duminică, 29 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 9)


Cap. 9 - În vreme de război

       După discuția lămuritoare, în doi, tată și fiică, în care Ema își dăduse cuvântul că n-are să plece de acasă după unul ca Mihai Gruzescu și că va încerca să-i urmeze sfatul și să-și găsească un soț demn, și poate să-i pună în brațe o nepoțică, Ema își așeză brațele și mâinile pe măsuța unde lăsase cartea lui Victor Sidȯriu în așa fel încât fiecare deget încovoiat să fie sprijinit pe carte. Așadar, fuga ei de acasă, plănuită împreună cu Mihai Gruzescu nu mai avusese loc. Îi promisese tatălui că, de acum înainte, va sta la căpătâiul lui și va avea grijă de el. Cât privește nedumerirea lui Mihai, care o așteptase în dreptul hotelului Excelsior, precum și revolta lui împotriva Emei (transformată brusc în ură), poate că ea o știuse dintotdeauna. Trebuia să se întâmple și ceva neprevăzut în viața sa, dar nu era nevoie să se gândească acum la acest lucru. O să mai revină asupra acestui fapt... Pe Mihai îl înlăturase din planurile ei, poate avea să vină altul. „Mai curând sau mai târziu... mai curând sau mai târziu!” (își repetă ca să nu uite ce gândise), se va întoarce la această poveste pentru a vedea dacă procedase bine. Nici măcar nu era curioasă să vadă cum încheiase Victor Sidoriu povestea căsătoriei ei cu acel Șerban Stelaru, venit dintr-o familie de țărani bogați, în viaţa ei. Zâmbi: „Ce ți-e și cu scriitorii ăștia? Cum improvizează ei pe seama ta...” Îi venise pentru prima oară în minte, când se gândise la Șerban Stelaru, că parcă avusese cândva o întâmplare asemănătoare – fusese la bunicii ei, ce locuiau la țară, iar acolo cunoscuse un băiat cu părul blond, care trecea pe strada lor și rămânea privind-o într-un fel tare ciudat cum stătea la poartă și o aștepta pe bunica să vină cu găleata de la fântână. Îl întrebase o dată la ce se uită atât de insistent, dar el nu-i răspunsese. Pe atunci era tare micuţă, cu un obraz la fel de drăguț, ca al păpușii pe care o ținea mereu în brațe. Nu povestise nimănui asta. Prin urmare, nu ajunsese la urechile lui Victor Sidoriu povestea băiatului cu părul blond, poet și el, pesemne, ca acel copil blond, teribil poet al Rusiei, Esenin, descoperit într-o poză de carte, la bunici. Nu prea discuta cu copiii de la țară, de pe strada bunicilor. De cele mai multe ori era convinsă că era mai isteață și mai drăguță decât orice copil de acolo și o cuprindea singurătatea și cerea să plece acasă în orașul B., la părinții ei, deși știa că acolo avea să stea împreună cu surioara mai mare care, cu fiecare cuvânt, cu fiecare privire, dorea s-o rănească, iar ea nu avea niciun loc unde să se ascundă. Plângea speriată, pentru că nu exista nici scăpare, nici adăpost până când venea tatăl ei care o lua în brațe și o liniștea spunându-i aceeași și aceeași poveste cu Eliza, fata care trebuia să nu scoată un cuvințel până când nu împletea cele unsprezece cămăși pentru frățiorii ei prefăcuți de maștera cea rea, în lebede. „Ah! suspină Ema. Câte amintiri!...”
       Într-o zi, ieșise din casă pentru cumpărături și găsi la chioșcul de lângă piață ziarul „Vremea”, sosit recent din capitală. Îi atrase atenția un titlu de articol, aflat în josul paginii: „20 de zile în infern”. Se uită după ultimul rând scris, să vadă cine îl semnase și încremeni. Articolul era semnat de Victor Sidȯriu – corespondent de război. Se opri lângă o tarabă cu flori și citi tot articolul fără să-i pese că încurca trecătorii. Parcurse pe nerăsuflate, articolul:

       „De câteva zile au început trenurile să plece în convoi, cu soldați spre Oarba de Mureș. Zilnic, în spatele frontului, în  gările apropiate, se formează plutoane și regimente de soldaţi. Vagoanele-bou, cu burţile lor mari, sunt înţesate cu soldații noștri şi, după ce li se închid uşile, trenul ia calea spre Turda. Dintre toate fronturile pe care am fost, unde s-au dat lupte grele, mi-a rămas întipărită adânc în suflet lupta de la Oarba de Mureş. Chiar înainte să ajungem și noi cu camionul, pe frontul din Ardeal, am avut parte de un drum presărat cu pericole la tot pasul. Ne-am strecurat prin convoiul de camioane alunecător ca un șarpe, când pe deasupra noastră avioanele de vânătoare germane scuipau neîncetat gloanţe asupra garniturilor de tren, aflate la stânga noastră, în care se aflau soldaţii români, sau răsunau peste tot bombardamentele artileriei româneşti, care împrăştiau groaza pe câmpul alăturat. În urmă se mișcau, asemenea unor umbre, camioane ce tractau tunurile și care se tot apropiau de noi într-o tăcere tare apăsătoare. Pe deasupra treceau alte avioane germane, pesemne se întorceau fără muniție la baza lor de pe Mureș, că n-au mai tras asupra noastră. Aş fi vrut să închid ochii şi să nu le mai zăresc, dar siluetele lor negre creşteau în urma mea. În drum spre Oarba de Mureș, aveam să trecem și pe lângă trupele de infanterie 34 și 40 din Dobrogea, după câte mi-a explicat șoferul camionului. Vedeam siluetele soldaților cum îşi sumeţeau picioarele prin noroi, mai repede, tot mai repede, ceva mai în urma mea. O groază puternică mă cuprinse în clipa când am văzut iarăși deasupra noastră avioanele. «Sunt ale noastre, m-a liniștit șoferul. Le cunosc după fuselaj.» Am sosit la Oarba de Mureș după două zile de mers și opriri dictate de santinelele aflate pe drum. A doua zi am și plecat pe câmpul de luptă. S-au stins mulţi la Oarba de Mureş. Soldații noștri au fost bombardaţi de artileria nemţilor de la ora nouă dimineaţa, până după-amiază, la ora două. În urma bombardamentelor nu mai auzeai o săptămână, iar respiraţia îţi mirosea a praf de puşcă câteva zile. Puteți să vă închipuiți ce infern a fost timp de 20 de zile cât a durat atacul? Când gurile tunurilor tăceau, stăteam chirciţi sub foaia de cort şi nu mai ştiam nici cum ne cheamă ori de unde suntem. Atacau și ai noștri chiar de trei ori pe zi posturile duşmanilor. Acolo, cred, am pierdut mai mult de jumătate din armata noastră.”

      Ema întoarse pagina și citi data apariției ziarului. Era un număr mai vechi. Simți o durere acută în dreptul inimii. Niciodată nu se gândise la Victor cu atâta dragoste. Se întoarse la chioșcul de unde luase întâmplător ziarul și ceru numărul recent. I se răspunse că nu mai sosise „Vremea” de o săptămână, dar avea „Universul”. Plăti și luă ziarul de pe tejghea, apoi îl împături în plasa de cumpărături, cu gândul să-l citească acasă. Închisă în camera ei, Ema scoase „Universul” și-l răsfoi de la cap la coadă de două ori, dar nu mai dădu de vreun articol semnat de Victor Sidoriu. Îi atrăsese atenția un articol cu titlul „Oarba de Mureș”. Citi pe sărite:

       „...După mai bine de 20 de zile sângeroase, de la începerea bătăliei, în care soldaţii români au dat dovadă de mult curaj şi patriotism, armata română a reuşit să câştige lupta şi să-i pună pe nemţi pe fugă. Lupta de la Oarba de Mureş a fost infernală. Într-o zi, când au mai tăcut tunurile și mitralierele, ai noștri au trimis câteva iscoade să vadă ce-i cu liniștea care se lăsase. După un timp au venit înapoi într-un suflet şi i-au raportat comandantului că descoperiseră locul de unde transmiteau nemţii artileriei lor, coordonatele noastre. Toate bombardamentele de până atunci erau foarte precise şi cădeau fix pe noi. Aceştia stăteau ascunşi după un pod sec (o albie de râu secată). După ce am îndreptat focul spre acel loc, nemţii au părăsit ascunzătoarea şi am reuşit să câştigăm acea poziţie…”

       Și mai jos, câteva rânduri:

       „…conform ordinului Grupului de armate general Trofimenko, misiunea Armatei 4 române era ca, în cooperare cu unităţile sovietice, să respingă forţele germane şi ungare organizate în sistem defensiv pe Mureş şi pe Arieş, să dezvolte ofensiva pe direcţia Carei, Nyiregyhàza şi să iasă pe cursul superior al Tisei. La 8 octombrie 1944, începea cea de-a doua fază a bătăliei Mureşului. Efortul de luptă se făcea de această dată în capul de pod Turda. Inamicul aflat pe Mureşul mijlociu era în plină retragere…”

       Alte rânduri:

       „…La 4 octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34 infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul spre Câmpia Turzii. Erau de parcurs 120 de km. Marşul trebuia să acopere această distanţă numai în două zile! Condiţiile meteorologice erau nefavorabile, ceea ce a îngreunat deplasarea trupei. La 8 octombrie, regimentul a ajuns în zona Poiana, localitate situată între Turda şi Câmpia Turzii. Aici a fost bombardat și camionul în care se afla corespondentul nostru de război, scriitorul Victor Sidȯriu și ordonanța sa, soldat Igor Vasiliu, împreună cu călăuza dată de comandament, ce însoțeau pe timp de noapte batalioanele. Regimentele 34 şi 40 infanterie au atins până la lăsarea serii obiectivul ordonat, anume cucerirea înălţimii Titaimaş, cu cota 412, aflată la circa 10 km nord de Arieş. Inamicul a contraatacat cu un batalion întărit cu 7 tancuri. Acţiunea adversarului a fost respinsă.
       Cercetarea întreprinsă de grupele înaintate ale «Crucii Roșii» au descoperit la ziuă trupul lui Victor Sidȯriu, cu un braț sfârtecat, dar încă în viață. Ceilalți doi au fost dați dispăruți. Vom reveni în numărul viitor cu o mărturie a unei santinele aflată, se pare, la fața locului.”

       Iulia pătrunsese în camera Emei, curioasă să vadă ce era cu liniștea așternută în casă. De obicei, Ema fredona câte o melodie când se afla în camera ei și nu citea ori dormea. O găsi pe surioara ei cu o expresie de gravitate și îngrijorare pe chip. Ema încercă s-o alunge cu vorbe bune, dar tonul cuvintelor îi trăda iritarea. Iulia, care o observa cu luare-aminte pe Ema, își dădu numaidecât seama de situație. Se repezi și smulse ziarul din mâna Emei și citi cu voce tare:

       „…La 4 octombrie 1944, în ajunul plecării Regimentului 34 infanterie-Constanţa, din satul Bord, întregul regiment «a fost adunat sub arme». În dimineaţa zilei de 5 octombrie 1944, a început marşul spre Câmpia Turzii…”

       Ridică ochii de pe ziar și o privi insistent pe Ema, care rămăsese tot în transă:
       – Ce-s cu prostiile astea, Ema? Doar n-o să-mi spui că suferi pentru cineva din regimentul ăsta?
       – Nu, Iulia! Mai ții minte ce ne-a spus, cândva, acolo în Crâng, Victor Sidȯriu? Tu, pesemne, ai uitat, ori nu mai reușești să-ți aduci aminte!
       – ?!…
       – Spunea așa, draga mea surioară: „Nu scăpați clipele de fericire. Lăsați-vă iubite! Și când simți că ai de la viață numai durere: iubește! Aceasta e singura realitate a vieții, restul? Nu tăcerea, cum spunea Hamlet, ci înșelăciunea înseamnă moarte. Nu vă înșelați inimile când simțiți că iubirea se revarsă ca peste un vas pus pe foc.”
       – Ema?! izbucni Iulia. Ce ai de gând să faci? Victor e acolo, noi aici. Și eu îl iubesc, cu tot felul lui de a fi. Și aș vrea, da Ema, aș vrea să pot face orice pentru el, dar nu se poate. Iar tu, ce vrei, să-l readuci la viață? Ori tu duci, încă, o corespondență cu el?
       – Ce corespondență?! Ori el mi-a scris și tu mi-ai ascuns scrisorile?
       – Întrebam, doar, Ema! Ce-ți veni? Cred că iar aiurezi…
       – Te rog, Iulia! Lasă-mă singură cu gândurile mele. Totul era bine, atât de bine, până l-am cunoscut, că aproape merita să fii nefericită. Dar tu înțelegi, Iulia? De unul singur nu are cum suporta lovitura asta. N-are să poată suporta… Ce bine era să-mi fi scris?
       Nu mai spuse nimic. Era tăcută și își ținea ochii închiși. Nu mai voia să răspundă la nicio întrebare. Iulia înțelese că trebuie să-i dea pace și se retrase din camera Emei. Ajunsă pe hol scoase din buzunarul de la mantou ultima scrisoare sosită de la Victor Sidoriu și o rupse în mici fâșii de hârtie, schițând un zâmbet victorios.
       A doua zi Ema fu văzută, ultima oară, la gară, când tocmai lua trenul spre capitală. Luase de la spital o trimitere către Spitalul Militar București, cu gând să intre în audiență la profesor dr. Dumitru Bagdasar, pentru a solicita să plece ca asistentă, din partea corporației „Crucea Roșie”, pe front. Și nu altundeva, ci la spitalul din Oradea, unde aflase că Victor Sidȯriu fusese internat, ca rănit pe frontul de vest.
       Ajunsă în capitală, Ema luă ziarul „Vremea” (unde publicase Victor, în calitate de corespondent de război) și găsi informația redacției care, rămasă pentru scurtă vreme fără posibilitatea de a arăta cititorilor o părere temeinică despre mersul războiului, dădea glas unor ași ai clubului „de rezerviști” să discute deschis și lămurit despre reaua aprovizionare a armatei, incompetența unor generali și lipsa de experiență a unor trimiși ai ziarului care se încrezuse în niște oameni incapabili să-i protejeze. 

                                                         (va urma)







sâmbătă, 28 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 8)


Cap. 8 -  Singur pe o planetă străină

       A doua zi, Victor Sidȯriu fu lăsat să rătăcească pe câmpul de luptă cucerit cu o zi înainte de soldații armatei române. Se plimba cu un blocnotes în mână printre brancardieri și asistentele de la Crucea Roșie, singurii „corbi” – cum le spunea ordonanța Igor – care mai „ciuguleau” ici și colo câte un rănit, ori dezgropau câte un trup de soldat de sub țărâna aruncată de proiectile, pentru a constata dacă mai era în viață, sau era doar un biet cadavru. Nu mai fusese pe un astfel de câmp abandonat și i se părea ciudat să urce panta dealului, de unde fuseseră împinși, tot mai în spate, nemții.
       Dincolo de dealul răsărit pe acest câmp găurit ca un şvaiţer, trupele de geniști eliberau perimetru de minele antipersonal. Pe un drum răsărit spre stânga lui, dincoace de orizontul de unde începea o lizieră de pădure, circulau multe camioane. Privi în cealaltă direcție a drumului și observă că toate acele camioane păreau a se îndrepta spre un sat distrus de bombardamente. Ceva mai departe de acel drum se zăreau pe un colnic tranşeele și bănui că acolo se mutaseră în zori, când se trezise în uruitul motoarelor, bateriile de tragere ale sublocotenentului Mărăcineanu. Auzise de la sublocotenent că nemții pregăteau o ofensivă care „avea să dezlănțuie din nou iadul pe pământ”.
       „Trăiesc aici ca pe o planetă străină și mă minunez cum au putut soldații nemți să supravieţuiască prin astfel de locuri, departe de ceea ce ei numesc landuri, pământurile lor fertile, patria de unde Igor spunea, participând la ancheta unei iscoade germane, că acolo, de unde veniseră ei, era «patria raiului» de pe pământ. «– Și atunci ce căutați prin părțile astea sărace?» îi fusese pusă întrebarea. «– Noi ascultăm doar de ordinul fȕhrerului nostru!» ar fi răspuns soldatul german. Ca să poți înțelege mentalitatea soldatului neamț (medita Victor) nu ar trebui să te lași ademenit de slăbiciunile lor ca și cum nu le-ai vedea și marile calități. Altfel, ceva uimitor și aproape înspăimântător, pentru noi, ar trebui să însemne doctrina cu care fȕhrerul lor i-a hrănit. Și dacă ignorăm acest aspect e ca și cum am bâjbâi ca orbii, căci nimic nu-și dezvăluie de la sine înțelesul, nimic nu se lasă asimilat fără rezisență și umilință.”
       Pe lângă el treceau în continuare brancardierii ducând câte un rănit cules de pe câmpul de luptă. Printre ei erau și soldați germani. Toți cei care mai aveau o șansă, trebuiau duși grabnic la infirmeria din spatele frontului, un fel de spital ambulant, de unde erau mai apoi triați pentru spitalele din marile orașe. Se gândi la scrisoarea pe care i-o trimisese Emei, apoi la momentul întâlnirii de la Poieni, unde, la mirarea ei că-l vedea prin acele locuri, el răspunsese râzând că uneori oamenii sunt ca firele de păr, nenumărate, că până și cele rebele care se mai desprind de noi sunt purtate de vânt care încotro. Asta nu înseamnă că nu există șansa ca două fire să nu se întâlnească odată și odată. Ema râsese, luând-o ca pe o glumă bună.
       „Eu am iubit-o, nu am vrut doar să mă apăr c-o lozincă, așa cum i s-a părut ei!” rosti Victor cu voce tare. Apoi realiză că era de unul singur pe un câmp poate minat și continuă să pășească mai atent printre gropile lăsate de explozia bombelor. Continua să se gândească la Ema: Ema era permanent bântuită de frica singurătății. Mi s-a părut că se gândea neîntrerupt la vremea când n-avea să mai fie tânără şi n-avea să mai facă respiraţia bărbaţilor să se oprească. Una dintre temeri i-o sugerase Grid când ceruse să i se dezvăluie goală atunci când avea să-i realizeze portretul...” Dar asta e din cartea „Mesteceni în ploaie”. O fi citit cartea? se întreba a câta oară.
       „Atunci când am scris scena cererii ei în căsătorie de către Grid, Ema a părut că șovăie între da și nu. Să fi simțit ea toate astea ca pe o pierdere la care n-ar fi vrut să renunțe? O pierdere cât de mică o simţea, ghiceam parcă asta, ca pe-o ruinare şi-o catastrofă în viața ei. Deci, Ema făcea parte dintre cei care nu-şi trăiesc fericirile cu voluptatea celui care arde odată cu iubirea (avea și păreri critice asupra a ceea ce scrisese). Nu s-ar fi putut spune despre Ema că semăna la nesăbuinţă cu Desdemona, din opera lui Cinthio. În acest context de spaimă şi de nelinişte (continua el să expună păreri critice), am făcut să apară în viaţa ei un al doilea Grid – Șerban Stelaru, arheolog de renume. Acest episod din viața ei n-ar trebui să-i dea de înțeles cititorului că i-ar fi putut oferi Emei un drum acoperit cu flori din stradă până la uşa casei, ci doar ceea ce-i era lui la îndemână şi considera mai de preţ – căsătoria. Să fi înțeles Ema aluzia la care făceam referire: cum toți protectorii aduși de mine în viața ei erau mult mai în vârstă decât dânsa? ...Dacă nu mi-a scris, înseamnă că nu mi-a citit cartea!” conchise el, întorcând lucrurile pe toate fețele.
       – Hei, domnule Sidoriu! Așteptați, vă rog! Am un comunicat pentru dumneavoastră.
       Desluși glasul ordonanței sale, Igor Vasiliu. Acesta apăruse de după coama unui deal îmbrăcat în lăstăriș de câmpie. Rămase pe loc și așteptă. „Comunicat? De la ziar, sau o fi ceva de la Ema?” Între timp refăcea scenariul critic și trăgea ultimele concluzii despre cartea sa: „Cred că am ajuns la părerea că în relaţia stabilă dintre un bărbat şi o femeie era bine ca femeia să aibă trecut, iar bărbatul, viitor. Pentru scena scrierii am ales ca Ema să-și păstreze numele neschimbat, iar Stelaru trebuia să vină cu experiența lui dintr-o copilărie și adolescență trăită într-o familie de ţărani avuţi. Alta e acum întrebarea: cu experienţa ei de femeie de lume, căpătată lângă bărbaţi de la care măcar învăţase că nu era unul care să nu-i placă, ar fi fost oare suficient?”
       Între timp, ordonața ajunsese lângă Victor Sidoriu care înhăță grăbit hârtia și îi citi pe diagonală conținutul. Înțelese că avea să fie trimis de urgență într-un sat bombardat din apropierea orașului Turda, pentru că apăruse o știre că a fost un adevărat iad și că atacul dezlănțuit de ai noștri se terminase prost. El trebuia să scrie un reportaj de la fața locului. Reportaj așteptat de ziarul Armata Română și care urma să fie pus pe biroul Generalului de Armată, la ședința de a doua zi. Pentru că mașina care urma să-l transporte spre acele locuri îndepărtate nu venise încă, Victor se puse și mai scrise încă o scrisoare Emei, în orășelul ei de provincie:
       Ema,
       ...E toamnă și aștept să plec curând pe liniile unde ai noștri au întâmpinat, pe lângă rezistența germană, și pe cea maghiară. Trupele noastre ocupau încă pozițiile de atac când mi s-a adus vestea că în urmă cu două ore acolo a fost un adevărat dezastru. S-ar putea ca atunci când voi ajunge să se fi pornit din nou iadul. Nu cred că, într-adevăr, contează dacă pierd începutul. Voi scrie acel reportaj și mâine în zori el va fi publicat în ziarele capitalei. Ai ce citi, sper, de aici direct de pe front, unde sunt tot mai singur, ca pe o planetă străină, unde doar zumzetul șrapnelelor și mugetul ghiulelelor îmi spun că mă aflu pe un tărâm al morții. Acest zumzet straniu îmi amintește de sunetul dombrei: «Cântă precum râul, plânge ca o mamă, / tună ca un fulger, dombra mea de soc...» Așa începea și cântecul meu odinioară. Tu, Ema, trebuie că ai acum ochi bătuţi de ploi cu privighetori dacă nu înţelegi cum i-am dedicat, cândva, «Iniei Dinia» (eu considerându-mă un fel de „Triști-copil”) tocmai acest cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune ca Slavici, în povestirea sa «O viaţă pierdută»: «...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa.» Se spunea că autorul «Gurii satului» nu avea darul umorului. O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte un autor grav. Din păcate, când am scris primul cântec pentru Inia Dinia, frumoasa din povestea cu Triști-copil, tocmai îşi închisese sufletul în mânăstirea pe care și-a făurit-o voit, iar eu a trebuit să mă împac doar cu ce scrisesem: «Și regret că vremea ca năluca zboară, / o s-arunc în mare dombra ca pe-un leș... / Ești ca frumusețea – dulce și amară, / Inia Dinia – floare de cireș!”
       Inia Dinia se închisese în mânăstirea făurită de ea. Poetul păstrase tăcere hamletiană, iar literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi în apropierea unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu?... Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet în care numai semnul crucii va rămâne adânc scrijelit în cuvânt.
       Singurul chip spre a ne îndrepta către universul prin care ne rotim cu visul-gândul-şi-certitudinea că suntem deţinătorii unui anumit adevăr al Timpului prezent e să ne gospodărim sufleteşte de tot ceea ce nu ne priveşte. Cel ce a întrezărit Universul, alături de poet, se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor, dacă nu, cum se aude, Dumnezeu ne-a părăsit definitiv. În acest haos, durerea e prezentă, iar tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi în mormânt, îmi răscolește iarăși sufletul.
       Astăzi, printre cadavre și răniți, pe un câmp minat, am așternut, în gând, un al doilea cântec pentru frumoasa Inia Dinia. O Inia Dinia care n-a cunoscut apăsarea mănăstirilor. Încă n-o cunoscuse pe Sonia lui Dostoievski, cu siguranță! Raskolnicov nu crezuse că Dumnezeu era o soluţie, doar Sonia întrezărise în acesta singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar şi a explica lumii că nevoia de a crede și a te ruga pentru convingerea ta e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul, e iluminarea homeriană de a ne arăta nouă calea spre mântuire. Abia de aici încolo înțelegem noi de unde a venit gestul Soniei de a-l urma pe Raskolnikov lângă temniţele din Siberia, pentru a fi cât mai aproape de el. Un înger păzitor nu se dezminte. El veghează continuu la spovedania noastră interioară. Tu, Ema, trebuie să știi. N-ai fost niciodată sub cupola bisericii, la sfânta spovedanie? E ca și cum ți s-ar tuna din ceruri, versul whitmanian: «Pe tine, care nu te-ai născut, te caut.» Așteptăm cu toții un nou Godot, care să vină să ne salveze pe toți, să salveze țara, deși știm că n-are să vină niciodată. «– Îl aşteptăm pe Godot.» spunea un personaj. «– Adevărat. Atunci ce facem?» «– Nu e nimic de făcut.» Dar dacă ar fi venit, cu adevărat, nu ca în piesa lui S. Beckett, oare chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă «încurcătură de minte», a unui alt personaj ce avea ceva cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane, Murkin, din schiţa «Ghetele», de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe «blestematul servitor», Semion. Dar omului simplu din popor îi lipseşte trăsătura esenţială a «omului rănit», zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva tot se uită în interiorul celor două lumi să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. «Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea.» ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. Să sperăm că, în cazul poporului român, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de «rătăcirea» sa, şi îi va fi încredinţată o nouă misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!) rătăcit, deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă...”
       Ușa se deschise și în prag apăru ordonanța sa, Igor Vasiliu. Îl anunța că zărise camionul venind către ei și că era, deci, timpul să pregătească bagajele. Acum, lui Victor, în timp ce scrisese scrisoarea, inima îi era destul de plină ca să acorde rațiunii ce i se cuvenea. De aceea se grăbi să încheie scrisoarea:
       „...Vezi, Ema, mă visez ca în «Ciulinii Bărăganului», în acea furișare numită de autor «scăpare din iad», când Costache, înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: «Acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși»”...
       Puse scrisoarea într-un plic și îl strigă pe Igor să o pună la cutia de unde curierul ridica, zilnic, plicurile. Ceva mai târziu, auzi motorul camionului și își ridică sacul cu efecte, părăsind cortul improvizat.


                                           (va urma)



miercuri, 25 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 7)


Cap. 7 - Veștile vin tot mai rar de pe front

       Victor Sidȯriu aşteptase o scrisoare din partea Emei cu privire la manuscris, dar aceasta nu sosi. Tocmai se apucă să aştearnă câteva rânduri pe hârtie către acel îndepărtat oraş de provincie, când un curier militar îi sunase la uşă şi-i înmânase ordinul de prezentare, în calitate de corespondent de război, undeva pe frontul de vest al ţării. Garnizoana unde trebuia să se prezinte peste doar trei zile se afla la Oradea. Întoarse ordinul pe o parte și alta de câteva ori, vrând să afle amănunte, dar ordinul era clar şi scurt. Semnă de primire pe înştiinţarea prezentată de curier şi, după plecarea acestuia, mai stătu câteva momente aplecat peste prima frază destinată Emei, apoi, nemulţumit, mototoli hârtia și o aruncă la coş. Îi telefonă soției – Valentina –, aflată de vreo lună în oraşul natal, unde o îngrijea pe maică-sa, care suferise o paralizie ușoară, să-i comunice vestea și, după ce primi un răspuns în doi peri, îşi luă o haină din cuier și plecă la gară să se intereseze despre mersul trenurilor. Avea un tren care pleca spre Oradea cam pe la miezul nopții. Se interesă şi de bilet. I se spuse că acesta putea fi ridicat în orice moment, dar nu mai târziu de o oră înainte de îmbarcare. Trenul trăgea la peron cam pe la ora nouă seara și stătea garat pe linie.
       Până în ziua plecării socoti necesar să treacă pe la editură, unde trimisese noul său manuscris, și să se intereseze de condițiile tipăririi. Mai avea o întâlnire cu un prieten din copilărie – Titi Apostol. Când își aminti de asta, plecă spre Cișmigiu ca să-l întâlnească pe cel căruia îi încredințase cheile de la casa părintească de la Cățelu. Trebuia să afle în ce stare se mai afla locuința și să-i transmită câte ceva cu privire la rosturile casei. Când veni și ziua plecării, trimise prin portarul blocului bagajele la gară, iar el își luă, telefonic, bun rămas de la soție, asigurând-o că n-are de ce să fie îngrijorată, fiindcă un corespondent de război nu era participant activ la luptele care se dădeau pe front, ci își făcea meseria mai mult pe lângă comandamente, ori însoțit de o patrulă de recunoaștere prin spatele frontului. Se interesase la câțiva prieteni, iar aceștia cam atât știau și ei. Soția îi spuse un convenţional „Ai grijă...”, mimă la receptor puţină îngrijorare, scânci asemeni unui copil care își freca ochii nemulțumit, îi mai dădu încă o dată vești despre starea mamei ei și asta a fost tot... Tocmai voia să iasă pe ușă când telefonul sună prelung. Era soția. Ținea să-i mai comunice ceva:
       – Să nu uiți să ne scrii. Știi doar că tata urmărește evenimentele de pe front!
       – În timpul liber am să-ți scriu despre atmosfera de pe front, spuse el calm. De socru-său nu pomeni nimic la telefon. Cu el era în relații aproape bune, căci nu se băga în treaba „copiilor”, dar soacră-sa era precum acel personaj zugrăvit de Creangă în „Soacra cu trei nurori”. Nu-l avea la inimă, fiindcă nu-l putuse modela cum ar fi vrut ea. De aceea nu își însoțea soția în vizite și nici soția nu-i cerea asta, atunci când simțea nevoia să-și vadă părinții. Dar el bănuia că acolo, în lipsa lui, era ca și cum s-ar fi întocmit comandamentul de război împotriva sa. Victor zâmbea când soția, întrebată mai mult în glumă dacă mama soacră îl scosese de la inimă sau îl păstra ca atunci când venise s-o ceară în căsătorie, dădea din umeri spunând că asta a uitat să discute cu ai ei.
       Sub arcada peronului, cineva îi zâmbea de departe și îi făcea semn cu mâna să vină să se adăpostească lângă el, ca şi cum acel loc era privilegiat. Nu-l recunoscu pe acel ins, așa că refuză invitaţia, dar înțelegea că acesta îl descoperise așteptând nerăbdător să tragă trenul pe linie, sub ploaia măruntă din care se formase ceața. Abia în tren uită zgomotul infernal făcut de tramvaiele care mușcau din șine la orice oră și pâcla care se lăsase peste oraș. Pe coridor erau mulți oameni sărmani, cu bagaje și saci de iută. Dumnezeu știe ce cărau în ele, iar când intră în compartiment toți își îndreptaseră privirile spre el, ori așa i se păruse lui, din pricină că avea tras peste haine acel pardesiu bej, lung până la genunchi, care îi dădea un aer de comisar de poliție.
       Călătorise toată noaptea și nu avusese timp să ațipească întrucât mai tot timpul se gândea cam ce impresie să fi făcut povestea așternută de el, Emei. „O poveste nu trebuie să semene cu ceva care s-a mai întâmplat, își spuse. Asta fiindcă poveștile care sunt firești nu trebuie să aibă nici început și nici sfârșit. Alegându-și personajele «creionate și visate într-un lăcaș al minții», autorului nu-i rămâne decât să privească înainte și înapoi prin viața lor. Dacă cineva se recunoaște în tipologia unuia dintre ele, atunci acesta se poate numi un norocos. Oare o fi înțeles că îl alesese anume pe Grid, unul din breasla ei, care să-i dea bătaie de cap cu teoriile lui despre pictură? Asta numai dacă a citit cartea – gândi el –, ori măcar să o fi frunzărit pe ici-acolo.” Atunci și-ar fi dat seama că el, autorul, nu a vrut deloc s-o lase în pace pe Ema. În sinea lui ar fi realizat că o ura pentru că știa că ea nu poate avea niciun sentiment față de el. La urma urmelor e firesc să fie așa având în vedere diferența de vârstă. „Dar de ce să fie așa? Uite asta trebuia lăsat să se înțeleagă. Ar fi bine să fi reușit să exprim acest gând, acolo în carte. Autorul e cel care le buzunărește sufletele. Bun! Dar dacă ea a înțeles că el o iubește și nu poate să o scoată din gândurile și inima lui? Exclus! revenea Victor în idei, și mă întreb acum, ce motive de nemulțumire aș avea față de ea dacă m-a îndrăgit ori nu? Dar dacă, invers, ea a înțeles că autorul, punând-o în situații atât de încurcate și la limita înțelegerii cititorului, va realiza că ura lui e asemănătoare cu iubirea fizică? Ar trebui să mă mai gândesc... Poate să-și spună că eu și Grid suntem acum doi aliați împotriva felului ei de a fi. Dar mă îndoiesc că, dacă aș fi procedat altfel cu personajul meu, asta ar fi putut să schimbe cursul evenimentelor din viața ei. Așa cum a încercat V. în momentele acelea de cumpănă pentru Ema din carte.”
       Într-un târziu îl apucă somnul și, după câteva ore, scrâșnetul frânelor și șuieratul locomotivei anunțau pasagerii că ajunseseră la destinație. Coborând cu bagajele pe peron, auzi la megafoanele instalate pe stâlpi că era invitat la punctul de Crucea Roșie de la intrarea în gară, unde îl aștepta ordonanța trimisă să-l repereze la sosire: „Domnul Victor Sidȯriu, scriitor și ziarist din capitala României, e așteptat de soldatul-ordonață trimis de comandament, în fața clădirii unde se află postul din incinta gării cu Crucea Roșie”. Anunțul fu dat de câteva ori. Se îndreptă spre postul unde se găsea Crucea Roșie, iar ordonanța care stătea în dreapta ușii, la intrare, se desprinse din post, gata să-l conducă.
       – Domnule Sidoriu, mi s-a ordonat să vă prezint maiorului  Angelescu, de la spitalul militar din oraș.
       Fără să aştepte vreo aprobare, ordonanţa îi luă bagajele din mână și îi ceru să-l urmeze. Spitalul avea câteva clădiri mai mici la intrare și un salon lung pe unde intraseră în clădirea principală. De o parte și alta a salonului, către ferestrele tăiate în ziduri, erau așezate paturile pentru răniți. Asistente cu bonete pe care sclipeau însemnele Crucii roșii, medici tăcuți și îngrijorați treceau când în sus, când în jos. Pătrunseră într-o cameră și ordonața rămase la ușă, spunându-i scurt că era așteptat la domnul maior. Maiorul Angelescu, un tip de statură mică, fălci de buldog, ochi de viezure, iscoditori și cu niște mustăți fioroase, îl și luă în primire după ce Victor Sidoriu se prezentă și își strânseră mâinile:
       – Astăzi o să ți se arate camera și-ai să te odihnești, ca mâine dimineață să fii în stare să călătorești cu trenul. Soldatul-ordonanţă, Igor Vasiliu... Stai liniștit, nu e rus, ci moldovean din Bucovina, o să te însoțească până în spatele frontului, undeva spre Satu Mare, unde vei lua legătura cu sublocotenentul Mărăcineanu. Prin el vei trimite materialele în capitală la ziarul Armata Română. Sper că ai călătorit bine și, atenție, aici nu ne jucăm de-a războiul. Cred că ai nervii tari, că pe front nu se dă cu artificii și nu se pun ghirlande la puști. Îi întinse un pahar pe jumătate cu coniac și îl îmbie: Servește! În curând, tot ce ai să vezi, va necesita imediat și un gât de coniac. Durere, sânge și groază! Acesta e războiul pe care-l ducem acum împotriva nemților. Cad și ai noștri, dar și de-ai lor, ca muștele! Să nu iei lucrurile astea în glumă. Ce zici, pornim la treabă?
       – Cred și eu. Fac parte și eu din armata țării, domnule maior.
       Maiorul Angelescu nu mai zise nimic, dar ridică din umeri: „Ce ți-e și cu scriitorii ăștia trimiși din capitală!” A doua zi, Victor Sidoriu a plecat cu trenul spre nordul țării și a ajuns în spatele frontului în mai puțin de trei ore. Toată ziua sublocotenentul Mărăcineanu i-a prezentat liniile și tranşeele de tragere. Mizeria, praful, păduchii, sângele închegat și cadavrele neridicate peste zi ale soldaților, aliniate pe câmp, înțelesese el la o primă vedere, toate astea aveau, de acum, să-i fie familiare. Seara se retrase în cortul său și întocmi un raport jurnalistic pentru ziar. Înainte de culcare, îi scrise și Emei, scrisoarea începută, dar abandonată la București:

       Ema,
       N-am să-ți spun acum toată povestea cu plecarea mea pe front. O primă încercare am făcut-o la București, înainte de a pleca, însă am considerat că n-are rost să-ți tulbur liniștea vieții tale. ...Din toată zarva și nebunia care se petrece acum pe frontul de vest, aici, din cortul meu amenajat mult în spatele tranșeelor, cel mai drag îmi este arțarul de la intrarea în cort, singurul reper care îmi amintește de imaginea Emei alunecând pe aleea din crângul unui oraș provincial. Aici sunt „alimentat” cu zumzetul şrapnelelor și trasoarelor de noapte, stau și privesc spre zările ce se mândresc cu granița țării, pentru ca să mă pot lăsa, în voie, pe seama gândurilor și viselor care mai de care. De aici se poate aluneca ușor în lumea basmelor cu gadine zburătoare și aducătoare de moarte, cu zmei fioroși și niciodată vreo Inia Dinia, cum pomeneam în «Mesteceni în ploaie», pe care sper să o fi citit până acum.
       Ema, spuneai atunci că ești copilul care are nevoie de o poveste în anotimpul acesta opac în care soldații își aliniază viețile. Când am intrat, cam pe la doisprezece-treisprezece ani, în posesia basmelor arabe din «Halima, 1001 de nopți – basme arabicești», în traducerea lui Ioan Barac, și găsite în casa părintească, într-un cufăr, am avut revelaţia unui tărâm oriental populat cu basme, cucerit de Alexandru Macedon, singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împăraţi şi şahi ai lumii, dar şi a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în «Istoria naturală». Nu pot spune că minunatele poveşti ale Şeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu m-au influenţat şi pe mine în scrisul de mai târziu. Şi n-am tresărit oare când, citind «Cântecul lui Roland», pe câmpul de luptă, acesta sufla dintr-un corn confecţionat din fildeșul unui elefant uriaș, corn dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare? Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas ş.a. s-au inspirat şi au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realităţile altor tărâmuri şi a altor regi, prinţi, cavaleri, oameni de rând, şi asta numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărţi şi la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste cincizeci de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite. O mie... şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi şi autorul care s-o aştearnă în vreo carte. O lume a extremelor am găsit în această carte «O mie şi una de nopţi». De la bogaţi la săraci, de la regi şi prinţi la oameni simpli, de la comori şi bogăţie la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel la neîmpliniri lumeşti şi fel şi fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum şi până în veacul veacurilor.
       Inteligenţa oamenilor simpli (pescari, croitori, cizmari ori cărători de sare pe spinarea dobitoacelor), de cele mai multe ori, mi-au dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise, ori a pescarului acela foarte sărac şi care deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed din ceruri. Dar povestea frumoasei Bedrel-Budur, cea care îmi asediase aproape toate nopțile?...
       Un scriitor la masa lui, de unul singur, visează și scrie cam ce crede el că-i poate înghesui printre gânduri un înger care-l veghează tot timpul. Însă doi oameni, diferiţi ȋn vise și chemare spre lumea visată, pot ei să scrie o carte împreună? Ilf și Petrov au inaugurat «viţelul de aur» ȋn literatură. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi-i bine că este aşa), dar omul cu care se scrie? Înfruntă «el sau ea» viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori devine, prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al «arderii» numită viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris?
       Vezi, Ema, când autorii unei astfel de cărţi (nu tocmai la îndemâna oricărui scriitor) nu renunţă la realism şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca cititorii lor să fie avertizaţi că oricând pot fi transbordaţi dintr-o realitate într-o altă realitate, construită doar pe simboluri şi imaginaţie, înseamnă că ei s-au descoperit dintr-un mare ocean de întâmplări, unul pe altul. Pentru mine, multă vreme Șeherezada avea nume de pasăre. În oricare dintre păsările măiestre ale basmului abia citit o vedeam pe Șeherezada așteptând să vină voinicul din poveste ca s-o răpească din haremul șahului, fie și pentru o noapte. Citeam în ochii ei teama și incertitudinea unui nou început, că spinul ce îi era destinat să-i străpungă inima nu era decât o amânare de moment. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh «Pasărea spin», nu ştia ce legi implacabile o conduseseră la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând.
       Niciodată nu am crezut că Șeherezada, care îmi încânta nopțile, va sfârși murind sub securea șahului Riar-șah. Mi-aș fi dorit să cadă, somnoroasă, după atâta povestit, direct în brațele mele, ca fiind doar eu cel care mai credea într-un asemenea vis al «tinereții fără de bătrânețe...». Cred că visul acesta m-a urmărit tot timpul. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă? Iată o întrebare pe care sper că ai și găsit-o în cartea mea «Mesteceni în ploaie», la care îți așteptam părerea. Poate nu-i prea târziu.
       P.S Victor Sidȯriu: corespondent de război (în prima zi) pe frontul de vest.

       Scriindu-i Emei, Victor Sidoriu socotea mai departe că-şi făcuse datoria pentru care fusese trimis: să scrie un prim raport jurnalistic ziarului, dar să și trimită câteva rânduri acelei ființe pe care o îndrăgise de cum o văzuse și pentru care scrisese o carte. Investi însă o neagră amărăciune, desprinsă din tot ce văzuse peste zi, nefiind convins că ea îi va citi scrisoarea, incertitudine care îi copleşea sufletul, suflet care nu fusese scutit nici de norii cu care venise în contact aici, pe frontul de vest, dar nici  pe căile de dinainte ale vieţii de pe vremea când scrisese cartea și se gândea la Ema. Și fără să spună cuiva, fiindcă pentru mintea obişnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia cu gândul că Ema i-ar răspunde vreodată. Și acesta era încă un motiv de tristeţe. Nu putea vorbi cu nimeni, mai ales în condițiile frontului, despre aceste lucruri. În împrejurările de faţă, se simţea uitat de toți.

                                              (va urma)






















































marți, 24 aprilie 2018

Enigmatica Ema (cap. 6)


Cap. 6 - Pentru tine, tată, fac toate astea

       Ema plecase de o oră din casă și o vreme se plimbă pe sub castanii de pe marginea bulevardului. Crezuse că își va putea pune ordine în dialogul ce-l purtase în gând, cu Mihai, în timp ce-și băuse cafeaua sub privirile îngrijorate ale mamei. Ema se opri din mers abia când descoperi că în fața ei se ivise Cafeneaua Artiștilor. Vru să traverseze tocmai când îl zări pe Mihai vorbind la telefonul din ghereta cu geamuri striate, aflată în colț cu cafeneaua. „Cu cine o fi stând de vorbă, răpind din timpul întâlnirii cu mine?” se întrebă. Traversă strada și se îndreptă spre cabina în care se afla Mihai. Îi atrase atenția că acesta lăsase ușa întredeschisă și, continuând să înainteze spre cabină, începură să-i parvină frânturi din conversație: „...Poate se va termina și războiul. Nu poate ține o veșnicie. Știi, draga mea, când ți se va face dor, gândește-te la altceva, sau, mai curând, spune niște rugăciuni – asta face impresie bună acolo sus...” Mihai se opri. O zări pe Ema printre glasvanduri, cum îl privea mirată de lângă cabina telefonică. Puse receptorul în furcă și ieși să o întâmpine:
       – Ema, ai să cazi pe asfalt dacă te mai holbezi la mine. Tocmai am vorbit cu sora mea de la țară. Mă așteptau acolo spunând că nu se simte tocmai bine. De, vechile migrene ale soră-mii! zise el.
       – Mihai, pentru numele lui Dumnezeu, cum poți crede că mă interesează tot ce faci?
       Totul se petrecu instantaneu. Mihai o luă de mână și o conduse în cafenea. Primul cuvânt, după ce se aşezaseră la o masă și comandase chelnerului două cafele tari, îl avu Mihai. Ținu să se justifice pentru momentul de adineauri, cel de la cabina telefonică:
       – Ema! Primul nostru contact fizic, dacă și ăla se poate numi așa, a fost atât de stângaci, că uite, nu mi-am închipuit niciodată că acea atingere putea fi adevărată. Devenisem tandru, și chiar mă schimbasem, Ema. Dar pot spune că am fost și surprins să constat că, atunci, purtai o cruciuliță de aur la gât. Ți-am zis să scoți și cruciulița. Imaginea celui răstignit pe cruce mă lăsase fără replică. Și nici vlagă nu mai aveam. Ții minte? Am mângâiat atunci cruciulița și te-am întrebat dacă tu crezi în biserica Lui și așa mai departe. Mi-ai răspuns că ai un „sfetnic” în subconștient. Că trebuie să-i mărturisești totul când te rogi în biserica Lui. Iar El e prezent în gândurile tale. Că știe tot ce spui ori nu mărturisești. Cum te-ai mai uita în ochii Lui când i-ai încălca porunca? M-am rugat, atunci, să nu fi auzit așa ceva. Dar tu ai repetat asta de câteva ori. Că poți iubi pe cineva doar dacă în biserica Lui au pășit ca soț și soție. Pentru mine asta a însemnat un zid pe care l-ai pus între noi doi. Am adormit târziu, amândoi, ca într-un ghem de iluzii. Când te-ai trezit, mi-ai spus: „Mihai, par eu femeia care își numără anii pe marginea acestor mici suplicii?” Te-am privit ca și cum aș fi descoperit în tine o altă femeie a visurilor mele. Străină de tot ce scrisesem până atunci în câteva poeme. „Te rog, nu privi în mine ca într-o prăpastie, mi-ai spus, secundele care trec mușcă din viitorul nostru.”
       – Timpul se strecurase deja, în patul nostru, ca o mâță șireată, Mihai.
       – Dar tu eşti o fată bună, Ema. Nu e vorba aici de o altă femeie. Țin să-ți spun asta neapărat.
       – Dacă ții neapărat?!... Să zicem că sunt o fată bună... o creștină adevărată. Dar tu cum ai putut să dai la spate tot ce a fost între noi? Din raționamente sentimentale întreb, nu de religie.
       – Hai, Ema, ţi-am spus că te iubesc...
       – Tocmai! Nu mi-ai spus-o.
       – Poate nu m-ai întrebat, a întors el convingerea fetei.
       – Sincer?
       – De ce nu? Spune-mi-o acum.
       – Mă iubești, Mihai?
       – Tu ce crezi?
       – Ești cu soția ta, ai și un copil. Ce aș putea crede? Că te folosești de noi două ca de un vers pe care îl crezi unul reușit. Nu-i așa, Mihai! Tu crezi că femeia poate să spună ce vrea, dar că în definitiv ea trebuie să ți se supună. Tu nu vezi că în urma noastră timpul, atît cât l-am trăit împreună, și-a amputat un braț și asta chiar mă doare. Ce sunt eu? O rufă întinsă pe sârma inimii tale? Acum, după atâta vreme, când ating un nerv se transformă-n piatră și tace.
       Mihai se aplecă peste masă, o trase spre el, și cum ea îşi feri capul, protestând, el o sărută pe gât.
       – Mihai!...
       – Da?
       – N-aş putea spune că te iubesc...
       „Dumnezeule!... făcu el ochii mari: Ce mai era și asta?” Cei din cafenea întorseseră capetele. Recunoscu și Ema că o luase valul și vorbea ceva mai tare, atrăgând atenția celor de la mesele vecine. Mihai observă uimirea acestora și le făcu un semn că totul era în regulă. „Asta e! părea a spune. Uneori discuțiile o mai iau și razna...” Ema reluă:
       – N-aş putea spune că te iubesc pur și simplu, ci doar că te-aş iubi foarte mult dacă ai fi sincer cu mine și mi-ai spune câte femei ai iubit?
      Mihai păru interzis. Chiar i se păru, privind în jur la toți cei care își îndreptaseră privirile spre masa lor, că reprezentau o priveliște de pomină. Era ca și cum toți ar fi auzit că cineva a descoperit America.
       – Nici una... reuși să rostească.
       – Nici pe soția ta?
       – Nici...
       – Atunci, să pun întrebarea altfel: cu câte femei te-ai culcat?
       – Cu niciuna. În afara soției... nu mai știu alta.
       – Firește că nu mai știi. Gândeşti: „Am prostit-o și pe Ema!”
       El tăcu și făcu semn chelnerului să aducă două pahare cu vin. Ema căuta în poșetă după batistă. Era gânditoare şi îi stătea bine. Mihai ar fi vrut să o sărute ca să-i treacă supărarea, dar privind la ea înțelese că nimic nu mergea. Și chiar se temea că dacă nu va spune ceva deosebit n-avea să mai meargă niciodată ceva între ei. La rândul său, Ema gândea: „I-am spus lui Dumnezeu că mi-am ținut promisiunea atâția ani. Nu pot să cred în el, dar nu pot să nu-l iubesc. Dacă nu i-aș spune-o, m-aș distruge cu bună știință. Dacă mă va părăsi și el, voi fi ca acele femei însoțite prin baruri de câte doi-trei bărbați care le pipăie fără ca ele să simtă ceva...” Îşi înfipse unghiile în podul palmei vrând să simtă durerea care s-o facă să se trezească măcar în ultima clipă. Acum în prezența lui avu impresia că fusese cândva iubită de el, dar prezența alteia în viața lui făcuse diferența între fericire și plictiseală. Se uita cu coada ochiului la Mihai, care era palid și tras la față. Ba ceva mai mult, realiză la un moment dat, când el duse paharul la gură și uită să bea cu gândul, pesemne, în altă parte. Privirea lui, ageră altădată, era copleșită de un amestec de uluire și agitație interioară. Părea că se roagă undeva, departe de masa lor.
       – Mihai! ridică Ema privirea. Cine a scos lumina din tablourile pe care le-am pictat alături de tine? Spuneai că voi fi veșnic acolo. Cine mi-a luat locul? Nu țin minte să-mi fi spus că n-a fost ceva serios din tot ce mi-ai spus. Ții minte, dincolo de munți, unde ne-am pierdut amândoi în norii zdruncinați de vise, cine te-a scos din mine pe furiș și te-a trecut peste apele învolburate în limpezișul memoriei când îmi recitai din poemele tale? Nu știu a câta carte am deschis cu tine oftând dintre coperți. (Imaginea îi rămăsese din Victor Sidoriu „Mesteceni în ploaie”, dar era convinsă că el nu mai realiza cum îi spusese odată că va aprinde cupola pentru ea, într-un bolero.) O astfel de expunere, oricât i-ar fi sugerat altcineva, că acelor momente din viața lor, de câte ori le-a așezat pe pânză, sperând să întâlnescă în desișul pădurii unde nimeni nu are chip, chiar nimeni nu le-ar fi luat locul, afară de doi îndrăgostiți cum erau ei doi. Schimbându-și impresiile, ca și cum și-ar fi scos visele pe o singură fereastră ascunsă între anotimpuri, ce n-ar fi dat să fie un pârâu, iar el un râu mai măricel și găsindu-se undeva în aval să poată șușoti printre pietre, ca un El și o Ea.
       – Ce nu înțelegi, Ema? îi sorbi el cuvintele, privind-o tot timpul. Uite, îți dăruiesc inima, mai de preț ca tot aurul de pe lume. Am vorbit cu Maria și a fost de acord să stăm separați o vreme. Te aștept mâine (privi ceasul de la mînă) fix la ora asta – îi arătă ceasul –, aici în fața cafenelei. Îmi fac bagajul și te aștept. Plecăm pentru o lună de zile la țară, la ai mei. Între timp, o să rezolv și cu divorțul. Așa e bine? Nu te-am întrebat asta până acum. Dar te-ai întrebat dacă și ai tăi sunt de acord cu ce vei face, când vor auzi toate astea?
       – Dar n-ai fost destul de clar, Mihai.
       – Iartă-mă. Eram ambalat și mi-am pierdut capul când ai apărut așa deodată lângă acea cabină. Nu uita, Ema, voi fi aici fix la ora de pe ceas. (Îi arătă din nou ceasul de la mână, indicând cu degetul în dreptul unei cifre de pe cadran). E-n ordine?
       – Da!...
       Mihai se despărți de Ema, spunându-i că nu va putea iubi pe nimeni în afară de ea. Se desprinse din îmbrățișarea lui, convinsă că acesta era momentul în care, în viața ei, un lung viitor poate începe. Acasă își pregăti îmbrăcămintea ce trebuia să încapă în cele două geamantane și când isprăvi de împachetat, luă din nou cartea lui Victor Sidoriu pentru a mai lectura câte ceva, în ultima seară a șederii sale în casa părinților. „Dacă aș fi izbutit să mă îndrăgostesc de tine, acum alte împrejurări ar fi izgonit acest ceva ce s-a cuibărit în inima mea, dragul meu Victor. Hai, hai, nu aveam să plec nicăieri dacă îmi puneai oglinda celor scrise de tine, mai demult, în față. Ca frigurile îmi bântuie prin sânge ceea ce presimt că va urma. Sufletul îmi este plin de presimțiri inexplicabile. Dacă deții cheile inimii mele, e timpul s-o spui. Nu-i târziu, dragul meu!” Deschise cartea „Mesteceni în ploaie”, la întâmplare, și citi din ea:

       „…Ema întârziase în dimineața aceea; era în camera aflată la nivelul doi al locuinței și, în picioare, în fața oglinzii își aranja rochia cu picățele albastre când auzi un zgomot pe scări. Zgomotul consta în niște pași, iar pașilor le urmă un ușor ciocănit la ușă.
       Intră!
       Ema își trăsese rochia pe corp și se studia în oglinda mare când ușa se deschise și apăru Caterina, prietena ei. Nu se așteptase la vizita Caterinei tocmai în ziua când Grid îi anunțase familia că el și Ema hotărâseră, în acea zi de septembrie, cununia civilă. Ai săi nu fuseseră de acord, dar Ema își convinse mama că nu vedea pe nimeni în viața sa în afară de un singur om. Și acesta era Grid. «– Am auzit că e mai mare ca tine...» spusese mama. «– Da. Cu ceva peste zece ani..» răspunsese Ema. «– I-ai spus asta și tatălui tău?» o întrebase mama. Ema dăduse din umeri. La urma urmelor, era viața ei. Când îi dusese vestea tatălui, îi observă fața palidă și severă. Parcă nici nu răsufla. Parcă atunci descoperea cu groază ceea ce nu voia să afle. Nici măcar nu realiza, în totalitate, ce se întâmpla în familia sa.
       Ema, Ema… sări Caterina de-și îmbrățișă prietena din copilărie. Ce am auzit?
       Ai să vii la cununia mea, Caty? o întrebă Ema cum se desprinse din îmbrățișarea Caterinei. Grid va fi bucuros să ne fii martoră.
       Voi n-o să vă căsătoriți niciodată, Ema.
       Ba o să ne căsătorim, Caty.
       Te înșeli, draga mea.
       Caty, ai venit până aici, ca să cauți prilej de ceartă cu mine?
       Nu mă privi așa. Am avut de curând un vis. Te aflai într-o cameră cu multe oglinzi. Toate te arătau voioasă, bucuroasă, fericită, așa cum ți-ar fi plăcut să arăți. Numai una, așezată într-un colț, te arăta tristă și mult îngândurată, cu cearcăne și lacrimi în ochi – urme ale suferinței interioare pe care nu le-ai fi văzut în celelalte oglinzi. Asta te-a supărat la culme, încât ai pus ca oglinda să fie scoasă din încăpere și dosită într-o pivniță, la întuneric, să nu mai privească nimeni în ea. Treceau zilele și toți în jurul tău îți aduceau numai laude. Te priveai în oglinzi și ele spuneau că în jurul tău, ca peste tot unde te aflai, nu trona decât fericirea, bucuria și viața în cele mai frumoase culori, până într-o zi când ai coborât și în pivnița aceea și ai dat peste oglinda pitită într-un ungher. Te-ai privit, e drept, cam cu teamă, și ea ți-a arătat adevărul despre tine. Asta te-a înfuriat la culme. Ai aruncat cu tot ce ai găsit și ai fugit cât mai departe, cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai așa, la capătul unui drum, îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine de l-ai auzit spunând: «Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea sa e pe lume. Asemenea trufie o s-o distrugă și anii au să treacă pe lângă ea tot mai zadarnici.» Asta te-a speriat încât ai fugit de i-ai întrebat pe toți cei întâlniți în cale dacă e adevărat că există și altceva în afară de fericire. Și peste tot ți s-a spus că viața are și multă, multă amărăciune. Că sunt și oglinzi care reflectă realitatea și nu e rău să ne privim și-n ele, chiar dacă ne arată cum suntem, și nu altfel.
       Ema se lăsă moale la capătâiul patului și începu să plângă. Caterina îngenunchease lângă prietena ei și îi spusese că a fost doar un vis care ar trebui s-o trezească la realitate, că numai și numai asta ar fi semnificat visul acela.
       Nu m-atinge, suspină Ema, nu plâng. Știu că-mi ești prietenă. Doar că acum, în clipa asta, mă simt ceva mai obosită…
       După ce Caterina plecase frângându-și mâinile, deoarece era convinsă că doar vorbele rostite acolo fuseseră pricina supărării prietenei ei, mama Emei o găsi speriată, plângând în hohote. Întrebată ce i s-a întâmplat, Ema îngână câteva fraze, dând vina pe o migrenă rebelă care îi pricinuia de câteva zile mari dureri de cap, fapt pentru care hotărâse să nu mai iasă din cameră câteva zile și să-și trateze migrena, doar cu ceaiuri și medicamente. La nicio lună după această întâmplare, Ema își făcu bagajele și plecă la bunici, undeva într-un cătun de munte. Acolo îl întâlni, în apropierea ruinelor dacice din apropierea dealurilor de la marginea cătunului, pe arheologul Șerban Stelaru. Se afla acolo împreună cu o echipă de muncitori sosiți recent pentru investigarea ruinelor. În ziua aceea de octombrie ploua mărunt, dinspre pâcla cețoasă a pădurii care pornea chiar de sub zidurile ruinelor către înălțimea dealului de deasupra cetății dacice „Gorgona Miresei”. Cea mai veche fortificație construită pe vârful dealului cu același nume revela, în urma studiilor arheologice, o foarte bună organizare militară, citise Ema însemnările făcute pe un panou publicitar. Drumul până la această cetate se îngusta pe măsură ce înainta spre vârful dealului. Singura legătură cu restul înălțimilor – o cărăruie – era barată de un val semilunar de palisade, iar cel care se încumeta să treacă de acest obstacol se lovea de o palisadă complexă, urmata de un zid cu trei bastioane și de unul izolat, cărora le urmau încă două palisade simple. Protejat, ceva mai în spatele acestor fortificații, se afla platoul cetății. Aici, Ema avea să zărească cele două locuințe cu etaj, acoperite cu țiglă, apoi turnurile de veghe, barăci și sanctuare din calcar. Un întreg șantier, început în urmă cu doi ani, scosese la iveală această veche așezare dacică. Nu era hotărâtă dacă avea să înainteze dincolo de zidurile roase de vreme, sau să se înapoieze în sat, fiindcă niște nori amenințători apăruseră după culmea dealului.
       Când se pornise ploaia, Ema era încă nehotărâtă: să se adăpostească sub niște arcade zărite ceva mai încolo, sau să se înapoieze degrabă spre sat. Aproape că luase o hotărâre când se trezi cu Stelaru lângă ea, ridicând deasupra lor o umbrelă mare, sobră, care să-i apere de picăturile reci ale toamnei. Din ziua aceea începu o poveste nouă – „povestea ploilor înspicate și a picăturilor care se preling pe fereastra sufletului” cum scrisese, mai târziu, într-un jurnal al ei. Nu reținuse tot ce își spusese acolo sub ruine, dar amândoi aveau să-și amintească, ceva mai târziu, de plimbarea făcută împreună pe cărările pădurii, de mirosul frunzelor care le cădeau în cale, ca despre ceva neînchipuit de drag. El, geologul de patruzeci și unu de ani, îi punea întrebare după întrebare, iar ea, prin frazele frânte la jumătate, nu făcea decât să-și răscolească dragostea care tocmai trecuse ca un meteor prin viața ei. Cum stătu ploaia, Ema își luă la revedere și, la rugămintea lui de a o mai vedea și în zilele următoare, nu-i dăduse un răspuns sigur, dar îi surâse ușor, afișând o față luminoasă și fericită. El înțelese că ea are să mai vină. Și chiar veni a doua zi, și stând lângă el, pe zidul coșcovit al unor arcade prăbușite, îi mângâia tâmplele cu o mânuță delicată, iar el deslușea în privirile ei acea strălucire a ochilor pe care doar iubirea i-o putea da. Nu se îndoia că Ema îl iubește și că după o primă căsătorie nereușită era timpul să se decidă și să-i ceară Emei inima pentru totdeauna...”

       Ema nu realiză când Iulia pătrunsese în cameră și-i smulse cartea din mâini:
       – Până acum nu m-am simțit niciodată ca o cârpă! M-am întâlnit adineauri cu acel amic al tău. Parcă Mihai Gruzescu îl cheamă, nu? Vrei să te sacrifici pentru el, vrei să ne arăți că ești grozavă? L-am întâlnit acum treizeci de minute lângă hotel Excelsior. Era cu nevastă-sa. I-am zis scurt: „Auzi, băiatu’, altădată să nu mai lași bunele maniere acasă. Vezi că mai eram și eu când urcam treptele oficiului, nu numai soră-mea!” S-a uitat la mine ca un nebun și știi ce mi-a zis?
       – ?!
       – Și ce, mă rog, să vorbim noi doi? Ai un ceas la tine, domnișoară? Vezi că ai întârziat la întâlnire… Un nesimțit, Ema. Un nesimțit!
       Ema realiză abia acum că, furată de cartea lui Victor Sidȯriu, uitase de Mihai Gruzescu și de întâlnirea de la cafenea. Înainte de a părăsi casa părintească, cu cele două geamantane în mână, se simți datoare să meargă la căpătâiul tatălui ei și să-l îmbrățișeze pentru ultima oară. Rămase surprinsă când tatăl ei se ridică de pe pat și o sărută pe frunte. Ema vru să-i spună tot ce plănuise cu o seară înainte și că acele momente puteau fi ultimele din viața lor, dar tatăl i-o luă înainte și, cu un calm pe care ea nu i-l mai cunoscuse, îi spuse:
       – Ema, tu ai fost dintotdeauna preferata mea. Eu văd că n-ai venit întâmplător la mine în astfel de momente. Sunt aproape cinci ani de când sunetul cuielor îmi sună ca o ultimă chemare pe sicriu. Când erai mică ți-am încălzit mâinile într-ale mele atunci când spuneai că ți-e frig. Am promis că te voi purta cu mine în toate anotimpurile pe care le-am pierdut, crezând în tine că ai să-mi duci dragostea și dorința de a picta frumusețea pe pământ. De când erai mică ai intrat în sângele meu, în inima mea bolnavă de vers și culoare.
       – Tată, mă sperii!... Dacă aș izbuti să te aduc din nou în casa noastră, așa cum erai atunci când mă țineai în brațe, n-aș mai pleca de lângă tine…
       Atunci, nu pleca, Ema!
       – Sunt copilul care are nevoie de o poveste, tată! Tu ai uitat să mi-o mai spui. De cinci ani, cuiele alea de sicriu ți-au stat dinaintea ochilor. Pe noi ne-ai uitat. Mă tem că e prea târziu pentru toți.
       În sufletul ei, Ema știa că are dreptate și totuși mai spera într-o minune, și părea mai sigură cu privire la acest lucru după ce lecturase parabola cu oglinzile, din cartea lui Victor Sidoriu. Îi sunau acele fraze tot mai insistent în auz: „Ai fugit cât mai departe cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai la capătul unui drum îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine și ai auzit spunând: «Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea sa e pe lume.»”
       Ema urmărea cum taică-său dusese mâna sub pernă de unde scoase o sticlă, în care fata bănuia, pe drept, că el ascundea, de maică-sa și de ei, rachiu. Puțin îi păsa de medicamentele de pe măsuța de la capul patului.
       – Arunc-o la ghena de gunoi, Ema. Și, fii bună, fă-mi un ceai cald. Îl vreau din mâna ta.
       Ema luă sticla și se ridică de pe pat. Încerca prin tot ce-i stătea în putință ca să-l împace acum când știa că vorbea cu tatăl ei poate pentru ultima oară, și în toată purtarea ei avea ceva din aerul umil și pașnic al unui copil de odinioară.
       – Ema! auzi chemarea tatălui în urma ei.
       – Spune, tată!
       – Vezi tabloul de deasupra patului?
       – Acela cu un copac aplecat peste iaz?...
       – Tu ești pentru mine copacul acesta aplecat și fără griji de deasupra lacului. Am vrut să pictez un copac plin de flori. Nu știu la ce m-am gândit de nu l-am pictat așa. Dar tu poți fi acum, lângă mine, copacul acela așa cum l-am gândit atunci. Poți înflori frumos și aici. De ce vrei să mă părăsești?
       – Aici e prea multă suferință, tată! Mi-e teamă că viața mi te va lua curând și voi rămâne tot singură. Pentru viața asta vreau...
       Tatăl îi duse două degete la gură:
       – O să țin cu dinții de viață, cât mai crede Dumnezeu. Însă promite-mi că nu pleci de lângă mine și c-o să-ţi găseşti un bărbat demn de tine. Vreau să-mi țin nepoțica în brațe înainte de a pleca dincolo. Să o țin pe brațe așa cum făceam cu tine când erai mică. Dar numai aici, lângă mine, nu departe de noi. Promiți, Ema?
       Fata îl mângâie pe frunte, se desprinse de căpătâiul lui și schiță un ușor surâs. „Uneori viața ni se pare un șir de tresăriri și fiecare clipă – o celulă stoarsă de lumină. De ce trebuie să-mi îngrop de pe-acum gândurile și să tot alerg spre prăpastie? În timp ce tata are nevoie de mine, eu mă gândeam să-mi iau lumea în cap și să-l părăsesc. Doamne, ce mă fac?” își spuse Ema în drum spre bucătărie, unde trebuia să pună de un ceai pentru tatăl ei. Dar își aduse aminte de geamantanele gata pregătite și merse mai întâi în cameră. Hotărârea era luată: descărcă lenjeria din ele pe pat și aruncă furioasă cele două geamantane într-o debara. Privi la cartea lui Victor Sidoriu rămasă deschisă peste cearşafuri, o ridică și o sărută îndelung, după care coborî să pregătească ceaiul. Când intră din nou la tatăl ei, puse cana de ceai pe măsuța cu medicamente și se aplecă cu grijă deasupra patului și-și sărută părintele pe frunte.
       – Am promis, tată! Cu un singur cuvânt m-ai făcut să văd din nou răsăritul. Pentru tine fac toate astea. Îl îmbrăţişă, lipindu-şi capul de pieptul lui, iar el o mângâie pe părul ciufulit, ca atunci când era mică și îi spunea povestea lui Andersen cu cele unsprezece lebede, care-i plăcea cel mai mult.


                                               (va urma)