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile scoase la iveală de șlefuitorii de cuvinte” (poeții - n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed. Teocora, 2018), urmat în 2019 de vol II cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu numai un act de curaj dar și credința că apariția acestora (o simbioză între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două-trei poeme venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în primul volum, aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila, Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor, Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta –  un risc asumat.
     Întregind (ca în tabelul lui Mendeleev) tabloul arderilor poetice cu clasicii literaturii române, în „Șlefuitorii de cuvinte” vol. II, autorul s-a concentrat pe acei autori și acele manifestări poetice care au avut o importanță decisivă pentru cultura românească, căutând în primul rând poeții care au optat pentru un ideal poetic. Interesul pentru viața, opera și poezia celor 33 de poeți plus o poetă din această carte, care nu este o „istorie” în sensul tradițional, ne este dezvăluit chiar de autorul ei care spune în contextul cărții: „Aceste câteva bijuterii (e vorba despre cele 2-3 poezii din creația poeților, care însoțesc succintele prezentări – n.n) sper să vă determine să nu-i condamnați la uitare și să le căutați cărțile”. În acest tablou al elementelor poetice, nu neapărat în ordine cronologică, cititorului îi sunt prezentați romanticii în persoana „poetului național” – în „sensul definit de Herder ca fiind poetul care reprezintă vocea poporului -, de-acum Vasile Alecsandri „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, cel care a sesizat, a afirmat și a privelegiat, primul la noi „identitatea de poet” (cum spune Aureliu Goci). Vin la rând poeții din epoca modernă cu Mihai Eminescu „poetul nepereche” și „Luceafărul” poeziei românești în prim plan și noi reținem de pe fila 56 a manuscrisului cu nr. 2275 al lui M. Eminescu – unde pe versiunea B a poemului în cauză vorbește de prelucrarea poveștii lui Kunisch, de nenorocul omului de geniu care: „nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit”. Prezentarea lui Stan Brebenel e urmată de poezia „Doina”, din care marele poet face o hartă a spiritualității românești, o „România Mare”, în fapt, un manifest social, aproape o invitație la un război de apărare a identității naționale. Îi urmează eminescienii (epigonii): Alexandru Vlahuță, Panait Cerna (inventatorul poeziei de concepție), Șt. O. Iosif și Octavian Goga (tribunul patriotismului la noi). Tradiționaliștii în spiritul țărănismului și cei ortodocși sunt reprezentați prin George Coșbuc (poetul țărănimii), apoi Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pilat, Radu Gyr și Vasile Militaru. Cei trei poeți ai triunghiului tragic (V. Voiculescu medic de profesie; N. Crainic profesor doctor în teologie; R. Gyr filolog universitar) – sudiști toți pe harta țării – au fost la începuturi discipoli ai lui Arghezi, având poezia acestuia ca efect modelator pentru creația lor. Toți trei au suportat grozăviile pușcăriilor comuniste, incomparabil mai inumane ca în cazul deținuților iluștri Villon și Cervantes. La V. Voiculescu autorul scoate în evidență volumul „Poeme cu îngeri”, volum cu care poetul câștigase renumele de mare scriitor și premiul Național de Poezie. De reamintit cele 90 din „Ultimele sonete închipuite după Shakespeare în traducere imaginară” și cărțile de popularizare medicală ale acestuia. La Radu Gyr (implicat și în mișcarea legionară) impresionează condamnarea la muncă silnică pe viață pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, pedeapsă comutată la 25 ani de închisoare. Capodopera sa „Ce tare sunt, Doamne!” , ca și  „Iisus în celulă” (poezii religioase deosebite) au fost scrise în închisoare. Despre Vasile Militaru (poet născut într-o familie foarte săracă fapt pentru care a urmat doar patru clase), și condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru crimă și uneltire contra regimului în 1959, cititorul află, din prezentarea făcută, că e autorul celebrei „Din bucata mea de pâine” pusă pe melodie și cântată de Ionela Prodan, dar și a poeziei atribuită inițial lui Coșbuc „Mama” (cu celebrul vers ”A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Vin la rând interbelicii  reprezentați de acești titani ai liricii românești: Tudor Argezi, L. Blaga, G. Bacovia și I. Barbu. Despre L. Blaga, un „inventator al spațiului mioritic” (după G. Călinescu), la începuturi a îmbrățișat mișcarea gândiristă, cum erau numiți cei strânși în jurul revistei din acea vreme, „Gândirea”. Ca poet cosmogonic și apocaliptic, Blaga este un poet metafilosof, deoarece citindu-i volumele de poezie nu ai cum să nu te întrebi „ce a fost mai întâi: poezia sau filosofia” și răspunsul nu poate fi decât „mai întâi a fost relația dintre ele”. Despre George Bacovia se spunea la timpul său de critica vremii, că e un poet simbolist minor, însă spre surprinderea multora poezia sa se impune, ca receptivitate, la cititori. Marea descoperire a lui Bacovia a fost de a transforma în poezie ceea ce fusese, până la el, proza neagră, iar Bacovia este cobaiul poeziei sale, iar boala (era tuberculos și un pic alcoolic) nu i-a fost trucată nici pe scenă nici în viață. Simboliștii sunt amintiți în volum, începând mai întâi cu Al. Macedonski și continuat de Ion Minulescu. Epoca moderniștilor e prezentată în carte prin George Topârceanu și Tudor Arghezi (autorul Cuvintelor potrivite, cel care va impune ca specie literară tableta (și de care am amintit la interbelici). La neotradiționaliști îi includem pe poeții Ion Alexandru și Lucian Blaga.  Volumul cuprinde și o seamă de poeți șaizeciști, poeți metafizici cu alunecare dintr-un ev în altul, spre un tărâm magic, creatori de epos care au sporit în poezie semantica tradiției mistice: Ion Gheorghe (o competență în materie de arhaitate a civilizației rurale, dar și poet al țărănimii conectate la o istorie reală, cum scria Ghe. Postelnicu în cartea sa „Opera lui I. Gheorghe), Nicolae Labiș (mort la doar 21 de ani, autorul inegalabilei „Moartea căprioarei” și cel care deținea toate datele tradiționale ale unui geniu); Romulus Vulpescu, Radu Cârneci etc. Să amintim și de cei cuprinși în grupul suprarealist de la București: Ion Caraion, poetul refractar la orice ordine socială, autorul „Cântecelor negre”, poet cu predilecție către poemul amplu, cosmogonic și simfonic, dar și imagini de tip expresionist și angajare socială. Textualismul este amintit în volum prin poeții: Marin Sorescu și Geo Dumitrescu, iar dramataizanții, ludicii și baladiștii de Emil Botta, M. R. Paraschivescu. Poezia feminină este reprezentată în carte de singura poetă feministă, Constanța Buzea pentru care poezia este act de exorcizare a morții și stă la începuturile sale sub influența bacovianismului. Încheiem plutonul poeților prezentați cu Nichita Stănescu primul întemeietor al postmodernismului la noi și care prin necuvintele sale a observat importanța acestora și le-a trecut dincolo de imaginea unui simplu vehicol, transmițător de idei și sentimente și l-a așezat „foarte aproape de rolul de Dumnezeu al cuvântului” – după Aureliu Goci - în poezie. Pentru că, dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. Nichita avea și complexul midasic de a transforma tot ce scria, în poezie.   
     Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor. Dar să-l cităm pe autorul celor două volume: „Avem impresia aproape mereu, că a vorbi despre marile personalități ale literaturii române și universale este o treabă foarte ușoară. M-am convins că lucrurile nu stau tocmai așa.” Și sper că am convins și noi cititorul să procure aceste două cărți, să le citească și să caute operele clasicilor noștri, fiindcă „cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia... „


sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Poate că iubirea nu e despre cuvinte




Poate că iubirea nu e despre cuvinte
          (gânduri răzlețe la o carte de poezie)

Înainte să pleci
să-mi fi scris doar un cuvânt
Știu. Te-ai întrebat și cuvintele uneori
n-au încăput în sufletul  unei pasări.
ai scris și ai plâns
cu ochii la cer crezând că cineva îți va deschide porțile
dar fericirea se simte desculță (spuneai) –
așa ai învățat să prețuiești lumea
vâslind în luntre spre nicăieri;
acum scrii pe o frunză
cam tot ce ai plâns pe dinăuntru
în ploaia din chihlimbare
și aștept un semn
dar tu taci pe umărul ploii
ca atunci când asculți tropotul unui cal sălbatic
din povestea ca un colind al mamei.
Nimeni n-a intrat mai mult decât tine în poveste;
să te strig, să te rog
ești a cerului de acum în te iubescul acela care doare
și unde azi, pictezi cu doruri pe strada ta
și unde îți vei bea în taină ceaiul
chemând dragostea pe buzele crăpate ale iernii.
acum lași colivia deschisă
știind că nicio pasăre nu poate zbura,
dar vezi și tu
e prea târziu... prea târziu
simt frigul când îți spun te iubesc
în hainele mele făcute poem pentru tine.


vineri, 1 noiembrie 2019

Această poveste este o parabolă




Această poveste este o parabolă

atât de frumos o visase
că visul se făcuse vară
și-n vară ningea
și multe ar fi vrut să se întâmple.
mai ieri nu avea nimic -
nici lupi care să-i încercuiască tot ce visase
nici corbi care să planeze deasupra lunii
care tot aluneca pe panta opusă
a unei punți către lume
și putea însemna prăbușirea acelui vis.
însemna că își va măsura forțele cu norocul
dar mai știa că norocul aduce cu sine
și multă amărăciune.
când și-a împins barca în mare
știa că nu-i bine să-ți dorești prea mult un lucru
că această poveste este o parabolă
ori poate un semn această plecare.
atunci de ce oamenii și-au dorit
să revină pe pământ dintr-o altă viață;
nu doar pentru un alt cer
unde să așeze luna
ci doar pentru că atât de frumos
apăruse ea în acel vis?


duminică, 27 octombrie 2019

Cântec pentru ploaia de afară



Cântec pentru ploaia de afară

Se-aude surd cum toarce în cămară -
Așa cum nu poți auzi oricând;
Timpul tăcut, ca-n lumânări de ceară                                     
Ce picură și gânduri, când și când.

Vor fi și vești ca-n ziua lungă-a ploii
Salba de iele ce te-a prins în vis.
Iar eu speram că vor rodi altoii
Și-n palmă fructul copt ți-aș fi promis.

Cum basmul s-a oprit în fiecare;
Încremenit, ca limba la un ceas
Tot singur doamne, tremurând în zare...
Sub ghilotina ploii am rămas.

Și-ncerc să țes, ca un paing în fire -
Un cântec de ars doru-mi zăbăuc;
Și te ștept să vii în viscolire
Cât ploaia nu-mi va trece prin surtuc.

miercuri, 23 octombrie 2019

Cronică la o carte...


Iriana sau Cătălina şi cel ce se mişcă deasupra sau Poetul

Cititorii fideli prozatorului buzoian Tudor Cicu erau obişnuiţi să li se ofere din când în când spre lectură un roman a cărui acţiune să fie ambientată în locurile natale pontice sau măcar româneşti. Numai că în cel mai recent roman al său, „Necunoscuta” (Ed. Editgraph, Buzău, 2019), cu excepţia unei părţi a deznodământului, toate celelalte momente ale subiectului se desfăşoară în însorita Grecie, motiv pentru cititor să spere că zeiţa Afrodita va ţine de data aceasta până la capăt partea protagonistului, iar povestea de dragoste să aibă un final fericit.
Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale principale din romanele „Fata cu smochine”, „Copil din flori”, „Enigmatica Ema”, „Necunoscuta”, o căutare radicală,  cu două alternative doar – iubire absolută ori nimic –, Tudor Cicu explorează cu fervoare spaţii geografice, culturale şi sufleteşti, conferindu-le uneori dimensiuni metafizice. Ceea ce impresionează şi în acest nou roman este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuţile confesiunii şi cucerind/captivând cititorul încă de la primele pagini.
Pe scurt, subiectul este acesta: poetul Vlad Mateescu pleacă într-o vacanţă în Grecia şi locuieşte, singur, în casa unui fost coleg de facultate, grecul Ahileas. Aici este intrigat de frumuseţea şi de tristeţea unei tinere misterioase ce locuia în vecinătate. Nemaiavând linişte, vrea să-i afle taina şi reuşeşte să ajungă în casa acesteia. Se împrieteneşte atât cu mama ei adoptivă, cât şi cu doctorul care o tratează. Cititorul este lăsat să înţeleagă faptul că fata se topeşte pe picioare de dorul băiatului de care se îndrăgostise şi care dispăruse la un moment dat fără urme şi, de asemenea, că poetul român pleacă într-o misiune detectivistică pentru a-l găsi şi a readuce zâmbetul pe buze frumoasei fete. În realitate, protagonistul pleacă într-o călătorie spre rădăcini: cele familiale (ale necunoscutei) şi cele ale adâncului fiinţei (fiinţa necunoscutei, dar şi a sa). Cititorul identifică de la bun început dragostea nemărturisită nici măcar sieşi a personajului principal Vlad, deşi vocea narativă abia dacă se face auzită în acest sens şi numai spre finalul cărţii. Dar protagonistul este trădat de febrilitatea căutării, de acurateţea etapelor de cercetare şi de îndârjirea manifestată pentru dezlegarea enigmei.
Izul exotic, aducerea în poveste a bandiţilor, a crimei de demult, a monedei tăiate cândva în două de o mână prevăzătoare întru regăsirea fraţilor despărţiţi de vremuri neprielnice, a tabloului istoric care şi-a pus pecetea pe destinul fetei – agitaţia forţelor revoluţionare, „mobilizarea muncitorilor de la carierele de piatră pentru a încerca să oprească înaintarea trupelor armate ale generalului Ioannidis pornite către Atena” –,  alternările trecut-prezent, fragmentele ce par desprinse dintr-un roman de factură poliţistă, desele trimiteri culturale, inserările intertextuale, schimbările bruşte de registru – de la relatarea la persoana I, în care viziunea aparţine personajului-narator, la relatarea la persoana a III-a, obiectivă, care vine să prezinte întâmplările aşa cum s-au petrecut în trecut –, conferă cărţii o largă adresabilitate şi o situează în categoria romanului postmodern.
Iriana pare o Fata Morgana. Pe măsură ce misterul din jurul ei se risipeşte şi devine tot mai accesibilă, întâmplări neprevăzute o îndepărtează din nou. Rezolvarea aproape în întregime a „cazului” aduce mulţumire deplină fetei, care se dezvăluie până la urmă, discret, a fi atrasă de poetul român, iar momentul în care Eros îi va trimite unul în braţele celuilalt se prefigurează deja. Numai că el are o misiune asumată, care mai necesită o ultimă etapă, cea mai importantă de altfel. El este căutătorul perfect al stelei norocoase, aspirantul la absolut, pe cât de iubit de zei, pe atât de vulnerabil la atingerea celor mai mici dintre semeni. Este omul fără soartă, cu un spirit prea mare pentru o lume atât de mică. Sau este, am putea spune, cel ce se mişcă deasupra, supraomul (Poetul!!!) care, după ce duce la bun sfârşit o misiune, trebuie să se întoarcă la locul lui de sus, al nenorocului, de unde să aştepte următoarea descindere în slujba binelui. Iriana nu este aşadar o Fata Morgana, cum înalt o aşază cititorul deja îndrăgostit de ea, ci o Cătălina, un chip de lut care are steaua sa cu noroc şi care uită repede de dragostea pentru binefăcătorul ei.
Şi cu acest roman, Tudor Cicu îşi dovedeşte marea sensibilitate şi dorinţa, ca un semnal de alarmă, de a arăta lumii propriul ei chip trist. Scoate în evidenţă constanta lipsă de speranţă a semenilor şi tendinţade a face alegeri în pripă, în goana după o fericire iluzorie. Găsirea fericirii este un vis de dimensiuni indeterminabile din pricina lipsei de profunzime a sentimentelor omului de rând. Trăirile adânci ale omului superior, ale poetului Vlad Mateescu în cazul acesta, nu se pot suprapune pe pojghiţa sentimentelor născute în sufletul „necunoscutei” după eliberarea de fantomele propriei fiinţe. Ultimul alineat al cărţii ne relevă fata drept o „umbră” pe cer. Avem aşadar, conform simbolisticii, o ipostază a morţii „unei iubiri păstrate în taină și trecută sub tăcere” (ca în versul eminesian). Titlul este valabil până la sfârşit, căci Ea va rămâne, în fond, o „necunoscută”.

                             Diana Dobrița Bîlea

duminică, 20 octombrie 2019

Hai, mai cere-i toamnei...






Hai, mai cere-i toamnei...

Hai, mai cere-i toamnei caii din șopron
De la iesle-acum, fă-i și-n cer să zboare
Să-i înham la troică - și-un acordeon
Să ridice-n drum, mare tulburare.

Și plecarea noastră de va fi un vis
Să trezească-n codru nopțile cu știme,
Ori alai de îngeri - unde ne-o fi scris
Unde nici nu-i capăt, nici îl știe nime.

Știu că ești bolnavă după frunza mov
Și mesteceni goi, unduind în zare
Acum când e toamnă, bate în istov
Clopotul ei stins, dintr-o fulgerare.

Tu auzi în lună greierii torcând
Acest cântec trist, greu ca o povară
În timp ce spre tine, sănii când și când
Eu prin viscol trag, grațios la sfoară. 


vineri, 11 octombrie 2019

După o noapte albă




După o noapte albă


S-au închis porţile toate; şi ce albă pînză-n larg,
De-mi las fruntea între palme liniștea îmi va aduce ?
Ah ! sperând visate ţărmuri, într-o lume de cuvinte
Cărui chip tristețea spală, umbra celui de pe cruce ?

Și pribeag uitat prin lume, cete de vulturi flămânzi
Până dincolo de moarte, îmi vor da roată sub soare.
Ca de-un clopot care bate, mă şi bucur dar şi tem
Că n-oi şti că-s ale mele, albe oasele de sare.

Și întins în fân pe spate, mă gândesc că lupta-n cer
Ar fi trebuit s-atârne mult mai greu într-o balanță,
Dar după o noapte albă, chiar să nu mă fi gândit
Că-nvățând să pierzi în viață, ții talazuri la distanță?

marți, 24 septembrie 2019

Nocturnă




Nocturnă

E-atâta frig și bruma... de niciunde,
Cade și-n toamna asta peste noi.
Citesc din labirintul ce mi-ascunde
Povești doar încâlcite-n roase foi.

Cuvintele în mine se fac noapte
Că-mi vine și să urlu și să tac;
Ești tu cea scrisă în această carte,
Ori secerat de vorbe eu mai zac?

Și pasăre de-aș fi, ori cal pe lume
Sălbatic și vânat de buni arcași,
Crezi c-aș putea într-un tablou anume
În cerul tău albastru să fac pași?

Și prăbușit pe spate, ca sub gloanțe
Să simt în nări doar fânul sub penel;
Prins cu-n destin și niscai circumstanțe
Sub luna-nsângerată ca rebel.

Simt că-i târziu când sufli-n lumânare
Din stele se cern fulgii în tablou
Tu în povestea asta mai ești oare...
Ori tropotul pierdut dintr-un ecou?


vineri, 6 septembrie 2019

Cartea din bibliotecă ( din cărțile ajunse la mine).


1.      „Sâmbătă, Duminică, Luni” de Emil Mircea Neșiu

       Este, cred, a zecea carte de poezie și a apărut la ed. Aureo-Oradea, 2019. Fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, avem aici un poet meditativ, confesiv în mică parte și nocturn prin felul de a comunica și cu privirea, în poezie. Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, poetul orădean atribuie doar timpului o înțelegere aparte în poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor ordonate fasciculat în vers, semnele cifrate ale unor zile astrale din calendar, îi dezvăluie pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a crezului său poetic: „cu fiecare cuvânt rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez încă o lume/tulburată de interese/ca și când ar fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste). Povestea sa se deapănă sub o perdea a amintirilor, cinematografic - „într-un miez de noapte” când, asemeni lui Orfeu, pentru ea trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate spune/despre moartea ce se plimbă/printre noi”, iar cântecul pe care-l propune „poate fi un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un rol,/o sculptură, un film,/rupte dintr-un suflet,/totul smuls dintr-o/realitate imediată”(act artistic), dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a singurătății, care se privește străină și rece „într-un dans ultim” printre „regrete tardive”. Oglinda în care își privește trecutul, așteptând vești odată cu zilele care tot trec doar cu un mesaj cifrat („viața-mi o să se schimbe”), are ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea „smulg așchii”... „despre durerile noastre... și disperarea,/gheara ce-mi cuprinde/cu nerușinare inima”. Îl simțim cu sufletul agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în esență o rotire de poeme încolonate pe scara timpului. Poemele din volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice asupra a tot ce asaltează ființa umană: speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul și o „tulburată chemare” către cititor.

2.      „Mușuroaie” de Sorin Călin

     Cu acest volum de poezie apărut la ”editgraph”- Buzău, 2018, Sorin Călin este un premergător și continuator al esteticii onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se prelungește azi până în postmodernism. El nu povestește un vis cât îi construiește o realitate analoagă și are din suprarealism tendința de a detecta elemente stranii din realitate, procedând ca un reporter în căutare de insolit și a construi cu aceste elemente onirice o altă lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin poezie, spune el, realitatea capătă sensurile cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică diferită, nu filozofie seacă, ci una povestită, frântă”. Din textura fantastică, luând de aici suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa metaforelor și „narează” unele fantezii incredibile aproape de tărâmul dadaist-suprarealist. Poetul sfarmă lumea pentru a o zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu elemente din pictura suprarealistă: „Fecioarele s-au strâns la poartă/Și bat în ea ca în ușa bisericii./-Deschideți dară, ne grăbim ca fetele la măritat,/Vrem iubire, vrem apă și pâine,/Vrem rândul unu la culcatul în pat./Flăcăii se uitară strâmb de dincolo de gard/La nebunele scăpate din mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din țeava de pușcă...”(Orfice). Deși are ceva și din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu, uneori e ironic (trist-ironic) și textualist, cu mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s animal bun de dârvală/Să-ți trag caii de ham, din zori până-n seară/Urăște-mă!Nu-s bun nici de-o ciorbă acră...” (La micul dejun).
   „Adevăruri se spun și-n poezie” (începe autoironic un poem intitulat Cartonaș galben), dar revine: „pe poeți să nu-i suspecți c-ar face jocul cuiva în detrimentul propriilor fantasme și fantezii”... „fiindcă mintea mea de copil așa vede formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a deschis ochii - n.n) moleculară”. Un poet cu atitudine ludică pe aspectul ludic al visului, al imaginației poetice. 

3.      „Metafore din palma cerului” de Vali Nițu

     Cartea de versuri a poetului târgoviștean (apărută la ed. Bibliotheca, 2019), te poartă cu gândul la un poet „în costumul de gală și cămașa cu papion” trecut „înspre serile albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11 clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o poveste de iubire „la limita dintre rost/și spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde „ard lumânarile vii/în candela drumului pavat cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o rotire”. Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar  pentru o „memorabilă iubire”: „mai presus de metafore – viața/într-o dimineață printre clipe trăite/un alt tren pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea ce sunt). „Pictând cu flăcări în palme”, îi simțim o aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării și euforiei prelungite în oniric. Când „femeia cu părul de foc” din „trăita poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare:din carul meu de timp/alunecă pe umeri timida așteptare/nedormite vise în nedormite nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu părul de foc în visul prins de mâna timpului/noroc” (răspunsul plecat după întrebare). Își scrie poezia într-o cheie personală, rostindu-și versul „cu fluier de anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică, asistăm la un discurs retoric nou, ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice), dar și spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic.

4.      „Bogații nu visează niciodată scoici” de Luminița Zaharia

     Apărută la ed. SITECH/2018, poezia din această carte pare scrisă într-o stare de hipnoză, în cheia jocului barbian, având și constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav al mesajului decodat din răzvrătirile poetei vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Ea e „fata care vede timpul” și în implicarea afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care, iată, poezia forțează o nouă realitate poetică și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii) apariția unor legături noi cu funcționare regenerativă pentru percepția poetică, fiindcă „la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/c-un bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat un joc de luminițe” (blockbuster). Împrumutând din propriile trăiri („și faci conexiuni cu basmele copilăriei”) unele clișee cinematografice, nu exclud o aură a noului ei stil în poezie, centrul de greutate în catharsis-ul poeziei: „acum închidem paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-frumos, ai cont în bancă?/vii călare sau pe jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem doar atât:/râul ramul/și salamul...”. Sub acest impuls al nevoii de confesare, cititorul se simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles ca o nouă DETERMINARE în peisajul interior al poeziei. Sinceritatea (în metamorfoza limbajului poetic – firește) este și calitatea de bază a poeziei din acest volum, iar scrisul a devenit pentru ea o terapie sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar alteori însuși absurdul e alternativă la o pură întâmplare pusă pe note poetice (vezi: staying alive). O lectură frumoasă, incitantă.


     




sâmbătă, 24 august 2019

Romanul istoric (azi: Ion Lazăr da Coza)




La umbra Vezuviului” – o parabolă despre păcatele omului şi sfârşitul lumii

       Romanul „La umbra Vezuviului”, de Ion Lazăr da Coza (270 de pagini, apărut la Editura Salonul Literar, în anul 2016), este, cred, ficţional, pe de o parte, şi realist-psihanalitic, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a fiinţei umane, pe de altă parte. Autorul fixează un cadru în trecutul creştinismului, la începuturile sale, dar pune în mişcare şi lanţul unor întâmplări, fie doar imaginare, din istoria imperiului roman (izvor tematic inepuizabil pentru scriitori), antrenând în povestea sa ideile devenite tabu în scrierile literare: demoniacul, sufletul faustic, mecanismele sociale, neprevăzutul vieţii şi reflectarea mitică a omului. Astfel, pe scheletul unui mit, imaginaţia narativă a autorilor de romane istorice a aplicat în scrieri filozofia, sensurile şi adevărurile ei. Asigurându-ne că „nu e un roman ofensator la adresa creştinismului”, Ion Lazăr da Coza, prin intermediul personajelor sale, dar şi al întâmplărilor în care i-a împins viaţa, arată cum s-a născut o realitate, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea”. Proiecţia unei poveşti pe traiectul istoric al imperiului roman despre iubire, credinţă şi respect, despre speranţă şi profunzime, şi, nu în ultimul rând, despre bunătate, este (în viziunea lectorului) forţa cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat şi fabulos. Povestea imaginată de scriitor se încheagă într-o construcţie artistică unitară şi consecventă, încercând să dea o ipoteză de înţelegere multor labirinturi impenetrabile aflate în mituri care oglindesc doar înţelesuri biblice. Avem pe un taler istoriile adevărate, iar pe celălalt taler istoriile compilate. Cele două categorii de naraţiuni creionează o istorie menită să răspândească lumina asupra lucrurilor şi a tainelor ascunse la începuturile creştinismului. În acest sens, Ioan Culiţă Uşurelu spune în cuvânt-înainte că „atmosfera cărţii redă perfect începuturile unei lumi noi”, însă iese în evidenţă şi faptul că „romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deşi acţiunea se întinde pe mai mult de două decenii”.
      Geniul scriitorului american W. Faulkner, din „Absalom, Absalom!”, i-a învăţat pe scriitorii de astăzi să se joace cu încifrarea timpului biblic pentru demonstrarea unei idei printr-o experienţă proprie. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. La drept vorbind, autorul se foloseşte de imaginaţia ficţională a celor citiţi (Henryk Sienkiewicz, cu al său „Quo Vadis”, poate fi unul dintre ei) şi argumentaţi ca autori de teorii plauzibile, acceptând mistificarea adevărului biblic pentru a spune ceva despre exasperanta actualitate a funcţiei escatologice asupra oamenilor.
       Cartea e scrisă cu pasiune şi har, iar farmecul ei se întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozităţile scriitoriceşti ale lui Ion Lazăr da Coza de a induce firesc cititorului convingerea că acţiunea localizată în vremuri memorabile şi locuri exotice, prin depărtarea în timp şi spaţiu, se desfăşoară chiar sub ochii noştri. Alerta epicului, alcătuit din întâmplări dramatice cu scurgeri repezi şi neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuieşte cu măiestrie penelul în redarea atmosferei de epocă şi a scenelor de luptă din amfiteatrele romane – că poporul vrea doar pâine şi circ, nu? –, însă deţine şi cheia desfăşurării spre ziua înfăţişării dinaintea judecăţii de apoi, a judecăţii noastre, a propriilor judecăţi, dând naraţiunii dimensiuni noi. Nu ai cum să nu remarci simţul grandiosului, cuprinderile şi percepţiile spirituale enorme, măreţia şi monumentalitatea acestor personaje în solidaritate cu frământările autorului.
       Romanul de faţă e dominat de figura Saphirei, plină de evlavie, demnitate şi iubire pentru Mântuitorul tuturor, pregătindu-se pentru „a doua venire a Fiului, înspăimântătoare, după cum ne-a avertizat”. În ultimele zile ale sarcinii sale se retrage din casa stăpânilor, unde slujea, pentru a naşte. La câteva zile, stăpâna sa, frumoasa Flavia Antonia, dă naştere (sub ochii ei şi ai celei mai cunoscute moaşe din urbe) unui copil diform: „oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească”. Noaptea se sfârşeşte cu o crimă care pecetluieşte pentru totdeauna gura moaşei care asistase la naşterea inocentului monstru. Plină de bunătate şi cu hotărârea de a-şi sluji în continuare cu credinţă stăpâna şi a o apăra de nenorocirea previzibilă ce avea să o abată asupra casei sosirea stăpânului Caecilius Antonius Rincianus, plecat cu soldaţii romani în Iudeea rebelă, Saphira înlocuieşte în taină pruncul hidos cu pruncul ei. Prin credinţă, Saphira are puterea umană de a învinge răul şi nu doar de a-l îndura. Pentru a păstra taina acestei fapte incredibile, cât şi pentru a păstra secretul iubirii pentru mai tânărul nobil Quintus Valerius, Flavia Antonia îi redă libertatea împroprietărind-o cu o casă, cu un teren cultivat cu „treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi” şi bani cât să se descurce pe moment. Credinţa în Mântuitor şi perseverenţa de a „înmulţi talanţii” Domnului o propulsează pe Saphira din simplu diacon până în funcţia de episcop al comunităţii, iar în plan material, prin iscusinţă şi perseverenţă – ordonă chiar crime –, va ajunge o persoană extrem de bogată şi foarte influentă printre cetăţenii urbei. Avem de-a face cu un personaj în care se luptă două principii: al dragostei pentru oamenii comunităţii „bucuroasă că a mai salvat un suflet” şi al demnităţii de a sta alături de Petru şi Marcu, discipoli ai vizionarului Iisus – „un idealist ce visa la o transformare socială”. Singura ei mâhnire, din această îndepărtare de stăpâna sa, va fi aceea că nu mai avea cum „să-i vorbească iarăşi despre mântuirea sufletului, despre veşnica şi minunata viaţă de apoi, care nu poate fi obţinută decât prin penitenţă şi neprihănire”. „A doua venire nu va mai fi cu ramura de măslin. Foc şi pucioasă, astea ne sunt hărăzite”, spune Saphira, cobind apocaliptica răzvrătire a vulcanului Vezuviu. După câştigarea statutului de om liber, Saphira se va ocupa de creşterea bastardului Flaviei, va converti oameni la noua religie şi va ţine prelegeri de mântuire a sufletelor sub bolta înnegrită de la Ruina Arsă. În calitatea ei de episcop (câştigată prin demersurile săptămânale la Roma, alături mai întâi de Petru şi apoi de Marcu), Saphira, ca o mireasă cuminte „părea să-şi asume, benevol şi oarecum triumfalist, greutatea păcatelor întregii omeniri”. Cu toţii am auzit măcar o dată despre apostolii Petru şi Marcu, despre modurile crude în care au murit creştinii şi învinovăţirea acestora de mistuirea Romei sub flăcările provocate, pare-se, de împăratul Nero. Subiectul e doar tangenţial abordat în acest roman.
       Sosirea nobilului stăpân Caecilius Antonius, după expediţia încununată cu succes în Iudeea rebelă, pe de o parte, precum şi naşterea „fiului” norocos, Laurentius Rincianus, pe de altă parte, vor fi sărbătorite cu fast în amfiteatrele improvizate pe domeniul propriu. Multitudinea şi dramatismul spectacolelor (lupte între gladiatori, luptele gladiatorilor cu animale fioroase, jocurile de societate sângeroase etc.) din cele şapte zile de petreceri, dar şi fastul culinar cu care gazda răsfaţă protipendada oraşului, solicită din plin posibilităţile artistice şi imaginaţia autorului, într-o expresie lingvistică adecvată epicului alert. Autorul se dovedeşte şi un bun psiholog la nivelul observaţiei prin ceea ce percepe cu ajutorul simţurilor şi prin ceea ce îşi poate imagina în scenele de luptă descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice, din evoluţia bastardului Flaviei Antonia, Teodoros, curg imprevizibil, acesta cunoscând o deplină deschidere din partea Saphirei în cunoaşterea unor lumi fascinante alături de Puerum, fiul unui sclav, de bătrânul scrib Aumus, de cel mai idolatrizat gladiator, Mkog-Leopardus etc... Dragostea dintre Teodoros şi Puerum, scenele erotice cu prostituata Erotrice sunt descrise lejer şi captează atenţia. Însă până unde poate forţa autorul imaginaţia, urmărind formarea intelectuală şi ascensiunea lui Teodoros din finalul romanului? E sufletul o forţă vitală, aşa cum se spune? Pentru a decripta acest mister, naratorul înţelege că numai pătimind omul dobândeşte rezistenţă, răbdare şi nădejde. E golgota prin care îl trece pe Teodoros, cel care mai întâi va copia tot mai mult din comportamentul rebelului Puerum, apoi pe cel al dascălului său Aumus, al gladiatorului Mkog, al unchiului, întrecându-i.
       De aici începe un şir de evenimente fericite, mai puţin faste sau chiar teribile. Prietenia lor e mai mult decât benefică pentru Teodoros, iar ieşirile în lume îi relevă acestuia „diferenţa uriaşă dintre păturile sociale”. Popasurile în For aduc schimbări mari în viaţa lui Teodoros Claudius Pompeius. Va candida... va fi împins să candideze, cu mari şanse pentru funcţia de assessor în consilium, împotriva lui Laurentius Caecilius Rincianus, nimeni altul decât fiul natural al Saphirei, substituit cu bastardul Flaviei Antonia, la naştere. Cineva chiar plănuieşte ca Teodoros „să ajungă împăratul care să declare, pe tot întinsul Imperiului Roman, creştinismul ca religie oficială”. Dar trădări au fost dintotdeauna. Nici Teodoros, deşi educat doar în credinţă pentru oameni, nu le poate ocoli. Pentru Saphira, întâlnirea celor doi rivali, Laurentius şi Teodoros, îi va aduce un ţipăt care îi va sfâşia inima: „Iată sfârşitul lumii – au ajuns fraţii de lapte să se lupte între ei”. Atenţia cititorului va fi solicitată la maxim, când evenimentele se precipită şi erupţia vulcanului Vezuviu îi va surprinde pe eroi. Scenele finale – întrecerea electorală dintre cei doi candidaţi pentru consilium, soarta lui Mkog, fuga localnicilor din faţa grozăviei vulcanului, întoarcerea lui Puerum (ca în basmul cu „tinereţe fără bătrâneţe...”) – sunt apocaliptice.
       Caracterele personajelor lui Ion Lazăr da Coza, chiar dacă ating proporţii urieşeşti – rămânând totuşi verosimile! –, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forţă. Iubirea, ce schimbă destine şi în faţa căreia toţi sunt egali, nu este aici numai un izvor de suferinţă şi de nenorociri. Deşi participă substanţial la alcătuirea intrigii, dragostea este înfăţişată mai mult la nivelul observaţiei, iar amărăciunea scriitorului transpare limpede când destinul e hotărât de alţii pentru oamenii simpli, precum Bilubus, cel crucificat într-o demonstraţie vanitoasă de către Caecilius Antonius, spre a da o replică conceptului biblic de înviere a Mântuitorului. Doar astfel deznodământul parabolei folosite poate avea, pentru gladiatori, sclavi, plebe, o evoluţie spre lumea nouă, deşi cu perspectivă tragică, dar cu un puternic impact pentru religia care „promovează stoicismul” şi care va cuceri lumea.
       Ion Lazăr da Coza ştie să fugă la timp din concepte, căutând mai curând formule norocoase. Are fantezie şi îşi plasează personajele pe muchia comună ale celor două tărâmuri: „credibil” şi „imaginar”, pentru a reinventa romanul acolo unde imaginaţia critică pare să cedeze locul scriitorului pentru a lua locul cercetătorului în acceptarea scrierii. Toate aceste însuşiri fac din autorul vrâncean un creator în sfera ideilor, fixat la răspântia a trei zone de investigare: literatura, religia şi descoperirile istorice. Fără exagerare, pot spune că este un roman foarte bun, oferind cititorului o lectură captivantă şi odihnitoare ca cenuşa de deasupra Pompeiului care ne lasă, din când în când, să mai descoperim câte o minune.

                  (cronică apărută în revista ARGEȘ/ nr 8 august 2019)