1.
Cartea cu femei
Parcă vrând a da vuiet în cetate, Nicolae Pogonaru scrie pătimaş poezia radicalizată de
social și se dovedește (după criticul Ghe. Postelnicu) „exploratorul realității
nude și al provincialismului exotic”, demolând printr-un lirism cu încărcătură
ironică trăirile avute într-un periplu zilnic prin oraș. Aflat mai mereu în
mijlocul evenimentelor, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, poetul
trubadur, pe deplin liber, notează și trăiește din plin toate aceste „mici
delicii” oferite de semeni, la tot pasul. Imagistica discursului său liric
(subtil ironic uneori) are pe alocuri o cruzime specifică, expresionistă,
onirică. Acum, în volumul recent „Cartea cu femei” (apărut la editura
editgraph, 2017), în retorica discursului parodic („în poezie totul e
posibil”), Nicolae Pogonaru pornește o călătorie
lirică-nuanțată în antologia care
buzunărește lumea-spectacol prin universul de taină al femeii dinspre care
începe poezia: prostituata, fițoasa „plină de bijuuri”, frecventatoarea de
cluburi selecte, nehotărâta, voiagera, malagambista, șarmanta, aroganta, regina
balului, femeia gazelă, centurista, femeia casnică, afacerista, diva,
femeia-scandal, femeia de la țară și „rătăcită” la oraș, femeia-vampir etc... căci
„pe unde ea trece n-ai cum să nu-ntorci capul”.
Oarecum
distant de tot ce se petrece dincolo de el, dar un poet prin excelență citadin
(iar după I. Roșioru: „un poeta-cives-mundi” ), ironic și visător, cu o notă
distinctă a concretului, Nicolae Pogonaru are umor, frământări de iscoditor al vieții
cotidiene și chiar are tandrețea unui aristocrat hipersensibil al poeziei.
Poezia ca spectacol, la N. Pogonaru, transmite cititorului acea stare ironic-amară
ce dimensionează oniric universul cetăţii în care se simte
receptor/transmițător de fapte/întâmplări stranii din urbea natală.
Versul său e
personal şi încărcat de substanţă. Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi
relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii,
de aici o posibilă interpretare a candorii și a lecturii incitante, de extaz, în
care se lasă cuprins cititorul.
2.
După 50 de ani
Cu vol. „După 50 de ani”, 2018, Aneta Pioară reînscrie romanul „feminin”, pe
linia picanteriei şi senzaţionalului, a dramatismului desfășurat cinematografic
în viața unor destine feminine, începute în literatura feminină cu Hortensia
Papadat Bengescu şi continuată cu Sanda Movilă. Dacă la cele două precursoare
romanul întrecea senzaţionalul şi picanteria unei realităţi a vremurilor
descrise, romanul Anetei Pioară tratează partitura nu lipsită de
romanţiozitate, în care dragostea sau mai exact erotismul, sub forme
neobişnuite, ciudate, dacă nu de-a dreptul morbide, este tema centrală,
determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: sinucideri,
omoruri, nebunie, renunțare, vise frânte, declasare etc. Romanul are în prim
plan povestea tulburătoare a Antoanetei, copila firavă a unei familii de la țară,
care după o căsătorie „cât o joacă” este dată de părinți unui tânăr ceva mai
înstărit din sat. O iubire frântă, urmată de fuga Antoanetei, însărcinată deja,
în lumea largă. Naște un copil într-o mânăstire și acest copil ajunge pe
muntele Atos, călugăr și va afla de moartea mamei și existența adevăratului
tată, prea târziu pentru a mai îndrepta ceva. Sub zodia destinelor frânte şi a
iubirilor spulberate se desfăşoară în romanul Anetei Pioară, povestea
Antoanetei Petrescu, o copilă care „judeca oamenii după ea, credea vicleniile
că sunt specifice animalelor de pradă”. Eroina romanului face parte din rândul
celor care visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din viaţă, dar,
din nefericire, visul ei nu este decât o inutilă încercăre de a-şi căuta
fericirea. Tehnica povestirii în povestire (ca în Decameronul), pentru cititor,
este o adresare explicită a naratoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă
vreţi, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat
la drama care planează în acţiunea narată. Dragostea ei sinceră şi pătimaşă,
pentru cel pe care îl credea demn de iubirea ei, perfidul Nistor, se dovedeşte
de consistenţa himerei.
3.
Frumoasele poezii ale lui
Dumitru
Iscoditorul poet Dumitru Istrate Rușețeanu, scrie poezie cu acea
intuiție soresciană în „Frumoasele
poezii ale lui Dumitru”, ed. Editgraph., 2015, în fapt „antologia de poezie
scrisă până în 30 de ani”, încearcând să-și surprindă cititorul prin
sinceritate și încărcătura emoțională a gândurilor. Pătrunde în esența vieții,
a ființării individului cu mijloace poetice trudind să devină creatorul lumii
din jurul său. Poet existențialist, D.I.Rușețeanu se declară deschis („am și eu
asemenea vouă, un vis/pe care-l țin în colivie/ca pe o pasăre rară/.../câtă
vreme simt o dorință nebună/de a da din aripi”. În poeme aforistice, când
parabolice, când moralizatoare găsim texte concepute în haina haikuului sub
aria unui cîntec metafizic născut din dureri, tăceri, gânduri viscolite, trăiri
și moarte. Revolta sa pe o viață iluzorie pare firească. Are furia celui
îndreptățit să cerceteze partea unde e ascuns sufletul și să afle pricina de
tulburare a revelației sale. Mai ales când viața („am fost îmbrâncit în afara
ei”), îi descoperă atâtea „semne” și „elemente de meditație”. Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor
lui, întrezărim tot mai limpede, cum doar „cu-n zid de cuvinte după mine”,
devine creatorul unei lumi în care a îngrămădit câte puțin din toate ale
vieții: fericirea „să otrăvești
moartea cu ea”; singurătatea: „mama
nu mi-a născut/și mormântul/să-l fi târât după mine”; zădărnicia „ca un păianjen/căruia/i-a secat substanța/din care-și
concepe firul”; ruga interioară:
„de-ar fi să te leg la ochi/cu gândurile mele/ai nimeri prăpastia”; rostul poeziei: „la ce-i bună Poezia,
dacă/nu se rostogolește ca o roată/sub cer”; femeia cu „raiul ei/pe dinăuntru/dar pe buze are mușcătura
iadului”; viața însăși, acest bulgăre
de zăpadă”; moartea chiar atunci când
amenință: „vine moartea, ei și!/n-oi pune-o în jug” etc... Poetul acesta
aleargă „pe acoperișul stelelor” cu teama că, odată lăsat fără coala de scris,
totul e deșertăciune. Adică, fără Dumnezeu.
4.
Șlefuitorii de cuvinte
Din dorința
fermă de a-și invita cititorul la lectură „pentru a (re)descoperi frumusețile
scoase la iveală de șlefuitorii de
cuvinte” (poeții- n.n.), Stan Brebenel scoate primul vol. din „Șlefuitorii de cuvinte” (apărut la ed.
Teocora, 2018) cu un optimism ce poate fi considerat de critica actuală nu
numai un act de curaj dar și credința că apariția acestui volum (o simbioză
între dicționarul despre scriitori și antologia de poezie) e necesară celui
doritor în a se documenta cu privire la destinul, opera, stilul, căutările
tematice ale poeților îndrăgiți. Portretele poeților (surprinse în adevărate
tablouri de viață), poveștile romanțate despre debutul unora, publicistica în
reviste, cărțile scrise, distincții primite, școli urmate, considerații
generale asupra încadrării acestora în literatura zonală ca și cele două poeme
venite să le reprezinte căutările poetice, sunt relatate cu grija de a fi cât
mai la obiect cu fenomenul literar actual. Cartea e necesară celui doritor să
afle cât mai multe despre viața poeților preferați și prin modul în care
autorul buzunărește sufletele poeților prin acele însemnări ce încadrează
succint evenimente ca: descoperirea unei cărţi bune (asupra căreia
face o dizertație punctuală), o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi sau mici întâmplări din viaţa lor… Despre cei 75 de poeți prezentați în acest prim volum,
aproape jumătate (36) sunt buzoieni, alții sunt din Slobozia, Bacău, Brăila,
Focșani, Brașov, București etc... Prin acest mod de a îmbina informațiile
despre un poet (de evidența unui dicționar) cu poezia specifică fiecărui autor,
Stan Brebenel ne oferă o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta
– un risc asumat. Poate ar mai fi de spus și despre o anume poetică a însemnărilor din acest
volum, dacă memorialistica din „Șlefuitori de cuvinte” n-ar fi îmbrăcat „haina
literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu