marți, 31 ianuarie 2017

Varujan Vosganian: Cartea poemelor mele nescrise

Când cuvintele capătă gustul de pâine

   „Poezia se scrie la persoana a I-a. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul Varujan Vosganian în cartea sa de poezie „Cartea poemelor mele nescrise”, 2015, carte apărută la editura Cartea Românească. În această carte de poezie suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de ea (Dumnezeu), în transcendent, sau, măcar de dincoace de ea (Omul), în transcedental. Acea realitate care decide, fără să explice, cum spune poetul: „Alteori mă las bântuit de neliniști,/mă apropii de capătul celălalt,/fără a ști dincotro vin. Un psalm răsucit, la celălalt capăt/al niciunui capăt” (La celălalt capăt al niciunui capăt). Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea poeziei). Prin urmare, poezia ar fi pentru poet ceea ce era piramida lui Keops pentru faraoni. Nichita spunea ceva asemănător, cum că omul nu are rugăciunea în spate ca îngerul cu cartea în mâini „împins din rai ca de un vânt”. „Înger nebun” al poetului Varujan Vosganian ne învață „cum se iartă ceea ce altminteri este de neiertat,/până când ai să mori și tu și atunci nu va fi/nimeni împrejur să te îngroape”. La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana întâi... (și) viața lui „e fabuloasă, făcută din fapte mărunte”. Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”: „Sunt dintre aceia puțini care și-au înșelat moartea/cu orice altă moarte le-a ieșit în cale./Am spus cuvintelor: ridică-te și umblă!/și fiecare vers, încovoiat la edec,/a plecat în căutarea propriei morți” (Portret al artistului la tinerețe). Bântuit de istoria neamului său armenesc, prin versurile sale, Varujan Vosganian aduce și cuvenita recunoștință celor dispăruți: „Poporul meu, pe drumul Damascului, rătăcește zadarnic./Saul n-a venit să-l întâmpine” și le închină un imn tulburător: „Bunăoară rodia are trei sute șaizeci și cinci de semințe,/câte una pentru setea fiecărei zile-n deșert,/întâi a fost rodia și pe urmă soarele și pământul./și atunci de ce să te miri, ziceau bătrânii armeni/ai copilăriei mele,/precum Eschil dansând peste trupurile însângerate/ale soldaților de la Salamina” (Ars poetica). Bunicul Garabet, Arșag clopotarul, mama, tatăl, curtea copilăriei de la Focșani, copiii din mahalaua Tăbăcarilor..., sunt imagini memorabile în Universul ce „stă pe picioarele ei subțiri,/precum ispitele pictorului Dali”. Cu alte cuvinte, trecutul care merge înaintea sa și relația dintre cauză și efect sunt doar o întâmplare, cum spune în poemul „Elegie pentru paltin”: „Și totuși ce-i mai ușor decât să scrii poezii?/Trecutul merge înaintea mea./Eu merg în urma trecutului meu./Iată deja primele versuri sau, cum se întâmplă/adesea în poezie,/același vers compus în două feluri...”. Poemul acesta (care ar merita citat în întregime pentru frumusețea sa), e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire a lumii și ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „un lutier al celei de-a treia Cremone„... cu „același înțeles auzit în mai multe feluri/ca lemnul unde profeții așteaptă o sută de ani/să poată vorbi și cineva să-i asculte”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: „Nu știu de unde vine și din ce fel de lume/poemul acesta copil, îmbătrânit de zile./Cuvintele par a fi fost pentru el/un fel de-a muri,/dar doctorița s-a întors, totuși zâmbind, către mama:/<<e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,/care a murit și s-a născut în aceeași zi!>>” (La nașterea mea).    
   E foarte primejdios să ai de-a face cu oameni care cred că ştiu totul. Dar, când poeții spun că împart imaginea lui despre lume cu chipul celui din oglindă și se întreabă „care e lucrul acela miraculos/pe care noi doi am putea să-l facem, totuși, pe rând”, nu avem cum să ne îndoim de credința, sinceritatea și cumințenia sa. El spune o frază şi noi înțelegem cum gândurile îi sunt „ca niște dinți, ei sfârtecă”. Și ne simțim „ca într-un labirint de oglinzi”: „Cineva mă privește din spatele oglinzii,/parc-ar privi pe fereastră/decât mine mai importante sunt amintirile... (și)... creștem din întrebările pe care/și le-au pus cei dinainte/mereu mai nedumeriți decât noi,/cu ochii plini de lumină/care e tot mai puțin a noastră” (Șamanul albastru).
    În „Cartea poemelor mele nescrise” (poemul care deschide volumul), poetul crede că este „mai ales cel ce nu am putut împlini”, dar cineva, într-o altă lume, va trebui să-i continue pe înaintași și să scrie pentru noi, cititorii săi: „...în biblioteca poemelor nescrise/Novalis e mai cunoscut decât Goethe,/Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo,/iar Eminescu a fost mai genial/decât Eminescu,/lucrurilor care nu s-au putut împlini/și poemele rămase nescrise -/iată cea mai frumoasă și mai adevărată istorie a lumii./cât despre mine, ce-aș putea spune,/ar trebui să mă înalț/peste umărul celui care citește, să mă furișez prin spatele lui...”.

  Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană: „Nu ne rămâne decât să mestecăm frânturi de cuvinte/dacă le plimbi îndelung dintr-o parte a gurii,/capătă gustul de pâine” (Păsările). Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.

                                                                                                                     FLV

luni, 30 ianuarie 2017

Tehnica de constructie a poemului

Stau la masă cu abstracţiunile: soarele şi cuvântul, de-o parte şi alta a mea. Pe genunchi cu poemele mici, şlefuite, închise în ele ca imaginea noastră despre lume şi viaţă. Am senzaţia acută a unui fel de ermetism cu o singură şansă. E o pândă simetrică între noi doi, cititorule! Tu, cauţi graţia, neştiind că moartea va întinde mâna printr-o crăpătură şi te va trage de partea cealaltă. Totul e furişat în poem, ca blitzul unui aparat fotografic. Ai vrea să auzi între aceste abstracţiuni, un fel de menuet, care nici nu e o saga a sclavilor liberi... de fapt, liniile poemului pe care ai vrea să le urmăreşti, stau întinse ca un zmeu de hârtie zbârnâitor zbârnâind. Vezi tu? Acum, abia construiesc pe el o întreagă metafizică, cu un iepure alergând dinspre dreapta şi, brusc, îl voi ridica în două picioare, privind fix şi mirat la amărâtul ăsta de poet cu toate zmeele sale. Aha! Te-ai prins. Totul nu-i decât tehnica de construcţie a poemului, un fel de piramidă construită de faraon pe colţul acesta de hârtie, spui tu. Fie şi aşa: numeşte-mă tânărul îmblânzitor de versuri.


  Tehnica de construcţie
  (imitaţie lirică după Ion Bogdan Lefter)

„Tehnica e totul, maestre
tehnica de ridicare a poemului în locul piramidei
Un fel de scripete
Ce va sta nemişcat pe trepied.
Gata să declanşeze blitzul la aparatul foto”
- zice tânărul poet
îmblânzitorul de versuri.

Se declanşează lumina şi privim uimiţi
cum se aştern cuvintele-n versuri
în pagina lirică.
Iar poemele curg ca feliile cu unt
din soare, înapoi în cuvinte.

„E o distracţie de zile mari...
- îmi vorbeşte tânărul poet, îmi vorbeşete
despre faraoni, sandalele romane sclipind de aur
şi saga murmurată de sclavii liberi.
Poemul curge singur în matca lui
Ca Nilul la picioarele faraonului.

Tehnica, sigur tehnica....
Mă gândesc cum să-mi termin tabloul
în temniţa cuvintelor.
Apuc penelul şi trag o cărare pe zid
Un fel de iederă de care să mă agăţ
se înalţă din sângele cuvintelor mele.

„Ha!Ha! Penelul, penelul... ha, ha, penelul...
Răsună vocea tânărului îmblânzitor de versuri
peste saga murmurată

a sclavilor liberi.

duminică, 29 ianuarie 2017

Citindu-i versurile nu ai cum sa nu te intrebi: Oare unde s-a pierdut vocea care promitea inca de prin 1977?

Despre poezia ei: Omule `foarte trist~: aud şi-acum, copilul ce eram, cum îmi bate poezia in inima la poemul intitulat („Orbul din uşă”). O rugam: „uite îţi dau anii mei cei mai buni, puterea mea de a fi cuvântul uscat, dar, mai nemureşte-mă cu mila ta”. Trebuie să ştiţi: a venit într-o seară. Era orbul din uşă. Învârtise cheia după sine. L-am auzit iarăşi: „Mai nemureşte-mă cu mila ta! M-ai zburat, m-ai numit, pasărea aceea bătrână... Şi mă simţeam pasăre lipită pe faţa ta. Şi rugăciunea mea se-nchega din sânge de oţet şi frică”: „-Ţine minte!, strigai, dusă din carte în carte, aici în inima secretă a emisferei boreale, stam singură-singură, până să vii. Până mi-ai deschis tu uşa, surprinsă doar, cu senzualii amanţi de plumb... Nu mi-i lua, rogu-te! E tot ce mi-a rămas din Poezie!”. Dar el mi-a trimis o tristeţe bătrână în dar, şi a trântit din nou uşa, răsucind cheia.


 Orbul din uşă
 după Domniţa Petri (doar imitatie)    

Vine o vreme săracă. Şi el, orbul din uşă
 tot în prag:
- Uite! Ştiu dinainte
anii tăi, visele tale, tinereţea ta.
Şi, orice îmi vei promite, prinţesă a mea,
Poezia nu e umbră de cuvinte pe geam.
Nu e culoarea aceea lipită pe ziduri
nici tăcere nu e. Deşi, îmi ceri TOTUL!

Eşti singură-singură!
În camera goală şi gri
în casa vicleană şi gri...
Dacă aş da cu zarurile şase-şase?

Prin perete, prin vasul de-argint
în care îţi concepeai baia poemului
Înainte de a mă ruga:
- Ană-Domniţă, tu a lui Manole femeie
nu mă zidi... încă odată: nu mă zidi.
Sunt eu, poemul tău, trezeşte-te demoazela!

Uite îţi las cheia în uşă
Răsucită de orbul acela.


La ce sunt bune cărţile?

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.

                                                                                                                       (Nicolae Manolescu)