Cartea din bibliotecă/decembrie 2020

 

1.      „În neatenția generală”/ed. eLiteratura , 2019 – de Ion Lazu

 

 După „Vreme închisă” (Jurnalul anilor 1979 și următorii până în 1989) lecturăm și Jurnalul anilor 2001-2004 și începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care are suflet şi „armură” de artist și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Fiind un scriitor al detaliilor, Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte: „Asta (jurnalul – n.n.) se citește acum mai mult ca orice altceva. Pe Cărtărescu l-a săltat mai mult Jurnalul decât orice Orbitor sau altele”. Aflăm despre scrierea romanului Veneticii, în calvarul vremii: „E mult mai greu să păstrezi tensiunea, cadența și interesul, mai ales atunci când lipsește epica și miza” (sau) „Scriitorul e și el ca furnica – adună fragmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcție…”. Citești cu plăcere și ochii făcuți mari pentru a afla zbuciumul unei vieți de scriitor din aceste „încercări de a trage timpul înapoi, de s-ar putea, măcar pentru câteva secunde de amăgire”. După ce povestește (noi citim cu sufletul la gură) despre odiseea lansării, a cronicilor scrise, a rudelor ofuscate despre carte, autorul rostește amar: „Dar cine să înțeleagă faptul că un roman funcționează după alte legi decât relațiile dintr-o familie?” Idei notabile, profeții, convingeri de neclintit găsim aici: despre politicieni, scriitori, tineretul încotro?, cei de la putere etc., dar „ca să se schimbe ceva, trebuie mai întâi să se schimbe oamenii”. Citind odiseea unui om luptând pentru cartea scrisă, realizezi că te afli (printre scriitori) într-o haită care nu numai că te lovește pe la spate, dar înfulecă tot, la modul sfidător: „Asta face diferența dintre omul adevărat și omul de paie...” – spune undeva. Viața unui scriitor într-o carte care ar trebui să intre cât mai degrabă în Istoria Literaturii.

 

2.      „Prezumția de fericire”/ed. Ex Ponto, 2020 – de Mihaela Meravei

      

      În ediție bilingvă (română/tătară), cartea e o punte de trecere: dinspre poet spre poezie, dinspre fiinţa sa materială spre fiinţa sa spirituală. Imaginația autoarei e debordantă: „pe umărul meu o pasăre meditează și are ochii cerului”. „Lumea spune să nu mai credem în minuni/nu mai suntem copii/și totuși Dumnezeu crede”, spune - însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are „puterea de a acționa și a ne iubi necondiționat”- ne mărturisește poeta din Dobrogea, oficiind o poezie narativă, meditativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică, de factură reflexivă. „Aveam atâta fericire de oferit” și ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive, dar și liricie, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării. Iubirea este tărâmul unde a pășit pentru a găsi viața fără de moarte, de aici, ca într-un voiaj interior complex, memoria se reeditează cu „ochii legați de amintiri”. Interiorizând lumea trăirilor ei („se făcea, că eram la prima întâlnire cu iubirea tu/tăiai luna în felii”, contemplă totul ca și cum le-ar ghici și pe ale receptorului căruia i se confesează. Poemul „lupii albi” („un lup însingurat aleargă în noapte pe sub luna mea/prin pădurea de visuri o potecă”) este o ars poetica în acest volum al râvnei dedalice prin labirintul unor căutări ce continuă (în poezia ei) modalitatea ființării percepțiilor sale dionysiace, când ludice și patetice. În poezie, gândurile poetei sunt ca umerii pe care se sprijină sufletul cititorului, iar noi suntem convinși că, prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine ce multiplică şi deformează realitatea. Este o fericire imaginația (aici), dar numai pentru a scoate la iveală sufletul „prezumtiv fericit”, cât o pendulare între posibil și real a celor deja trăite.  Aici - „viitorul își inversează polii” spre poezie.

 

3.      „Măgarul din fântână”/ed. StudIS, 2020 –de Gheorghe Andrei Neagu

 

     Fără a se detașa de real, ca scriitor, fresca socială a romanului e o ilustrație exemplară a unei generații aflată debusolat în derivă sentimentală și socială. Luăm contact cu o lume a desfrâului mult deșănțat și zbuciumul unor personaje ce au pariat viața pe cont propriu, fiecare căutând să se descurce cum poate și care mai de care să-l dea pe celălalt în gât. Atât Paul, fiul rebel, copleșit de visuri mărețe, cât și tatăl său Dinu, omul matur, capabil de adaptare, trăiesc într-o lume a provocărilor și mituirilor de tot felul: sentimente, carieră, prieteni… într-o ruletă rusească cu viața. Găsim un Paul prins în hățișul lumii literare, ca și victemele sale Steluța și Rozalia, dar și un tată mai cumpătat, hârșit de viața din comunism. Din jurnalul ținut de Paul aflăm istorii și informații despre vremurile trecute și petrecute printre actori, scriitori, cântăreți, oameni de stat etc, într-un București al anilor 1948-1967. Din dorința de a ajunge scriitor, Paul frecventează în marele oraș o serie de cenacluri, dar constatarea lui e amară: „La câtă filologie am făcut eu la viața mea, n-am întâlnit o așa balamuceală de cuvinte scrise cu pretenție de a fi poezie”. Tatăl îi dă o povață de viață: „Când vine nenorocirea, trebuie să te bizui numai pe tine”. După moartea „amicelor” cu care, sentimental, trece prin viață, Paul va constata că va plăti scump vremurile trăite. În „epoca marilor prefaceri” eroul traversează o lume plină de umbre prin tot felul de unghere ale societății ilustrată scenic cu un realism dur. Prin eroul Paul, autorul realizează și un portret sumbru al epocii trecute. Punerea față în față a sorții omului și animalului din pilda tatălui, cu măgarul prăbușit în fântână, dă romanului tenta de parabolă a vieții ce „va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul”, până când moartea va veni să curme umilințele celor chinuiți.                                                     

   

 

 

4.      „Manuscrisul vremii”/ed. Colorama, 2019 – de Valeria Merca

 

     Versificând cu mijloacele clasice ale sonetului, rondelului și elidei, fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a vremii prin acest labirint al unor anotimpuri sufletești surprinse într-un discurs liric autentic. Cu un mare respect faţă de limba română, poezia frapează prin acurateţe și rostirea curată a limbii exersată într-o manta lirică aparte. În sonete, casa inimii îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii pentru frumusețile naturii în timpul verii, sau al șiragului de cocori pe cerul toamnei: „Când frunza mai cerșește strop de verde/În zbor prelung cocorul urma-și pierde”. Multe dintre sonete au ca ecoul liric: dorința, chemările mării și ale satului de odinioară, visele de noapte etc: „Prin iarba care mintea ne furase,/Dorința ne-ncetat o să ne cheme/Pe brațele-i de foc miraculoase”. Făcând o deschidere spre labirintul sufletesc, mesajul evident este al unei poezii cu multă încărcătură lirică de oblojire a rănilor sufletești: „E iarăși toamnă pe alei!/O zi pe alta o petrece./Răpus de dor, bătrânul tei/Se tânguie prin ploaia rece,/Când vine toamna pe alei”. Drumul poeziei spre cititor trece mai departe prin rondeluri (cu atmosfera naturii trezită la viață, a macilor și a florilor de tei, a colindelor, a păsărilor călătoare, ori a zăpezilor de altădată, dar și a singurătății ființiale și dorințelor de noapte: „Mi-e toamna vaiet de cocor,/Hiadele semn rău trimit,/Iar cerul pare de granit/În ceasul nopților ce dor”. În elide, o specie de poezie cu formă fixă, cuprinde teme generoase, ca : speranța și optimismul; miracolele naturii; apoi anotimpurile, ori dedicații în memoria celor dragi: „Cât mi-aș dori să le scriu dorul, în toate limbile tradus” – învățătoarei, dar și celor apropiați precum chipul mamei și al tatei, cândva. În nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă. Poemele au cantabilitate şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare, valsând pe acorduri profund lirice.

Cartea din bibliotecă (din LITERADURA nr. 16/iunie 2020)

1.      „Cartea poemelor mele nescrise”/ed. CR 2015 – de Varujan Vosganian

     „Poezia.. este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul. Și suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de (Dumnezeu), în transcendent, sau, măcar de dincoace de (Om), în transcedental. Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea poeziei). La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana întâi... Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: (vezi La nașterea mea).  Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt hrană. Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.

2.      „La Ghizunie”/ed. Armonii culturale 2016 – de Ion Lazăr da Coza

     Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca sătenii din Bulzeștii lui Sorescu. În labirintul memoriei, limbajul vorbit/depănat (în aceste cânturi poematice) mi-a sugerat de la început ceva asemănător cântului despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale lumii. Citind până la capăt cartea, ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura luminoasă a țăranului care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat de odinioară. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor narațiuni poematice. Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă ca într-un cântec al amintirilor. Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar parcă aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, de factură sadoveniană. Ceea ce te atrage îndeosebi, e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber și să compari minunea în realitate. Și pare a clădi, cu talent, un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi și depinde din ce parte a gardului privești lucrurile ca să dai de miezul lor. Poemele/cronici sunt trăiri ale satului prin care poetul vrâncean își poartă cititorul ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui din gândurile sale, dar și cele ascunse în viețile oamenilor, ori a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? V-am lansat, deja, întrebarea unui veac care nu percepe de obicei altă izbândă decât cea a memoriei celor trecuți în neființă.

3.      „Tabăra damnaților”/ed. ATEC 2016 – de Gheorghe Andrei Neagu

     Un roman realist despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni Lazăr, Serafim și Petre este o parabolă despre speranță și destin pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. A căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, cartea e incitantă, pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al eroilor. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră.  Povestea celor trei prieteni este captivantă în sine, în aparenţă simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă.  Autorul pare călăuzit de firul acelui gând și fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul. Lazăr și Serafim, acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciar a venit grațierea. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, un alt coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa, dar Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu fiindcă (spre deosebire de cei doi amici) „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Autorul a surprins în mod captivant, într-un roman de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni, luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă ca și visul celor care se agațau de orice într-o eră damnată.

4.      „Dincolo de neguri”/editgraph 2020 – de Mariana Cabel

Cartea ei de debut în poezie este un album de gânduri presate în timp, ca un mod de a ne arăta cum gândesc poeții în preajma poeziei, având pe de o parte tabloul autoarei („eu,/o picătură/în oceanul cuvintelor”) și pe de altă parte pe el (tu,/dorința mea de împlinire”)… „în gara pentru doi/dincolo de neguri” căutându-se neîncetat. Un volum cu incantații de iubire care vin în ecou, mereu și mereu „acolo unde poposesc săniile/trase de gândurile mele”: „mai întâi,/ți-am iubit ochii/văpaia și strigătul lor” (Mai apoi). În orașul zugrăvit în irizări bacoviene, prin care „timpul se scurgea odată cu streașina”, poeta e o căutătoare a sensurilor care duc spre o bucată de liniște, de frumos și speranțe, deși „pâlpâie lumina toamnei/cuprinde-ncet orașul/uscat, crispat și trist” (În strada toamnei bis). Dar și un oraș unde la teatrul de vară „nu se stinsese lumina de câteva zile”, fiindcă cel care-l avea în grijă „dormea de trei zile în spatele cortinei/apusă peste oraș” (Cortina). Și unde despre poet, trecătorii, mult prea grăbiți să-i asculte cuvintele, spuneau: „Bătrânul acesta e nebun!” și doar „copiii îndrăzneau să se apropie/roiau și strigau cât îi țineau plămânii:/ - copacul acesta rodește cuvinte!” (Prințul cuvintelor). Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar pentru „poezia de dragoste”: „Dragostea,/un roi de fluturi... cum ar supraviețui,/într-o însingurare cât o iarnă?”, ori ca în sugestivul poem ”Pași” cu aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă a trăirilor secvențiale (vezi și poemul Invitație), a ipostazelor reflexive de comunicare „în palmele destinului”. Alteori, înclinația poetei spre nostalgii și regrete („zadarnic am întors/ceasul de nisip,/timpul nu curge înapoi”), cât poate aduna o viață de om, se adaugă tabloului în care țese melancolii picturale sub perdeaua unui amurg „răscolind poezia”. O carte de debut cu multă candoare și poezie pentru suflet.   

cântec de pe strada copilăriei

Nici imnul nu ne mai deșteaptă *

eram copii - pe strada noastră

treceau țiganii în convoi.

caii scoteau prin crupe aburi;

trăgeau în hamuri câte doi.

eram copii – ieșeam la poartă –

țigăncile dansau de zor

și-un puradel sălta din clape

armonica în urma lor.

mai sunt copii... pe strada mare

se-ntorc țiganii la cerșit

duc tuciuri goale în spinare;

la porți mai nimeni n-a ieșit.

tot mai puțini, ori triști copiii?

mulți chiar duc dorul de părinți,

plecați în șir prin țări străine

pentru o mână de arginți.

mă uit și-s trist... cum piere țara!

parcă-n galop mai îndrăcit.

nici imnul nu ne mai deșteaptă;

treziți-vă!... ori, ați murit.

·        vărului meu (plecat de curând la Ceruri) care plângea ori de câte ori îl auzea cântând pe Tudor Gheorghe la radio. noi copiii priveam uimiți - și nu  înțelegeam - cum un copil mai mare poate să plângă fără ca cineva dintre ai noștri să fi murit.