marți, 31 ianuarie 2017

Varujan Vosganian: Cartea poemelor mele nescrise

Când cuvintele capătă gustul de pâine

   „Poezia se scrie la persoana a I-a. Ea este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul Varujan Vosganian în cartea sa de poezie „Cartea poemelor mele nescrise”, 2015, carte apărută la editura Cartea Românească. În această carte de poezie suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de ea (Dumnezeu), în transcendent, sau, măcar de dincoace de ea (Omul), în transcedental. Acea realitate care decide, fără să explice, cum spune poetul: „Alteori mă las bântuit de neliniști,/mă apropii de capătul celălalt,/fără a ști dincotro vin. Un psalm răsucit, la celălalt capăt/al niciunui capăt” (La celălalt capăt al niciunui capăt). Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea poeziei). Prin urmare, poezia ar fi pentru poet ceea ce era piramida lui Keops pentru faraoni. Nichita spunea ceva asemănător, cum că omul nu are rugăciunea în spate ca îngerul cu cartea în mâini „împins din rai ca de un vânt”. „Înger nebun” al poetului Varujan Vosganian ne învață „cum se iartă ceea ce altminteri este de neiertat,/până când ai să mori și tu și atunci nu va fi/nimeni împrejur să te îngroape”. La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana întâi... (și) viața lui „e fabuloasă, făcută din fapte mărunte”. Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”: „Sunt dintre aceia puțini care și-au înșelat moartea/cu orice altă moarte le-a ieșit în cale./Am spus cuvintelor: ridică-te și umblă!/și fiecare vers, încovoiat la edec,/a plecat în căutarea propriei morți” (Portret al artistului la tinerețe). Bântuit de istoria neamului său armenesc, prin versurile sale, Varujan Vosganian aduce și cuvenita recunoștință celor dispăruți: „Poporul meu, pe drumul Damascului, rătăcește zadarnic./Saul n-a venit să-l întâmpine” și le închină un imn tulburător: „Bunăoară rodia are trei sute șaizeci și cinci de semințe,/câte una pentru setea fiecărei zile-n deșert,/întâi a fost rodia și pe urmă soarele și pământul./și atunci de ce să te miri, ziceau bătrânii armeni/ai copilăriei mele,/precum Eschil dansând peste trupurile însângerate/ale soldaților de la Salamina” (Ars poetica). Bunicul Garabet, Arșag clopotarul, mama, tatăl, curtea copilăriei de la Focșani, copiii din mahalaua Tăbăcarilor..., sunt imagini memorabile în Universul ce „stă pe picioarele ei subțiri,/precum ispitele pictorului Dali”. Cu alte cuvinte, trecutul care merge înaintea sa și relația dintre cauză și efect sunt doar o întâmplare, cum spune în poemul „Elegie pentru paltin”: „Și totuși ce-i mai ușor decât să scrii poezii?/Trecutul merge înaintea mea./Eu merg în urma trecutului meu./Iată deja primele versuri sau, cum se întâmplă/adesea în poezie,/același vers compus în două feluri...”. Poemul acesta (care ar merita citat în întregime pentru frumusețea sa), e binecuvântarea adusă acestor povești de iubire a lumii și ascultate în plânsul viorii făurită din lemnul paltinului de „un lutier al celei de-a treia Cremone„... cu „același înțeles auzit în mai multe feluri/ca lemnul unde profeții așteaptă o sută de ani/să poată vorbi și cineva să-i asculte”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: „Nu știu de unde vine și din ce fel de lume/poemul acesta copil, îmbătrânit de zile./Cuvintele par a fi fost pentru el/un fel de-a muri,/dar doctorița s-a întors, totuși zâmbind, către mama:/<<e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,/care a murit și s-a născut în aceeași zi!>>” (La nașterea mea).    
   E foarte primejdios să ai de-a face cu oameni care cred că ştiu totul. Dar, când poeții spun că împart imaginea lui despre lume cu chipul celui din oglindă și se întreabă „care e lucrul acela miraculos/pe care noi doi am putea să-l facem, totuși, pe rând”, nu avem cum să ne îndoim de credința, sinceritatea și cumințenia sa. El spune o frază şi noi înțelegem cum gândurile îi sunt „ca niște dinți, ei sfârtecă”. Și ne simțim „ca într-un labirint de oglinzi”: „Cineva mă privește din spatele oglinzii,/parc-ar privi pe fereastră/decât mine mai importante sunt amintirile... (și)... creștem din întrebările pe care/și le-au pus cei dinainte/mereu mai nedumeriți decât noi,/cu ochii plini de lumină/care e tot mai puțin a noastră” (Șamanul albastru).
    În „Cartea poemelor mele nescrise” (poemul care deschide volumul), poetul crede că este „mai ales cel ce nu am putut împlini”, dar cineva, într-o altă lume, va trebui să-i continue pe înaintași și să scrie pentru noi, cititorii săi: „...în biblioteca poemelor nescrise/Novalis e mai cunoscut decât Goethe,/Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo,/iar Eminescu a fost mai genial/decât Eminescu,/lucrurilor care nu s-au putut împlini/și poemele rămase nescrise -/iată cea mai frumoasă și mai adevărată istorie a lumii./cât despre mine, ce-aș putea spune,/ar trebui să mă înalț/peste umărul celui care citește, să mă furișez prin spatele lui...”.

  Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatică a cuvintelor care îi sunt hrană: „Nu ne rămâne decât să mestecăm frânturi de cuvinte/dacă le plimbi îndelung dintr-o parte a gurii,/capătă gustul de pâine” (Păsările). Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.

                                                                                                                     FLV

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu