Bastardul
Vlad mergea pe
marginea drumului, în direcția gării, bălăbănind ușor în mâini rucsacul în care
îndesase puținele lucruri ce le avusese înainte de a fi închis pentru
incidentul cu bătrânul de la fermă. Acum, după ce gardianul îi deschisese
celula și-i spusese că trebuia să se prezinte la directorul închisorii ca să-și
ridice documentele, și era lăsat liber să plece, Vlad se gândea că demult nu se
mai simțise atât de sănătos, de puternic, de pregătit pentru orice luptă cu
viața. Se opri la capătul peronului din fața gării și se așeză pe aceeași bancă
de pe care cu doi ani în urmă fusese ridicat de jandarmi. Peste puțin timp avea
să vină și mama lui cu mutul ei, Udrea, să-l întâmpine la gară. Nu o recunoscu,
la prima vedere, pe maică-sa în paltonul de blană și pălărie pe cap ținând de
mână cele două gemene și cine știe de ce, își aminti deodată cum se dusese cu
aproximativ doi ani în urmă să-și ia rămas bun de la ea, poate pentru
totdeauna. Sau, cel puțin, așa credea.
- Ce-i cu tine? au fost primele cuvinte ale mamei sale
când a dat cu ochii de el, cum stătea pe o buturugă în curte şi nu zicea nimic.
- Am venit să stăm de vorbă… Vreau să
plec după el, să-l caut.
- Unde să pleci? Ce să cauţi?
(Înţelesese, dar se făcea că nu pricepuse. Era prima oară când Vlad rostea acel
cuvânt) Vlade, nu fi nebun! Eşti destul de mare, acum. Ai nouăsprezece ani, ce
naiba… mai gândeşte şi tu. Hai în bucătărie, nu mai sta aici. Hai să-ţi vezi
surorile. (Aflase că maică-sa avea două fete gemene, surorile lui vitrege, cam
de vreo cinci anişori, dar de văzut nu le văzuse vreodată)
Şi el nu se
urnise de pe buturuga aceea. O ţinea pe a lui:
- Mamă, dar tu mai ții minte când ai
venit la bunicii unde am crescut? Se pare că aveam șase sau șapte ani, și nu
cred că mi s-a năzărit mie acum, te-am întrebat dacă l-ai adus și pe tata. Iar
tu n-ai spus nimic. Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.
- Așa o fi fost, de unde să știu eu,
Vlad, dragul meu! Uite nu-mi mai aduc aminte de nimic. Doamne!... Și dacă așa o
fi fost, ce vină am eu acum, își plesnea Maria, mîinile.
- Eu de aia am venit. Să-mi spui ce şi
unde să-l găsesc. Nu intru în casă măi mamă, înţelegi? Nu mai am timp.
-
Dar de ce, de ce Vlade? îşi frângea maică-sa mâinile în faţa lui.
- Uite aşa! Vreau să-l întreb ceva… Şi
să mă cunoască. Dacă n-o răspunde bine, treaba lui. O să-şi amintească toată
viaţa.
Maria nici nu
voia să înțeleagă că fiul ei nu dorea să se mai întoarcă și plângea în
hohote.
- Da plec și pun punct. Măcar să ştiu
dacă îmi seamănă în unele privinţe… Însemnele mele, înţelegi? Se referea la
gâlma ca un sfârc de ţâţă crescută pe gât şi la faptul că atunci când devenea
supărăcios, gura îi cădea într-o parte de ai fi zis că are gura strâmbă. Se
simţea ca un tâlhar sau ca o fiară care-şi calcula paşii încă din clipa când
pătrunsese în acest cadru neprimitor şi necunoscut din viaţa mamei sale, dar
înţelegea că nici nu avea altă ieşire din văgăuna în care se aventurase şi
poate de aceea se simţea ca atunci când te afli într-un loc întunecos şi neprimitor.
Iar dacă nu fugi, de teamă să nu-ţi pierzi cumva minţile, ori îţi calculezi
greşit pasul următor, e posibil să fii înhăţat pe la spate de vreun picior sau
pulpa hăinii de tot felul de umbre hidoase. Maică-sa îi povestise cândva,
despre acei ani ai tinereţii, să fi avut șaisprezece ani împliniți, când la
iazul de lângă moara părăsită, aflată la marginea satului, îl întâlnise într-o
zi cu arşiţă mare pe cel ce avea să-i fie mai târziu, lui, tată. Venise
îmbrăcat în costum de pilot, uimind toată adunarea satului. Bănuia că ar fi
fost mai mare decât ea, cu vreo unsprezece ani. (Adică, acum cam la cincezi și
ceva de ani, socotise Vlad) „Dacă mai auzise vreodată de acesta?” – o
întrebase. Mai exact, îşi amintea maică-sa, în urmă cu câţiva ani se pare că ar
fi fost văzut lucrând pe un şantier de construcţii lângă o fermă, sau cam așa
ceva, pe undeva aproape de litoral, dar nimic nu era sigur. O abandonase când auzise
că va avea un copil cu el și dispăruse fără urmă, pentru tot restul vieții.
Fusese pilot de avioane într-o unitate militară dar fusese dat afară din cadrul
armatei.
Acum, pe banca de
lemn, urmărind silueta mamei privind neliniștită în partea opusă locului unde
se găsea el, Vlad afișă un zâmbet liniștit de îngândurare care îi ridica ușor
buza de sus. Își aminti perfect că nu el fusese cel care provocase incidentul
cu bătrânul (sau aşa cel puţin credea Vlad), dar hodorogul ăla bătrân prea îi
aruncase una din acele priviri de „cămilă belicoasă” – termenul îl ştia tot de
la bătrân – atunci când îi spusese că nu-i decât un bastard pripășit la fermă,
lucru care îl iritase îngrozitor. Își amintea exact cum se întâmplase toată
grozăvia. Bătrânul venise ca de obicei pe la paznicul fermei; însă, cum era zi
de duminică, acesta lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă ). Și
trecuse ca de obicei pe la el, iar Vlad numai de sporăvăiala bătrânului nu avea
chef în dimineaţa aceea. Plănuia să meargă prin sat, mai vedea una şi alta, dar
ţi-ai găsit. Bătrânul întârzia cu ţigara în gură și tensiunea, în baracă,
sporea cu fiecare clipă de întârziere. După ce îşi terminase ţigara, bătrânul
trăsese o canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de
coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar
aflat pe masă. După ce sorbi, fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe
al doilea. Vlad îl privea tot timpul încordat la maximum, era ca şi cum la
picioarele lui se afla o jivină sălbatică, una d-aia care îl fixa ţintuit lângă
perete printr-o privire a dracului de expresivă.
- Nu-ţi fac plăcere. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi, vorbi
deodată. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi
parcă ai vedea în faţa dumitale o cămilă belicoasă. Dar poate crezi că o fi
altceva de capul dumitale. Nu tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe
pereţi!
Vlad,
îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să
întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu
p-ăştia. La băutură devin violenţi”. Dar era sigur că din prima lovitură îl va
doborî. Şi pe urmă?
- Te uiți la mine și îți spui, nu-i așa, că m-am născut
cu o maimuță în brațe și cu o cioară la cap? Nu vezi îngeri, deloc, în preajma
mea. Vrei neapărat să scapi de mine, dar după cum vezi sunt doar o dâră de
cenușă pe urmele tale. Dacă tu mă alungi, eu am să mă întorc. Așa și cu cei de
dinaintea ta. Au crezut că dacă m-au belit din viața lor, gata, s-a terminat.
Dar viața, tinere, o ai odată și gata! Cândva eram un fel de pilot de avioane,
le eram ca un zeu când în jurul drăciei se aduna mulțimea înfierbântată de ce
vedea. N-am fost ce le trebuia lor: o maimuță în costum. Te abții să spui ceva
ca și cum ar urma să vină popa să-ți taie limba. După cum vezi, împăratul e și
acuma la fel de gol. Nu te mai chinui să-i arunci din zdrențele altora. Nici
măcar nu-ți cer să mă iubești. Am înțeles și eu că dragostea ține un an, hai,
doi, pe când mizeria umană (și mă întorc la vorba tatălui meu), ține o viață.
Să nu crezi că am fost un idealist. Poate că am ceva mai multe păsări naïve în
capul ăsta. Dar, în împărăția cerurilor, toți ne vom întâlni, dacă nu, în iad,
însă nu cred să fi făcut atâtea păcate ca să ajung numai în iad… Vezi?, vorbi
mai departe bătrânul. Ce m-ar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’
Arşunel (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe
vremea când eram tânăr şi în putere aşa ca dumneata? Călăream mai ceva ca
azapii ăia din El-Zorab. Eram cel mai faimos dresor de cai. Ai să râzi când am
să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu meriți să îți spun,
toate astea.
- Păi, nu spuneai că erai pilot de avioane? tresări Vlad.
De unde ai mai scos-o și pe asta cu calul?
- Aia a fost mai târziu, răspunse el prompt. Dar să știi
că am făcut de toate: am dresat până și câini maidanezi și pisici sălbatice. Nu
mai spun că porumbeii au fost flebețea mea. Unora le-am și sucit gâtul, dar
de!, istoria mă va așeza unde trebuie. Apoi dădu a lehamite din mână. Află
tinere că nu se afla cineva mai mândru în şa ca pe vremea când treceam eu
călare prin sate. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla, cu
Scobilar în frunte, în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cânta
Scobilar? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Nimeni nu-l întrecea
pe Scobilar. Câţi n-au încercat! Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele pe
jumătate goale, nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. M-am ramolit acum, zici
dumneata, ţi-e scârbă cu mine, dar nu uita că şi dumneata şi mahării care m-au
ginit şi cei de la care am umflat gologanii şi tot ce mişcă şi răsuflă, o să
ajungeţi ca mine. Viermii, viermii… ha,ha,ha!
Râdea de unul
singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina
tutunului inhalat în decursul anilor. Vlad ştia că dacă ar fi ridicat o mână,
gângania din faţa sa ar fi tăcut chitic.
- Încă o ţigară, dacă nu te superi. Şi întinse mâna. Vlad
îi împinse cu un deget pachetul, dinainte. Îi întinse chiar bucata de pâine
aflată pe masă şi o conservă. Bătrânul nu zise nu. Se aplecă deasupra sticlei
de lampă cu gaz şi-şi aprinse ţigara la flacăra fitilului, dat un pic mai mare
să iasă dogoarea prin ochiul de sticlă. Învârti apoi de rotiţă şi făcu mucul
flăcării, mic. Vlad n-o stingea noaptea. Îi da flacăra mai mică şi se culca. Îi
era urât pe întuneric, în singurătate. Acasă era altceva.
- Vezi! se bucură bătrânul. Noi doi ne-am înţelege de
minune, am face nişte afaceri minunate. Îmi dai de pe aici o scândură, două, un
sac, doi, cu ceva de prin magazie, nu-mi spune mie că nu ţine, că doar ăla de
dinaintea ta era mai bleg, da tot se descurca. Pierd eu, pierzi şi dumneata. Ne
ajutăm unii pe alţii, oameni suntem. Îţi transform totul în verzişori, să moară
lumea! Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite, pe masă, aici o
punem să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie? Nu
eşti băiat prost. Facem târgul? Sau poate preferi ceva prospături, ce zici? Ţi
le schimb săptămânal, dacă mai pui ceva pe deasupra, hai zău, nu fi fleţ. Poate
ai ceva ţoale care nu-ţi vin bine, se face. La mine contează să batem palma.
Încheiem contractul şi te serveşte tetea. Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă
nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru pâinea care mi-ai dat-o şi pentru
mărunţişul ce mi-l vei da pentru drum. Zău că se merită. Păi când îţi pune ea o
ventuză, uiţi cum te cheamă. Ori nişte saci cu ciment sau un colac de sârmă, te
descurci dumneata. Uite, las cheresteaua. Mai bine ţiganca decât cu buza
umflată, eu aşa cred. Merită! Vreau doar să știi că nu i-am purtat pică vieții
care mi-a dat în nas cu tifla. Dar poate că e greu să înțelegi toate astea, ori
nu vrei să le înțelegi. Te pomenești că ție ți-au întins toți ulciorul când
ți-a fost sete?
Bătrânul
aşteptă un răspuns, în timp ce Vlad, paralizat, nu putea decât să se condamne:
„Sunt un dobitoc. Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot
gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât
de lipsit de sens şi ar fi vrut să fie singur, cu desăvârşire singur. În
prezenţa bătrânului se vedea în situaţia condamnatului închis într-o celulă,
despărţită și aia prin niște ziduri negre de lumea liberă.
- Facem târgul, nu mai sta pe gânduri! Pun pariu că o să
ajungi mare. Se vede, eşti de rasă! Ăla de dinaintea dumitale era o găgăuţă, un
biet copil făcut din flori… Putea să-mi fie fiu.
Vlad tresări
şi deveni atent. Făcu o mişcare bruscă, cu capul înainte, vrând să se desprindă
de acele legături imaginare prin care bătrânul îl purtase, mai tot timpul, prin
sporăvăiala lui. Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi respiraţia, îi
spuse cât putu de iritat:
- Te rog să pleci imediat. Asta e tot ce vreau să-ţi
spun. Nu sunt cățelușul dumitale să mă duci cu lanțul ori să mă ții în ploaie
și frig cum ți-ai dori. Dacă și-a bătut viața joc de dumneata, ei bine, nu mă
privește! Nu înțelegi că n-am chef acum de toată vorbăria asta? Ce mă privește
pe mine viața dumitale? Am venit aici să câștig o pâine în mod cinstit. Să te
rogi Celui-de-Sus că nu te dau de guler, afară. Crezi că sunt unul din ăia ai
dumitale, căzut din lună și nu pricep unde bați câmpii? Te rog să mă lași
singur. Şi se ridică în picioare, hotărât.
Bătrânul
întredeschise gura să zică ceva. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul
tânărului muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu
gura căscată, ceea ce lui Vlad i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci,
avu loc incidentul. Lui Vlad i se păru că una din venele de la gâtul bătrânului
se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Își aminti de vorbele mamei
sale, spuse în ograda mutului Udrea. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat,
însă bătrânul înțelesese că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l gâtuie ca
pe un pui de găină și îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră
şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Vlad a cărui mână nu întâmpină
nici un obstacol de rezistenţă. În cădere el crezu că bătrânul ridicase braţele
pentru a lovi şi, încercând să pareze presupusa lovitură, izbi violent cu cotul
în falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse
podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se
speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac cu cartofi
degeraţi. Se învârtise în jurul lui, ca un zăpăcit, neînţelegând cum se
procedează în astfel de situaţii şi când realiză grozăvia faptei încercă să
fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi, apucându-l pe bătrân de umeri, îl
trăsese afară din baracă, la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii.
Aruncă şi nişte apă peste faţa bătrânului şi-l zgâlţâi de umeri până ce acesta
îşi reveni.
- Ţi-am spus să pleci… Cară-te, dracului... odată! Glasul
lui Vlad sună ciudat, dar poruncitor. Bătrânul, surprins, porni încet fără să
se uite înapoi, dar când ajunse în drum se opri. Scuipă sângele supt de pe buza
crăpată, drept în ţărână. Încă se mai ținea cu mâinile de cap, ca și cum îl
pipăia să cerceteze dacă mai era întreg.
- Eşti neam prost, deşi se vede pe tine că nu eşti
paznic-paznic. Ai fost avortat aici direct sau ai ciordit şi tu ceva şi crezi
că asta îţi dă dreptul să te porţi aşa? Crezi că aici nu se ştie nimic? Dacă ai
avea minte pe cât pari de spălat şi pieptănat… crezi că te mâncam? Tu pierzi.
Eşti încă un mucos. Cu ce am greșit ca să-mi sari tam-nisam, ca un lup sălbatic
la gât? Tâmpitule!
- Cară-te, urlă Vlad. Dacă te mai văd pe aici nu ştiu
ce-ţi fac!
- Mă și ameninți? Mi-ai dat o coajă de pâine şi crezi că
asta îţi dă dreptul să te porţi aşa? Nu te gândeşti că într-o zi vei ajunge ca
mine? (Scuipă încă odată sângele în ţărână. Părea că-şi studiază, astfel,
situaţia). Înjură tăcut: Cristosul mă-ti de guşter. Vă ştiu eu… Cum sunteţi
însetaţi de sânge, cum vă repeziţi la beregată. Ți-arăt eu!
Vlad fugi în
baracă, luă conserva şi bucata de pâine, se căută în buzunare şi găsi două
hârtii de câte zece lei, i le dădu repede, aproape cu ochii închişi, apoi ajuns
înapoi pe prag, se uită după bătrân. Ăla părea chiar bucuros. Îl mai văzu cum
se şterge cu pufoaica la gură, după care pornise, încet, pe drumul care ducea
către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga câte ceva:
- Așa să știi! Eu tot îţi aduc ţiganca. Poate te
răzgândeşti! E trist să vezi un om ca mine într-o astfel de clipă de
slăbiciune. Te întrebi ce poate să rămână în urma unuia ca mine? Și ce-i
datorez eu vieții ăsteia? Spui că viața ți-e datoare cu un răspuns. Moartea mea,
nu-i așa?... Da' până atunci, mai vedem noi. Poate o să arzi în baraca ta
înaintea mea. O să te țin minte!...
Apoi plecase.
De ce s-ar mai fi întors. Dar nici nu-i dăduse de înţeles că avea să se
răzgândească. Știa și el că un om, dacă făgăduiește ceva, se și ține de cuvânt.
Aflat pe acea
bancă, în gară, încă nu era sigur dacă trebuia să se ridice și să își întâmpine
mama și cele două surori. Fusese el oaia rătăcită pe drumul arătat de Dumnezeu?
Cine-i putea arăta lui că plecase pe un drum greșit? Omul nu este ca acea
noatenă căreia moșu-său îi spusese lui să-i pună clopotul, ca să nu se mai
rătăcească?
În fața lui,
deodată, își făcuse prezența tatăl pe care nu-l avusese până atunci. Și asta i
se păru chiar ciudat. Nu mai avea acum pe nimeni și poate că-i rămăsese să o ia
de la început. Mai era un alt început? Gândul care-l îmbătase atunci la
plecarea din casa mutului Udrea și care îl măcinase reveni tot mai pregnant.
Numai că ceea ce vedea el acum era un vis urât. Un vis stârnit chiar de
prezența de până atunci a celui care i se prezentase ca fiind domnul Arșunel.
Simți o ruptură în suflet și o rană pe care n-o bănuise până atunci, dar era
convins că aceasta îi ațâța durerea. Acum nici nu mai știa dacă îl iubise în
imaginația lui pe cel despre care credea a-i fi fost tată, ori îl ura, pentru
că această iluzie nu-i adusese decât dezamăgire. Toate socotelile pe care și le
făcuse în viață se năruiseră odată cu întâlnirea lui cu acest individ zăltat.
Iar nebunul ăsta chiar putea fi tatăl lui, dar omul care nu voise să știe de
el, nici în trecut și nici acum, nu-l impresionase într-atât încât să alerge în
urma lui și să-l facă să vorbească limpede dacă văzuse în el, pe fiul lui.
„Fiecare cu drumul lui” zisese. Numai că drumul lui fusese doar până la gară,
de unde îl ridicaseră jandarmii, înainte de a lua trenul spre a se face pierdut
în lume. După aproape trei luni de pușcărie mama lui obținuse printr-un avocat
o nouă înfățișare în fața judecătorului, dar cum „domnu' Arșunel”, între timp,
fusese găsit mort într-un șanț cu apă de la marginea fermei, reluarea
procesului nu s-a mai ținut. Pesemne și Dumnezeu, de-acolo de sus, privea rece și
neiertător cu ochii înspre pământ. Însă el, ca muritor, nu mai putea fi rece și
indiferent față de surorile care veniseră tocmai acolo, la gară, să-și cunoască
fratele mai mare. Se căută prin buzunarele hainei și dădu de niște caramele
dosite la plecare. Își ridică rucsacul la umăr și se grăbi spre ușile larg
deschise ale gării. Era timpul să-și cunoască surorile gemene și să-și ceară
iertare de la Maria.