Povestirea de duminică: Necunoscuta (1)

Necunoscuta

1.

De când am sosit în Grecia, cât e ziua de lungă, stau în hamacul de pe veranda casei amicului meu, în micul oraş Platamonas și privesc fiordurile de pe coasta presărată cu pini și platani. Dincolo de ei se conturează marea. În urmă cu câteva zile, când eram în țară, amicul meu de pe aceste meleaguri minunate îmi trimisese un e-mail: „Toată luna iunie sunt plecat cu o delegație de arheologi în Turcia. Dacă vii, cheia e în gura leului, la intrarea de refugiu. Mai nou, ferestrele de la dormitoare se închid peste noapte cu obloane cu canaturi. Când pleci înapoi în România, nu uita să lași cheia la locul știut!”

Sugakis se semna doar cu numele său mic, Ahileas. Cu Ahileas fusesem coleg de facultate în București. După terminarea studiilor de arheologie, am ținut legătura pe internet. Vestea a venit la fix. Tocmai îmi făceam planuri unde să plec în concediu și încă nu mă hotărâsem pentru nicio stațiune de pe litoralul românesc, așa că mi-am luat câteva lucruri în valiza de voiaj și după un zbor de câteva ceasuri, apoi încă trei ore de mers cu o cursă rapidă ce rula zilnic între Atena-Platamonas, m-am trezit în casa prietenului meu.

Dormitorul pe care mi l-am ales e situat la etaj și sunt singur în toată casa. Din cauza soarelui necruțător, cobor panta abruptă spre mare doar după orele amiezii. În rest, îmi place să frunzăresc din cărțile luate cu mine, în hamacul aflat pe veranda de la parter şi, din când în când, să-mi arunc ochii visători spre mare, pe deasupra vârfurilor de pini străpunse necruțător de soarele galben și să ascult larma lăstunilor care se așază pe sârmele rețelei stradale. Până la mine mai răzbat, prin copaci, sunetele minunate ale unor cicade, tot mai stridente la căldură, un fel de greieri de iarbă pe la noi și, din când în când, un lătrat îndepărtat, despre care, în mod cu totul neașteptat, aveam să aflu cu două zile înainte de plecarea mea din Grecia, că era al câinelui din casa vecină, aflată la o distanță de maxim cincizeci de pași de locul unde mă situam eu.

Intrarea și curtea acelei case, de acolo din hamac, se aflau în vizorul meu. Îmi atrăgea atenția turnulețul unei aripi a clădirii, luminos ca un țurțure în văzduhul glacial. Pe deasupra, hăt în depărtare, cocoţat pe dealuri, zăream orașul cu poduri și cupole, înălțându-se spre asfințit şi uneori, o tânără necunoscută care își făcea plimbările zilnice până la poartă și înapoi. Fata mi s-a părut frumoasă, cu placiditatea aceea visătoare, pe care o au uneori fetele din Japonia și care te duce cu gândul la gheișe. Când îşi dădea seama că o studiez printre filele cărții, își ducea brațele dezgolite deasupra capului, răsfirându-şi în plin soare buclele strânse într-o coadă, la spate.

După cum cred, mă cerceta și ea, fiindcă genele i se ridicau încet peste ochii ce păreau umbriți de somn. Când ajungea la capătul aleii unde, în verdele întunecat al pinilor, strălucea o bancă vopsită în albastru, se întorcea în loc și, după puțin timp, dispărea după geamurile strălucitoare ale ușilor de la intrare. N-o mai vedeam până a doua zi, când își relua ritualul plimbării. În rest, o dată sau de două ori am zărit-o, cred, și pe stăpâna casei, o femeie în vârstă, corpolentă, îndreptându-se într-un baston către băiatul ce sunase la poartă și adusese ziarul de dimineață. O singură dată, după ce frunzărise cu mâinile ziarul, căutând parcă ceva anume, s-a oprit cu mâna pe clanță, pradă unei ispite de moment și a ridicat privirea spre locul unde mă aflam în hamac. A dat să facă un semn cu bastonul, apoi a renunțat și s-a îndreptat de unde venise.

Ceva de pe chipul ei, o umbră trecătoare, melancolică, îmi spunea că trebuie să fi fost cândva seducătoare – delicată și sensibilă la istorisiri amoroase. Mai că aș fi îndrăznit, în acea clipă, să mă ridic din hamac și să mă îndrept spre dânsa, pentru a mă prezenta drept amic al proprietarului casei, fiind sigur că se cunoșteau bine, apoi să schimbăm câteva vorbe. Și asta chiar s-a întâmplat, cu trei-patru zile înainte de plecarea pe care mi-o programasem la agenția din oraș, când am înțeles că trebuia să-mi fac curaj şi să mă prezint vecinilor, ca să justific, în lipsa amicului meu, prezența mea acolo. Am prins ocazia când băiatul care aducea ziarul tocmai apăruse în colțul străzii și am ieșit odată cu el, chipurile, întâmplător, la o mică plimbare în susul străzii. Când am socotit că femeia trebuia să fi ajuns la poartă pentru a primi ziarul, m-am întors și, în momentul când apăsa pe clanță pentru a închide poarta, am salutat-o respectuos în engleză. De mirare, a amuțit. Oftând, se uită cu un zâmbet calm la mâna mea ridicată în semn de salut și nu răspunse, apoi i-a dispărut asprimea de pe chip, a clipit din genele de cărbune și cu o șoaptă nazală, mi-a vorbit într-o engleză impecabilă:

-Știu cine sunteți! Mi-a povestit Ahileas de dumneavoastră. Ați fost colegi în România. De ce n-ați îndrăznit să-mi faceți o vizită? Mi-ar fi plăcut să aud câte ceva despre această țară. Și dacă tot nu aveţi altceva de făcut și v-ar face plăcere să stăm de vorbă la o cafea, sunteţi binevenit! Știu că plecaţi, peste câteva zile, înapoi în țară…

Am făcut ochii mari și cred că am și ridicat sprâncenele a uimire. M-a liniștit tot ea:

-Mi-a zis băiatul care îmi aduce ziarul că v-a văzut la agenția din oraș, interesându-vă de mersul autobuzelor și de orarul zborurilor de pe aeroportul din Atena.

Dumnezeule, asta era! Trebuia să-mi închipui că puștiul ăla pe care-l zărisem la agenția din oraș îi spusese toate astea! Doamna în vârstă mi-a deschis poarta și mi-a făcut semn să intru. Am însoțit-o într-o tăcere ușor mascată de tulburarea care îmi umbla prin toată ființa, dar îmi şi stârnea curiozitatea, până la o măsuță aflată în balconul somptuos ce încadra veranda de la intrare. Cu acea politețe feminină, cunoscută la femeile în vârstă, m-a invitat să iau loc. A așezat ziarul (ichó - ecoul, i-am reținut titlul) la vedere pe măsuță, sperând că în lipsa dumneaei îmi voi face de lucru cu știrile din ziar. N-a durat mult și a apărut cu o tavă pe care se găseau două cești de cafea. Am făcut un semn discret către interiorul casei, încercând să-i arăt că știam că mai locuia cineva acolo și aș fi dorit să o cunosc, în sfârșit, pe necunoscuta plimbărilor mele matinale. A înțeles:

            -Așaaa, Iriana?! Îți explic… Acum doarme în camera ei. Să n-o tulburăm. Uite, de aceea urmăresc ziarul acesta, sunt acolo înregistrate toate cursele navelor din portul nostru – duse mâna și apucă de un colț ziarul, dar nu mai are niciun rost, toate speranțele noastre sunt în zadar şi toate greutăţile îndurate de biata fată au fost în zadar. Îmi vine să rup în bucăţi ziarul ăsta! Nefericirea n-o să iasă niciodată din casa noastră! Mai înainte, am înțeles, a fost rândul meu. Iar acum, al Irianei, care crede că  prietenul ei este unicul bărbat de pe lume, fiindcă era singurul de pe strada noastră ce studia pictura și muzica, care îi plăceau și ei atât de mult. Acum tablourile alea cu care s-a închis în camera ei au înnebunit-o. În toate nu-l vede decât pe el. Și de când a plecat, niciun articol interesant nu mai scrie despre dumnealui. Zi și dumneata! În genunchi i-a promis fetei că o să se întoarcă. Și… nimic. Atunci de ce i-a mai promis? Eu știu că cine omoară o speranță nu merită iubire. Povestea lor romantică, dintr-un câmp înflorit, s-a transformat într-un deșert al promisiunilor. A devenit tragica iubire a unei fete nebune.

-E fiica dumneavoastră? am întrebat. Am luat doar cunoștință, de acolo din hamac, că e o femeie frumoasă!

Doamna din fața mea își șterse fruntea cu mâna și începu să mă privească mai prudent. Mi se păru că respira tot mai egal. Zvâcni umărul drept spre ureche, ascultându-și sunetul ascuns al unei voci interioare. Am bănuit că se gândea la vremuri trecute.

-Această fată frumoasă a putut fi văzută luni la rând pe aceeași bancă, în portul din Pireu, cu o umbrelă în mână, tăcând și așteptând. Din când în când, la ivirea unei nave, se ridica de pe bancă și mergea până aproape de dana unde trăgeau navele, pentru a studia feţele bărbaţilor care coborau după lăsarea punții, apoi se întorcea dezamăgită și tăcută pe bancă. Am înfiat-o pe Iriana de la șase ani. O prietenă mă rugase să o însoțesc la un cămin de copii orfani, din Atena. Acolo am întâlnit-o, cu ceva ani în urmă și ne-am spus una alteia povestea. Pe atunci, am uitat să vă spun, locuiam cu soțul meu în Atena. Așa ne-am apropiat foarte mult, ca mamă și fiică, una de alta. Asta până într-o zi când, din tot ce spunea copila, am tras concluzia că, de atâta așteptare a mamei adevărate, a cedat în final și chiar a încercat să se arunce pe fereastra căminului, dar a tras-o de picioare un alt copil. Crescuse frumos la mine. Făcuse școala de muzică. Are și un pian în casă. Cânta foarte frumos la pian. Acum nu mai cântă. Când o rog să-mi cânte, se întristează și mai mult, fuge de se închide în cameră și nu mai iese ziua întreagă. În urmă cu câțiva ani, cred că era cu puțin înainte de a împlini douăzeci și doi de ani, a cunoscut un bărbat. Nikos a fost și el o dată în vizită la noi. În ziua aceea nu mă simțeam prea bine. Aveam febră și privirea încețoșată din cauza bolii. Nikos arăta foarte bine. Iriana ne-a cântat ceva la pian, apoi s-au retras pe o sofa și s-au uitat împreună la cutia cu amintiri a fetei. La un moment dat, Nikos s-a ridicat în picioare și cred că arăta destul de palid. N-a spus nimic, doar că vrea să se retragă.

            -Nu v-a zis motivul pentru care s-a grăbit să plece?

            -Nu-mi aduc aminte să fi spus ceva. Sunt doi ani de atunci. Cum v-am povestit, nici eu nu eram în apele mele...

            -Totuși... Nu s-a purtat politicos. Ce l-o fi apucat?

            -Cred că a fost o dragoste nebună între ei, dar într-o zi, bărbatul acela a plecat într-o călătorie pe mare. Ea l-a așteptat zile la rând, dar el nu a reapărut. După câteva luni, Iriana părea că a înnebunit, nu mai știa cine este și ce i se întâmplase. La moartea soțului meu, cineva ne-a sfătuit să vindem tot în Atena și să venim aici, unde aerul e mai tare și mai multă liniște. Ce-i drept, priveliștea este deosebită. Ai putut observa și dumneata că aici ipohondriile, închipuirile pe care le ai într-un oraș cu tot felul de spaime și zgomote infernale, nu există și nici nu au loc să treacă printre noi. Suntem ca în visul ce ni s-a întâmplat o dată în viață, demult, în altă lume. Am angajat și un doctor care să ne viziteze săptămânal și acum așteptăm amândouă să se întâmple o minune. Tot efortul de până acum n-a fost decât o spumă pe ape.

-Un profesionist poate găsi repede ieșirea dintr-un labirint al bolii. E tot ce-și poate dori mai mult știința în astfel de situații! am argumentat.

-Ce-i drept, la primele vizite ale doctorului, Iriana dădea semne de întoarcere la vremurile de odinioară. Mergeam împreună în micul port de aici, în speranța că așteptările acelea, discuțiile noastre pe o bancă, cât mai aproape de mare, au să-i facă bine. Și chiar începuse să se simtă bine acolo, dar voia să stea ore întregi cu ochii pe vapoarele care soseau. I-am spus într-o zi: „Hai, Iriana! E timpul să înțelegi că așteptările tale trebuie să aibă un sfârșit. Să mergem acasă!” „Nu vreau!” mi-a zis. Eu nu mă mişc de aici! N-o să mă mişc de aici toată viaţa! O să aştept cu răbdare!” „O să așteptăm și acasă la noi. Trebuie să reiei partiturile tale și orele în fața pianului! Te vor întări și ai să vezi, într-o zi va veni!” Sau la un moment dat, va veni cineva să ne caute și să ne dea o veste, așa credeam. Încercam să nu-mi epuizez toate mijloacele pentru a o convinge. Mi-a spus: „Cei care nu aşteaptă, fug. Eu rămân să aştept aici!” Mi-am dat seama că nu avea de gând să mă asculte. Nu știu ce să cred, poate dacă am fi rămas în continuare în Atena, poate el s-ar fi întors acolo...

Am observat cum a oftat și imediat a tăcut. Încercam să reconstitui, în memorie, cele auzite. O vedeam, ghemuită pe o bancă în portul din Pireu, strângând umbrela la piept, cu vântul călduț răsfirându-i părul de pe frunte. Apoi privirea mea imaginară îi cobora înspre tâmple, acolo unde lumina zilei îi mângâia pielea fină a gâtului și îmi închipuiam strălucirea din ochii fetei.

-Dacă ar fi fost așa, v-ar fi dat și aici de urmă. Așa cred.

Doamna din fața mea dădu din cap amabil:

-De curând a devenit tot mai tăcută. Calea asta a tăcerii e o cale grea, domnule, credeți-mă! Şi-a schimbat drumurile de odinioară, la dana din port, cu plimbările astea matinale și lucrul la un goblen, ce ar copia, pare-se, un tablou al bărbatului iubit, în speranţa că într-o zi îl va reîntâlni.

Aici se opri cu mâna întinsă spre ziar, încercând a-și aduce aminte ce căuta acesta acolo, pe masă. Mi-a atras atenția faptul că, în timp ce povestea, doamna din fața mea avea o voce deosebit de plăcută, calmă, cu un timbru moale și un fel de ecou îndepărtat al pronunției. În timp ce vorbea, fața i se lumina de acea strălucire ca de bronz a luminii de afară, cred că de la câteva raze de soare ce răzbăteau printre vitraliile ferestrelor verandei, iar dinspre ochii limpezi porneau riduri firești oamenilor în vârstă.

-I-am văzut ceva mai bine profilul ieri. Eram la mine în hamac, citeam ca de obicei și m-a izbit tristețea fetei, privirea ei aruncată nicăieri, am spus.

- Ah, ai văzut-o ieri? ridică ea sprâncenele a mirare și mi s-a părut că nu fusese atentă la vorbele mele. Rupse un colț din ziar și îl fărâmiţă cu patimă în fulgi mărunți de hârtie.

Își termină de băut cafeaua și după ce împinse ceașca de porțelan cu două degete până aproape de ziar, își schimbă poziția corpului pe scaun. Deodată, se ridică și merse la una din ferestre, pe care o deschise ca să pătrundă mai multă lumină pe verandă. Era o stare chinuitoare în aceste mișcări, asemănătoare cumva cu tristețea care te cuprinde când, abia trezit din somn, încerci să-ți deschizi cu greu pleoapele. Cu fereastra larg deschisă, aruncă o privire către liziera de pini de pe coastă, se trase înapoi și începu să se uite în jur, ca și cum ar fi căutat ceva anume. Cred că își aduse aminte, fiindcă o și auzii:

-E o adevărată minune cum a suportat ea anii ăștia de singurătate, închisă în casă. (Se deplasă până la ușa care da în vestibul și o deschise) Pot lăsa uşa deschisă? Să poată intra Iriana, dacă vine. Apoi, fără a aștepta un răspuns:

-Dacă ar înțelege, într-o bună zi, că el se va întoarce, vă spun eu, Iriana o să apară aici înfloritoare, veselă! Dumneata ești poet, Vlad Mateescu, ce-ar fi să scrii ceva pe chestia asta! Domnul doctor știe să scoată durerea, dar el n-o vede cu atâta pricepere cum o face un poet. Numai câteva cuvinte dau dependență de speranța de care toți avem nevoie, nu-i așa?

Nu mă așteptam să știe câte ceva despre preocupările mele de taină, dar am pus totul pe seama amicului meu Ahileas, care pesemne i se lăudase cu colegul de facultate român. Doar îi trimiteam anual cărțile mele publicate. M-am frământat pe scaun, în căutarea unor cuvinte care să justifice uluiala mea. Nu m-a lăsat să spun nimic, știind că timpul discuției pesemne că trecuse și era vremea să se retragă.

-Am auzit că pleci peste două-trei zile, e adevărat?

            -Nu știu… sau așa mă hotărâsem, am îngăimat încurcat.

            -Atunci, vă rog să mă scuzați! Sper să mai treceți și mâine. Neapărat trebuie să ne faceți o vizită! Vă aștept!

Când am ajuns la poartă, am întors capul și am mai aruncat o privire spre canaturile de la etaj, unde credeam că poate zăresc, la una din ferestre, privirile iscoditoare ale necunoscutei, după vreo perdea, dar în văzduhul strălucitor precum cristalul, doar lăstunii planau cu aripile întinse. A doua zi, cum am zărit băiatul cu ziarul, m-am furișat pe urma lui și, într-un loc retras, l-am abordat, spunându-i cine sunt și întrebându-l dacă ştie adresa doctorului care îi vizita pe vecinii mei. Nu a părut mirat, pesemne știa de mine, ba chiar a scos din buzunar un pix și mi-a notat pe cartonul pachetului de țigări adresa și numărul de telefon al acestuia.

I-am telefonat, să aflu dacă avea disponibilitate pentru vizita pe care i-o ceream chiar în seara aceea ori dacă era de acord să ne întâlnim la o cafenea, în oraș. Vocea doctorului țâșni slab și îndepărtat la celălalt capăt al firului. Tremura în telefon ca un vuiet într-o cochilie marină. Cred că strângea telefonul la piept, fiindcă mi se părea că-i aud bătăile inimii.

            -Ce s-a întâmplat? a întrebat îngrijorat, după ceva timp. Cred că era și un pic căzut pe gânduri.

            -Stați liniștit, domnule doctor! i-am spus. Și eu cred că eram, într-un fel, precipitat. Iar după ce i-am spus cine sunt și ce doream de la el, speram să fi reușit, în cele câteva fraze, să-l fac să înţeleagă că tot ce a auzit de la mine era și în interesul său. Nu a părut surprins.

-Mi-am închipuit! Cred că te-am zărit de vreo două ori, o dată în hamacul din casa inginerului Sugakis și a doua oară, dacă nu mă înșel, la una din agențiile din oraș.

            -Așa, așa! Nu am avut încă onoarea să vă cunosc, dar țin neapărat să vă întâlnesc și să stăm de vorbă!

Mă simțeam în al nouălea cer că nu se arătase supărat pentru cererea făcută la telefon.

-Îmi închipui că ai de gând să scrii despre Iriana, dacă nu cumva te-ai și apucat să-i faci portretul, sau să o incluzi într-o poveste pe care o scrii deja, în fine, s-ar putea să iasă bine treaba asta. Asta înseamnă soartă, mai știi?... (A mai spus un cuvânt, nu l-am reținut, apoi vocea i s-a frânt) Dar n-are importanță! l-am auzit oftând. Știi, eu am încercat cu metodele mele, dar e ca în visurile alea când cerul ţi se prăbușește la picioare și gândești că a venit sfârșitul lumii. Noi, bătrânii... Înțelegi dumneata!

Stabili, după o mică ezitare, o oră anume și îmi transmise adresa unei cafenele din oraș. Am plecat pe jos, cu vântul care adia din spate. Mergeam destul de repede, alegând cu grijă locurile netede dintre pietrele cubice neuniforme de pe șosea. Încercam să încropesc, din mers, întrebările despre necunoscuta care îmi produsese acea stranie curiozitate legată de viața ei, deşi încă nu făcuserăm cunoștință. De asemenea, încercam să fiu pregătit în cazul în care aş fi fost luat în râs pentru admirația mea întârziată, ce semăna mai curând cu o absurdă îngrijorare pentru această femeie de lângă casa în care eram musafir, ori tocmai dorința asta de a cerceta partea unde îi era dus sufletul înnebunit mă îndârjea și mai mult.

Pe drum, îmi făcusem și-un plan în gând. Dacă aveam să aflu cât mai multe detalii despre bărbatul din viața Irianei, ce-ar fi să încerc să-i iau urma și să încep să-l caut chiar eu? „O, nu! Lumea e prea largă și oricât m-aş învârti, n-ar avea niciun rost!” mi-am zis. Aşa că am renunțat...

                                                     (va urma)

De ce-aș fi trist?

       De ce-aș fi trist?

       (din seria acelor gânduri răzlețe)

   Tudor Arghezi are o poezie care se încheia cu următoarele versuri:

„…De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?

Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”

    (De ce-aș fi trist?)

     Tristețea poetului din cuvinte, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu. Iar la masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere, întrucât la masa lui de scris poetul e profet. Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V. Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar ăsta, dacă încă nu l-ai citit, ia aminte! E cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi”, când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi, furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” NASA spune că în 2030 Pământul ar putea fi lovit de un asteroid. Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. De ce-aș fi trist? Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Poetul Ion Gheorghe crede că lui i-a fost hărăzit, de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii, aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri”. (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Un om poate fi nimicit, dar nu  înfrânt”. Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele Doamnei? întrebi tu. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Așa că nu te poţi situa întotdeauna de partea magicianului, aşa că nu vom greşi dacă nici noi nu ne vom afla de partea celor care vor lăuda strălucirea crepusculului, ori se vor înfricoșa de căderea asteroidului pe pământ, ci ne vom lăsa furaţi chiar de ideea ascunsă în matca unor versuri (fie și argheziene) de infinite sensuri. Doar aşa, prin aceste oglinzi borgesiene, îl vom înţelege pe poet când îşi exprimă dorinţa: „să văd şi eu minunile acelea pe care numai le aud”.

Noapte de iarnă

Noapte de iarnă

Peste crâng iar ninge cum n-a nins de-un veac

Încât neaua-n pături totul a cuprins.

Lebede ca-n vise patinau pe lac,

Ori aievea fulgii într-un joc s-au prins?

Sunt deja cu ochii căutând un semn

Când noi doi băturăm codru-n lung și lat

Dar azi, printre gânduri ce s-au strâns solemn

Hărțuit de viscol doar eu m-am aflat.

Într-un fel chiar ninge, ca și-ntr-un album

Când se cern prin file umbre-a tot ce vezi.

Spaime ori vedenii sub perdea de fum

Trec de-a lungul străzii, șiruri prin zăpezi.

Sper să treacă iarna, într-o bună zi

Iar tu ca în basme să-mi apari din nou.

Mai aștept doar vremea a deszăpezi

Ori să-mi scriu povestea într-un alt ecou.

Porni Luceafărul...

„Parc-am murit de mult!”

 

         În tinerețe, ca mulți alții, am căutat să aflu imaginea portretistică a „poetului nepereche” în cele câteva mărturii lăsate de prietenii de condei de la acea vreme și să înțeleg tristețea care-i dărâmase „ceva” în ființa SA, dar îl și speriase teribil, în ultimii ani de viață. Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl părăseau şi-l lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului fără noroc, fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în mormânt. Așa să fie? Ori singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise într-atâta, încât... amărăciunea de a nu da de capăt, multor întrebări (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) sunt tot atâtea ipoteze la marea întrebare, care ne urmăreşte încă?   

     Pe 15 ianuarie a.c., împlinindu-se 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, pun mâna la frunza de la tâmpla versului lui Labiș (copilul teribil născut din călimara Domnului Eminescu) și de amândoi mi se face milă și dor, și ascult „tropotul lung și mereu al galopului meu”, cum spunea poetul de la Mălini, în acel vers. Nu întâmplător, Mihail Sadoveanu se interesa de soarta sa când venea la căminul de la Universitate (Labiș aiși îi?), ca de a Eminescului reînviat în trupul ce-și vântura mustăcioara tinerească spre ciuda amicilor săi poeți. Pe el, ca tânăr actant, l-au putut deturna (colegii invidioși îl îndemnau la băutură, ei se bucurau meschin că îl abat de la masa de scris..., de aceea scria pe la ghișeele Poștei Mari... ticăloșia e ingenioasă, ea găsește fel și fel de forme de persuasiune); apoi autoritățile l-au putut suprima chiar, nu însă și poezia lui. Am ascultat-o pe sora lui Labiș, la Rîmnicu-Sărat, recitând din poezia fratelui... Ce departe erau acele ecouri labișiene! Priveam (când fusesem la casa poetului, de la Mălini), dealurile acelea covârșite de greutatea lăstărișului, sperând că are să-mi iasă înainte căprioara din versul său genial: „seceta a ucis orice boare de vânt”... Cum peste doar câțiva ani, „seceta cu care erau înzestrate” unele minți bolnave „cu clonț de rubin”, l-au ucis și pe el. Așa cum singurătatea și trădările prietenilor au aruncat „cămeșoiul de forță” asupra lui Eminescu și dus cu forța la casa de sănătate din strada Plantelor unde a fost internat prin ordin al Poliției Capitalei și ucis brutal în spital de către un „smintit”. Dar suntem încredințați că Eminescu era absolut conștient de „cercul strâmt” în care fusese împins de cei din jurul său. Iată cum descrie Negruzzi „o întrevedere” după un an de despărţire de Eminescu: „...nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete  vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în viaţa mea, până chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa o murdărie”. Într-o notiţă (atenţie!) – Negruzzi a publicat-o în Convorbiri literare cu „ocaziunea morţii lui Eminescu”. Iar cele scrise de Ventura (ca aură a unui scenariu pus la cale de Maiorescu și ai săi) e pură fantezie. Din toate cele notate de Negruzii, nu desprindem decât un portret al lui Eminescu, împotrivindu-se și luptându-se (în ce mizerie) contra tuturor. Dar cu ce preț?: „Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I). Am scris despre cei doi poeți, cu lacrimi în cuvintele strecurate pe pagina hârtiei, dar niciodată n-am crezut că o voi face îndeajuns, pentru că sângele picură din rănile noastre mai repede decât versul său, și nu avem timp să asistăm până la sfârșit, la solemnitatea zicerilor Lor. Nichita a venit, după Labiș, într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar a lăsat admirației loc, după acel „Ești atât de frumoasă, iarna!”... și „gândul crește-n ceruri/sonorizând copacii”. Apoi, mi-a aruncat în față imaginea bulgărului de zăpadă: „tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde.../Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate...”. Merg uneori prin zăpadă, aud (parcă) un glas: „Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine,...”. Am ciulit urechile, mi-am ascuțit auzul. Nu părea să mă fi chemat cineva. Poetul îmi transmitea de dincolo. Cine n-a fost înfrânt de soartă, înțelege altfel libertatea ce i-a fost dăruită, după o clipă de nemurire petrecută la masa de scris. ...Fiindcă iarna a venit și după Coșbuc, și după Macedonski, Eminescu, Labiș și Nichita... să ne învețe sensul și limbajul iubirii.

Treceri...

Treceri...

1

să fi trecut așa ca în respirația zborului

parcă săltând pe aripi sub această cheie

și încă dorind să mă sting între aceste întâmplări;

locuri unde nimeni n-a fost singur

sau înșelați în dragoste

așa mai înțeleg dispariția atâtor lucruri în viața mea

eu însumi lovit de înșelătoare temeri

că toată viața voi fugi după o umbră amăgitoare

ori tu chiar te-ai închis

până va sta ploaia

ferecată ca o privire de nepăsarea cerului.

2

să fi adunat în mine

presimțind doar o tăcere în plânsul tulbure al zilei

cuvintele cu care împreună am tras în stele

de parcă nu cu gloanțe trecătoare am tras

ci cu teama celui înghițit de poarta înșelătoare a unor iluzii;

atunci,

pentru ce și aceste rostogoliri cu spaima

că târâi sfârșituri de ev și atâta frig după mine

atâtea bucurii pierdute

în speranțe din care nu vom putea salva mai nimic?

3

știu că ai să și spui:

va veni o vreme când vom afla

că iubirea e o pierdere a ochilor

a unui singur gând dintr-o povară a renunțării.

cum  a salva și acest dans de umbre în doi

va deveni cândva,

un câmp cu maci printre simple amintiri...

temeri ciudat izbindu-se

la fiecare pas pe lângă tristețile mele atât de lungi.

că le-am fost doar o fantomă

neînțeleasă ca și trecerea ta

[Gândul îmi escaladează fereastra]

[Gândul îmi escaladează fereastra]

Gândul îmi escaladează fereastra

Precum Sisif și-a lui stâncă-n Infern

Dar tu nu ești din povestea aceasta

Deși... e iarnă și fulgii se cern.

Știu că te-ai fi vrut sub cerul în triluri

Să valsezi printre ei ca gimnasta

Iar un pian să tot cânte cadriluri...

Dar nu ești din povestea aceasta!

Și-n codrii de taină când scriu și-a tot nins

Voi rămâne iar singur - și basta!

Pe-o filă de carte și veșnic convins

Că nu ești din povestea aceasta.

Cum troianul e pe drum cât năpasta

Spre tine, vultur zburam până-n munți!

Nu, tu nu ești din povestea aceasta...

La gura sobei doar vântul asculți.

Și în acel viscol pornit teleleu

Că munților le spulberă creasta;

Sub țolul de frig pradă-i cad numai eu

Și nu ești din povestea aceasta!