Când
cuvintele capătă gustul de pâine
„Poezia se
scrie la persoana a I-a. Ea este o artă a sincerității, o continuă
mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul Varujan
Vosganian în cartea sa de poezie „Cartea poemelor mele nescrise”, 2015,
carte apărută la editura Cartea Românească. În această carte de poezie suntem
în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se
legitimează decât prin
raportare la un dat de dincolo de ea (Dumnezeu), în transcendent, sau,
măcar de dincoace de ea (Omul), în transcedental. Acea realitate care
decide, fără
să explice, cum spune poetul: „Alteori mă las bântuit de neliniști,/mă apropii de
capătul celălalt,/fără a ști dincotro vin. Un psalm
răsucit, la celălalt capăt/al niciunui capăt” (La celălalt capăt al
niciunui capăt). Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza
căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile
se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt
toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta
timp să-nțeleg/că
poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise
mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și
zid/stă nașterea
Poeziei.” (Graffiti
și nașterea poeziei). Prin urmare, poezia ar
fi pentru poet ceea ce era piramida lui Keops pentru faraoni. Nichita spunea
ceva asemănător, cum că omul nu are rugăciunea în spate ca îngerul cu cartea în
mâini „împins din rai ca de un vânt”. „Înger nebun” al poetului
Varujan Vosganian ne învață „cum se iartă ceea ce altminteri este de
neiertat,/până când ai să mori și tu și atunci nu va fi/nimeni împrejur să te
îngroape”. La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo
unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului
acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana
întâi... (și) viața lui „e fabuloasă,
făcută din fapte mărunte”. Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în
vârful degetelor pe
un tăiș de pumnal”:
„Sunt dintre aceia puțini care și-au înșelat moartea/cu orice altă
moarte le-a ieșit în
cale./Am spus cuvintelor: ridică-te și umblă!/și fiecare vers,
încovoiat la edec,/a plecat în căutarea propriei morți” (Portret
al artistului la tinerețe). Bântuit de istoria
neamului său armenesc, prin versurile sale, Varujan Vosganian aduce și cuvenita recunoștință celor dispăruți:
„Poporul meu, pe drumul Damascului, rătăcește zadarnic./Saul
n-a venit să-l
întâmpine” și le
închină un imn tulburător: „Bunăoară rodia are trei sute șaizeci și cinci de semințe,/câte una pentru
setea fiecărei zile-n deșert,/întâi a fost rodia și pe urmă soarele și pământul./și atunci de ce să te
miri, ziceau
bătrânii armeni/ai copilăriei mele,/precum Eschil dansând peste trupurile însângerate/ale
soldaților de
la Salamina” (Ars poetica). Bunicul Garabet, Arșag clopotarul, mama, tatăl, curtea copilăriei de
la Focșani,
copiii din
mahalaua Tăbăcarilor..., sunt imagini memorabile în Universul ce „stă pe
picioarele ei subțiri,/precum
ispitele pictorului Dali”. Cu alte cuvinte, trecutul care
merge înaintea sa și relația dintre cauză și efect sunt
doar o
întâmplare, cum spune în poemul „Elegie pentru paltin”: „Și totuși ce-i
mai ușor decât
să scrii poezii?/Trecutul merge înaintea mea./Eu merg în urma trecutului meu./Iată
deja primele versuri sau, cum se întâmplă/adesea în poezie,/același vers compus în
două feluri...”. Poemul acesta (care ar merita citat în întregime pentru
frumusețea sa),
e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire a lumii și ascultate în
plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „un lutier al celei
de-a treia Cremone„... cu „același înțeles auzit în mai multe feluri/ca lemnul
unde profeții așteaptă o sută de
ani/să poată vorbi și cineva să-i asculte”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său
(armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea,
pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului
eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: „Nu știu de unde vine și din ce fel de
lume/poemul acesta copil, îmbătrânit de zile./Cuvintele par a fi fost pentru el/un
fel de-a muri,/dar doctorița s-a întors, totuși zâmbind, către
mama:/<<e
norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,/care a murit și s-a născut în
aceeași zi!>>”
(La nașterea mea).
E foarte
primejdios să ai de-a face cu oameni care cred că ştiu totul. Dar, când
poeții spun
că împart imaginea lui despre lume cu chipul celui din oglindă și se
întreabă „care e lucrul acela miraculos/pe care noi doi am putea să-l facem,
totuși, pe
rând”, nu avem cum să ne îndoim de credința, sinceritatea și cumințenia sa. El spune o
frază şi noi înțelegem
cum gândurile îi sunt „ca niște dinți, ei sfârtecă”. Și ne simțim „ca într-un
labirint de oglinzi”:
„Cineva mă privește din
spatele oglinzii,/parc-ar privi pe fereastră/decât mine mai
importante sunt amintirile... (și)... creștem din întrebările
pe care/și le-au pus
cei dinainte/mereu mai nedumeriți decât noi,/cu ochii plini de lumină/care e tot
mai puțin a
noastră” (Șamanul albastru).
În „Cartea
poemelor mele nescrise” (poemul care deschide volumul), poetul crede că
este „mai ales cel ce nu am putut împlini”, dar cineva, într-o altă lume, va
trebui să-i continue pe înaintași și să scrie pentru noi, cititorii săi:
„...în biblioteca poemelor nescrise/Novalis e mai cunoscut decât
Goethe,/Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo,/iar Eminescu
a fost mai genial/decât Eminescu,/lucrurilor care nu s-au putut împlini/și
poemele rămase nescrise -/iată cea mai frumoasă și mai adevărată
istorie a
lumii./cât despre mine, ce-aș putea spune,/ar trebui să mă înalț/peste umărul celui
care citește, să
mă furișez prin
spatele lui...”.
Ceea ce dă
fosforescență
imaginilor zugrăvite este și intuiția
sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană:
„Nu ne rămâne decât să mestecăm frânturi de cuvinte/dacă le plimbi îndelung
dintr-o parte a gurii,/capătă gustul de pâine” (Păsările). Acest
poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de
pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de
păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele
nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al
poeziei sale din acest volum de excepție.
FLV