Chiar de frânge iarna...

Chiar de frânge iarna...

Chiar de frânge iarna arborii în drum

Prin zăpezi, în cale-ți voi ieși oricum

Să îți fiu în cântec cel zidit sub cer

Cum e între stele luna temnicer.

Și-ncolțit de gânduri, poate într-un fel

Să-mi aleg cu grijă armele-n duel

Numai că-n povestea ce pe noi ne-a prins

Cum sta scris în zodii, glonțul m-a atins.

Și pe cer o vreme eu să fiu o stea

Să-ți arate calea când tu vei zbura

Și mult înainte să te pierzi în hău

Să-mi înghesui umbra, paj în somnul tău.

Iar când printre vise te-aș zări cumva

Am să-ți pun pe umeri mantia de nea.

Și ce-a fost cu noi, într-o altă viață

Mulți ani, alte ierni, ne vor sta în față.

Se zburlește-a iarnă...

Se zburlește-a iarnă...

Se zburlește-a iarnă și pe mări acum

Luna, de ninsoare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu! prin hornuri cucuvăi se-aud.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și toamna o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce l-am strâns în brațe, pe rând, amândoi.

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi,

Sub ninsori cernite mă va troieni.

Toamna din șevalet

Toamna din șevalet

Toamna a pictat pe dealuri

Pomii ca pe șevalet

Din zăvoi popor de frunze

A pornit cu pași de-atlet.

Râul șerpuie în matcă

Dinspre munți în pas vioi

Și pe sat revarsă ziua

Lin, talăngile la oi.

Când și când bate ca toaca

O găleată la fântână

Iar o fată la fereastră

Stă pe gânduri și se-ngână.

Tu, privind pădurea-n transă

Te desprinzi încet-încet

Și-ți șoptești doar pentru tine:

„Cum să nu rămâi poet!”

armistițiu

armistițiu

pietrele păreau a visa în fumul războaielor noastre

doar Dumnezeu deschisese fereastra în cer

și privea cu un ochi

cum se înălța destrămarea odată cu ceața

eram în tranșee și îmi așteptam dușmanul

gerul trecea prin trup ca niște săbii;

târziu în noapte am simțit doi ochi de gheață

întâlnindu-se cu ai mei.

pipăiam întunericul cu degetele

până când s-a prăbușit noaptea de plumb.
spre ziuă viscoliți de amintiri
cântam amândoi sub același palton:

„dacă dragoste ai avut tu pentru mine

nu voi ști niciodată...”

și cât am iubit vara aceea fierbinte

cu spaima că va fi ultima iubire

cu spaima că lumea nu va deosebi evenimentele

de urzitorii de intrigi.

odată cu gândurile suia la cer cântecul

frigul ne unise sub același palton

câți maci să fi crescut acolo pe câmp

pe toți i-am fi pus în țeava armelor

am fi scos și ceva tutun din buzunare

l-am fi împărțit

pentru că încep să văd

cum se deschid ferestrele la casele noastre

iar fiul nostru născut de cealaltă parte a lumii

ne arată cămășile de mire

și spune că e timpul să ne întoarcem acasă.

e vremea plecării

e vremea plecării

pentru că tu ești frumoasă

mi-am ridicat încă o dată brațul

așteptând un semn că e vremea plecării

nu am nimic cu tine tristețe

nici ce tărâmuri foșnitoare mai treci

între mine și toți ceilalți se întrerup mările

doar îmi risipesc sufletul

în zborul unor păsări rămase pe șevalet

și bat la geamul tău cu cerul unei toamne

jefuit de nostalgii

acum poate e timpul să-mi prind la șold

cornul de vânătoare al unui prinț disperat

ce n-a mai găsit leacul întoarcerii la tine

că m-au ajuns din urmă cuvintele

și mai e cale de mers

și niciun pod să ne treacă-n poveste

Așa se duce

Așa se duce

Da, draga mea știu ce-ai să spui

Când mă voi pierde-n zări cu ceață;

Spre Ursa Mare... tot haihui,

Iar tu închisă-n fortăreață.

Și te-nțeleg când ieri la bal

Ai stat ascunsă de necaz,

Că un condur uitai pe mal

Când ne scăldarăm goi în iaz.

Iar vara, poate doar în noi

A troienit bucăți de cer;

Ca-n cele sălcii de sub ploi

Și bruma din al toamnei ger.

Dar nu te teme draga mea

Prea des tristețile mă fură.

Așa se duce-o zi și ea

Și nu am vorbe pe măsură.

Poate nu-i timp, ori prea târziu

Să-mi strig tăcerile în șoaptă;

Din Ursa Mare am să-ți scriu

Pe-un pat de frunze ce m-așteaptă.

Parfum de gutui

Parfum de gutui

Cândva de acasă... și sunt ceva ani!

Plecasem în lume copilul smerit

În pod (prin lucarnă) păpuși din strujani

Mai aveau să suspine... necontenit.

Dar eu mai tânjeam după micul cățel

Rămas lângă poartă și nedumerit.

Că vrând să imite salutu-mi rebel

În brațe la tata... ah, ce-a mai scâncit!

Mi-a scris apoi mama, cum tot suspina

In cușca de-afară și rece în ger:

„Nu vede pe nimeni, de te-ai închina

Spre drum saltă botul și-i tot mai stingher”

Tot tânjind prin străini, cu dor mai mereu

Eu visam să mă întorc lângă mama

Să-i stau iar în brațe la noi în antreu

În parfum de gutui... dacă bag seama.

Peste ani m-am văzut într-o seară

La focul din cămin...cu tine doar eu

Și brațul plin de gutui, ca la țară

De miroseam încă a toamnă la greu.

De un timp printre crengi cresc numai vise

Și-mi rămâne pândind privirea la geam

Sau atunci mă frământ, ori pare-mi-se

Cum doar gândul ardea și eu nu știam?

Despre cărți

                             Tema omului fără soartă

Spiritul elegiac îşi pune amprenta şi pe cea mai recentă scriere a lui Tudor Cicu: miniromanul „Copil din flori” (Editura Editgraph, 2017). Şi cu această carte, autorul ne convinge că are un apetit special pentru rememorare şi recuperare,  mai ales a trăirilor, de fiecare dată puternice pentru că, după cum ne-am dat seama citindu-i cărţile, nu pare să cunoască jumătăţile de măsură.În Cuvânt înainte, el îşi argumentează demersul literar („Îmi vor fi spus oare ursitoarele că [...] voi duce cu mine şi poveştile celor risipiţi într-un sătuc din câmpia dobrogeană..., iar linişte nu voi avea până când nu va veni timpul să le aştern şi pe hârtie?”) şi de asemenea aflăm câteva date biografice despre „copilul din flori” Victor,pe care l-a cunoscut bine fiindu-i rudă apropiată şi care a devenit personajul principal al cărţii. Transfigurarea acestei poveşti de viaţă are loc după moartea într-un accident a lui Victor, când autorul decodifică semne şi semnale revelate în timpul somnului: „aşa cum Victor mi-a transmis, de acolo de sus, în visele pe care le tot visez cu el”. „Nenorocul” invocat/evocat este de altfel tema literară predilectă a autorului, ceea ce îi impune un stil reflexiv şi un ton melancolic, conducând la o tuşă personală greu de confundat.

Naraţiunea dispusă pe 16 capitole începe abrupt, cu precipitarea evenimentelor din jurul venirii pe lume a copilului din flori al tinerei Maria, fiica lui Gheorghe şi a Elisavetei din satul dobrogean Azaplar (azi Tătaru). Vremea câinoasă, cu troiene ce nu permit ambulanţei  să ajungă la domiciliu, şi haita de lupi gata să atace căruţa cu fata aflată în chinurile facerii nu sunt de bun augur pentru fiinţa ce voia să vină pe lume parcă împotriva tuturor, chiar şi împotriva ursitoarelor care nu se vor obosi să-i vină la căpătâi pentru a-i ursi o soartă. Viaţa copilului crescut de bunici va fi măcinată de întrebări, de dureri generate de lipsa de afecţiune din partea părinţilor – tatăl rămânând necunoscut până ce Victor va împlini 19 ani, iar mama căsătorindu-se într-un sat vecin cu un „gângav” care îi face şi el copii.

Este ingenios modul în care Tudor Cicu îşi poartă personajul pe un drum patronat de steaua nenorocului. Nefiindu-i suficientă afecţiunea bunicilor, tânjind de fapt după dragostea tatălui pe care credea că ar fi putut să-l găsească dacă l-ar fi căutat, Victor sondează în sufletele celorlalţi pentru a descoperi puţină atenţie şi nişte simţăminte frumoase ce l-ar fi ajutat să înţeleagă menirea sa pe pământ. Dar cum unităţile sale de măsură sunt altele decât cele ale colegilor de şcoală, ale oamenilor de care se apropie zadarnic, ale mamei şi în final ale tatălui căutat şi descoperit în persoana unui ratat care îl sperie şi-i provoacă dezgust, nu va reuşi să rezoneze sufleteşte cu semenii săi. Atunci când în sfârşit acest miracol se produce, frumoasa Lamia îndrăgostindu-se de el şi iubindu-l aşa cum nimeni nu-l mai iubise până la ea, steaua nenorocului său va acţiona din nou şi va împiedica manifestarea minunii până la capăt. Sortită de părinţi unui individ cu stare materială bună, Lamia va asista îngrozită la uciderea lui şi îşi va pierde minţile, preluând, parcă, ghinionul iubitului ei.

Neîmplinirea iubirii în cărţile lui Tudor Cicu, întotdeauna din motive ce nu ţin de sentimentele protagoniştilor, ci de predestinare, chiar de amestecul supranaturalului în cazul de faţă – al ursitoarelor care n-au vrut să vină ca la orice nou-născut pentru a-i ursi o soartă, probabil revoltate de faptul că era un copil din flori – ori accidentul de la locul de muncă al personajului principal din romanul Fata cu smochine, este o constantă. Aspiraţia la fericire, deşi manifestată, însă mereu în circumstanţe nefavorabile, ostile, este întreruptă brusc de o întâmplare menită să schimbe radical starea de lucruri şi să strice definitiv echilibrul. Dramatismul cunoaşte o linie ascendentă, iar tragismul devine previzibil pentru că datele iniţiale ale naraţiunii (din expoziţiune şi din intrigă) se constituie în coduri simple care nu se cer decât demonstrate pe parcursul succesiunii întâmplărilor, al punctului culminant şi al deznodământului.

Meritul autorului este acela de a fi construit un personaj aparent comun, aparent simplu, care încearcă să-şi trăiască viaţa aşa cum vine aceasta. Panopticul trăirilor relevă însă un personaj complex care, fără să fie introvertit, îşi pune probleme existenţiale şi se străduieşte să găsească răspunsuri, intră sau iese din relaţiile cu alţi oameni, chiar şi din situaţii ce par să denote o anumită stabilitate – cum sunt renunţarea la şcoală şi, după ce se întoarce s-o frecventeze din voinţa altora, exmatricularea – când simte că acestea nu-l vor ajuta să progreseze, să-i rezolve nebuloasele. Găsirea iubirii şi împărtăşirea acesteia de către aleasa inimii lui ar fi echivalat – dincolo de un happy end care nu s-ar fi încadrat în restul poveştii – cu anularea refuzului ursitoarelor şi obţinerea unui destin bun datorat propriilor fapte şi însuşiri. Dar el venise pe lume fără soartă şi doar cu nenorocul întreţinut de steaua imposibil de anihilat, orice efort al omului de a i se opune neavând sorţi de izbândă decât în mod iluzoriu. Moartea se dovedeştea fi singura cale plauzibilă pentru ieşirea dintr-un destin nescris în vreun registru ceresc.

Nu ştim cât este realitate şi cât e ficţiune în cartea „Copil din flori” a lui Tudor Cicu, dar un lucru e cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată în mod excepţional. Era de aşteptat, de altfel, având în vedere sensibilitatea evidentă şi vocaţia autorului de a identifica acele cazuri reprezentative, care să se plieze pe nevoia sa de a arăta lumii propriul ei chip trist, ignorat nu atât din cauza goanei timpului, cât dintr-o asuprire – neglijată! – a unei constante lipse de speranţă.

Diana Dobriţa Bîlea

Azi: cronica de carte

                                            Un miniroman postmodernist

            Fata cu smochine, miniromanul pe care Tudor Cicu, scriitor dobrogean prin obârşie, dar aclimatizat de ani buni pe meleagurile buzoiene, îl semnează la Editgraph (Buzău, 2016), este o incitantă şi misterioasă poveste de dragoste trăită, cu mult în urmă, de doi adolescenţi în Constanţa, Vlad, licean în pragul bacalaureatului, şi Adriana, proaspătă salariată într-o întreprindere din oraşul portuar.

Frumoasa, mistuitoarea şi tragica, în final, poveste romantică a celor doi protagonişti abia ieşiţi din adolescenţă se derulează pe parcursul câtorva luni, din martie până spre sfârşitul lui august 197... şi ea se telescopează într-o altă poveste mult mai vulgară, de data aceasta, cea a cuplului conjugal al gazdelor tomitane ale elevului venit, cu toate complexele sale culturale, de la ţară: Nea Nelu, şofer de cursă lungă pe un TIR şi Doamna Lucia, fiinţă ce-şi îneacă singurătatea şi bovarismul în braţele unor amanţi, mai mult sau mai puţin de ocazie. Prinsă de soţ „în flagarant delict de conversaţie criminală”, (cum i se spunea adulterului în limbajul juridic de pe vremea lui Napoleon), cu un popă nimfomana, după o cotonogeală conjugală soră cu moartea, fuge, cu straie împrumutate de la o vecină pentru că ale ei fuseseră arse de tiristul încornorat, la mama ei care locuia prin portul vechi, într-o casă năpădită de iederă. Junele chiriaş e învestit, de bătăuşul altminteri cumsecade, cu rolul de mesager menit s-o înduplece, uzitând copios de toate tertipurile actoriceşti de care era în stare, pe fugară să revină la domiciliu şi să se bucure de tot confortul pe care-l presupune împăcarea cu atât mai intensă şi mai de durată cu cât e mai târzie. Misiunea solului de pace cu năframă-n vârf de băţ n-are deloc deznodământul scontat. Matroana îl sfătuieşte pe chiriaş să-şi facă mai întâi o prietenă, să se mute de la bărbatul cu care lua „masa săracului” pe la Taverna, o crâşmă de deasupra falezei, şi abia apoi să-şi mai exerseze pe lângă ea propensiunile de avocat reconciliator. Doamna Lucia se va întoarce, când va găsi ea de cuviinţă, la Nea Nelu, sfârşitul miniromanului găsindu-i, în orice caz, împreună pentru că le vor fi venit amândurora minţile matrimoniale la cap pe măsură ce hormonii îşi vor fi mai diminuat datul în clocot. Doamna, căsătorită cu un Nea, îşi găseşte alinarea într-o carte a lui Eric Knight, Mai presus de toate, din care-i citează învăţăcelului ei într-ale vieţii valuri, fraze ca: „Încearcă să uiţi, e tot ce poţi face. Doar nu e un cataclism. Lumea va continua să existe ca şi până acum. Nu merită să faci o dramă din asta” (p.44).

Revenind la povestea telescopată, autorul, identificat cu naratorul, relatează împrejurarea în care Vlad o întâlneşte pe Adriana, fata care vindea smochine pe faleză, lângă zidul digului. Portretul fetei ar rămâne destul de comun şi destul de flu, dacă autorul n-ar insista asupra unui detaliu diferenţiator şi anume uşoara cicatrice care-i brăzda fetei obrazul: „Cum şedea lipită de bancă, i-am admirat trupul bine făcut, părul buclat, căzut în cârlionţi pe spate. Nu-i studiasem îndeajuns chipul, dar mi-am zis că trebuie să fi avut ochi verzi de culoarea algelor marine, căci o strălucire în ei tot remarcasem. Sau poate era doar lumina zilei care se reflecta în ochii ei? Da’ mă îmşelam! Aveam să să constat, mult mai târziu, că avea nişte ochi migdalaţi, luminoşi. Tot atunci mi s-a părut că avea pe obrazul stâng o adâncitură făcută de o cicatrice mai veche. Mi se păruse, sau ochii îmi atrăseseră atenţia că acea linie, ceva mai albicioasă pe chipul ei măsliniu, ar fi însemnat chiar o tăietură de-a lungul obrazului? Dar când m-am apropiat mai mult de ea, am remarcat că nu mă înşelasem. Însă nu era o tăietură cum crezusem, ci o urmă albicioasă de la o rană mai veche care îi dădea o distincţie aparte. Nu schiţă niciun gest când mă oprii în dreptul ei. Din expresia de solemnitate şi de înduioşare pe care i-o dădeau ochii aceia nemaiîntâlniţi la vreo fată, n-am reţinut decât glasul ei abia şoptit şi ultimele cuvinte care-i încremeniseră pe buze: -Doriţi, cumva, nişte smochine proaspete de Grecia?” (pp.22-23). Vlad o caută de mai multe ori pe fata a cărei tăietură pe obraz îl intrigase, dar nu mai dă de ea. Nu era o vânzătoare de smochine propriu-zisă, ci doar ţinuse locul, pentru o jumătate de oră unui unchi, Borza, care, având o mamă nonagenară bolnavă, se străduia să mai câştige un ban pentru medicamente. Fructele exotice erau aduse de un nepot marinar, fiul din flori al Didinei, răpusă de tuberculoză. O va reîntâlni pe misterioasa fată, pe stradă, din întâmplare, exact în ziua în care liceanului îi apăruse o povestioară în principala revistă culturală a oraşului. Nu era singură ci cu o prietenă, Mona, nealta decât verişoara şi consăteanca fericitului debutant care, cu revista sub braţ, plângea de bucurie. Guraliva verişoară le face cunoştinţă şi cei doi încep să se vadă mai des, proxima întâlnire fiind acasă la Adriana care avea camera plină de picturi efectuate de mama ei, Sara, care avea sânge bulgăresc sau macedonean în vene, trecută în mod suspect, de câţiva ani, în lumea umbrelor. Pe poet îl frapează, până la a-i declanşa trăiri paranormale, un Autoportret al pictoriţei şi pune, în transă parcă, întrebări care pe fată o tulbură profund, dar niciodată nu reuşeşte să dea răspunsurile pe care el le aşteaptă şi-şi amână de fiecare dată povestirea dezvăluitoare de trecut. Arta suspansului e la ea acasă în această carte palimpsestică când e vorba de întreţinerea şi chiar de înteţirea enigmei ce-o învăluie pe protagonista care se compară, în jurnalul ei terapeutic, scop în care i-a şi fost dăruit caietul respectiv de către blândul unchi Borza, cu Otilia din cunoscutul roman al lui George Călinescu. Însemnarea făcută în a cincea zi de la întâlnirea cu Vlad e o analiză, în registru postmodernist, a relaţiilor interpersonale din romanul călinescian: „Reiau cartea în care Felix a rămas să răspundă de unul singur la întrebarea pe care i-o pusese Otiliei: „Mă întreb dacă nu greşeşti când arăţi atâta familiaritate unui om în vârstă?” (Se referea la atenţia ce i-o arăta Pascalopol Otiliei). Îndoiala pătrunsese în inima lui, încă de atunci Otilia neagă şi se dezmiardă cu răspunsul dat lui Felix, spunând că a început să gândească precum Aurica lu’ tante Aglaia. „Poate te iubeşte!” a încercat Felix să o facă pe Otilia să se destăinuie. „Posibil! Dar pe tine ce te priveşte? N-ai vrea să am un bărbat ca Pascalopol?...”. Eu cred că ar fi minunat ca Otilia să aibă, în Pascalopol, un tutore care s-o protejeze de ciorile hrăpăreţe, cum e Aglaia, Stănică sau Aurica, nu? La urma urmelor, Pascalopol, deşi e bătrân, gândeşte frumos. Cum e moşu-său, Costache, aşa de zgârcit, cred că până la urmă ciorile alea hrăpăreţe tot au să-i şutească teancul de bani de sub saltea?De unde bani s-o întreţii tu, Felix, pe Otilia, dacă n-ar fi acolo, pe post de înger păzitor, bătrânul Pascalopol? Mi-a plăcut atunci când Pascalopol îi spune lui moş Costache: „Dar, Costache, gândeşte-te la ce ţi-am spus eu odată, de nu, îţi fur pe Otilia”. Pentru că e sincer. Ce alt om i-ar spune moşului Costache direct: „Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m-aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă”. Şi poate aici e frumuseţea poveştii. Să-l facă pe Felix să intre la bănuieli şi să-i încolţească în suflet invidia că între Otilia şi Pascalopol pot fi şi legături de dragoste. Neînţelese de el. Dar, câţi la tinereţe, înţelegem una ca asta?” (pp.78-79). Peste 20 de pagini mai încolo adaugă: „Uneori, Vlad seamănă cu Felix. Simt că mă iubeşte, dar îi e teamă să o spună răspicat. ...Otilia era o râzgâiată, dar eu, eu cum sunt? Uite, nu m-am gândit încă la asta. Dar ce fată nu s-ar simţi râzgâiată când Pascalopol îi dădea imposibilul, fără să-i ceară nimic? Spre deosebire de Otilia, uite, eu nu sunt îndrăzneaţă. Păi i-aş spune eu lui Vlad o astfel de întrebare? „Felix, la ce ţii tu cel mai mult în viaţă, în afară de dragoste?”. Dar dacă i-aş pune-o? Să zicem: gata! I-am pus-o. Dacă mi-ar răspunde ca Felix? „...pot să-ţi spun că n-aş putea suferi să fiu al doilea...”. Ce m-aş face?” (p.100).

Atât în tăcerile şeherezadice, cât şi-n răspunsurile mono şi bisilabice ale Adrianei se ascunde mereu teama că s-ar putea să-l piardă pe Vlad care ar putea s-o scoată dintr-o familie blestemată să nu cunoască fericirea şi echilibrul. Blestemul acesta se pare că nu poate fi spulberat curând, el fiind în plin avânt şi lucrare de a-şi lua tributurile şi de a reclama  expieri pe măsură. Vlad şi-a luat în chip strălucit examenul de bacalaureat şi, spre a face rost de bani să meargă să-şi susţină în toamnă admiterea la Politehnică, se angajează ca lucrător într-un siloz de grâne din Negru Vodă. Are însă un accident groaznic de muncă, exact când se pregătea să vină la Constanţa să-i ceară mâna iubitei sale anunţate printr-o scrisoare să-l aştepte în gară. N-a mai apucat să i-o expedieze şi pe a doua. A stat două luni în spital şi la ieşire a mers glonţ la casa Adrianei unde nu i-a venit să creadă câte se petrecuseră cât timp el nu mai ştiuse ce se întâmpla în familia în care voia să intre, fapte demne de un roman sau de un film horror: tatăl Adrianei, vinovat de moartea soţiei sale, pictoriţa care-şi avea şi ea taina ei, e omorât de Borza, fratele mai mare care o iubise şi el pe vremuri pe aceeaşi Sara, devenită, printr-un nefast concurs de împrejurări, cumnată. La rândul ei, Adriana, bântuită de spaimele unei eredităţi încărcate, ca şi de cele ale unui viitor la fel de incert şi de nebulos, nemaiştiind nimic de Vlad, se hotărâse să emigreze în Grecia unde i se pierduse urma. Nu înainte de a-i încredinţa unchiului ei iubit jurnalul şi o scrisoare de adio pentru Vlad în cazul eventual în care acesta ar fi venit cumva s-o mai caute. Amănuntele care îi întreţineau fetei cu smochine enigma ce-o aureola ies şi ele la iveală şi nu-s deloc puţine sau banale. Fusese într-adevăr căsătorită cu un muncitor de pe acelaşi şantier naval cu tatăl ei şi murise în împrejurări neelucidate şi dubioase, căzând în marea învolburată cu motostivuitorul căruia-i cedaseră, în chip inexplicabil, frânele. Adriana fusese, în aceeaşi ordine sinistră de idei, abuzată de propriul tată, fugise de acasă, încercase să se sinucidă aruncându-se, sperând că va pune astfel capăt coşmarurilor care o terorizau, în faşa unei maşini ş.a.m.d. Din acest accident rămăsese pe obraz cu acea cicatrice care-l intrigase pe Vlad încă din clipa când destinul îi pusese pentru prima oară faţă-n faţă.

Puternic şi inspirat intertextualizat, cu o acţiune alertă şi dublu perspectivată, de la început până la sfârşit, miniromanul Fata cu smochine sporeşte frumos şi convingător bibliografia unui scriitor polivalent, Tudor Cicu exprimându-se cu aceeaşi dezinvoltură în poezie, în proză, în eseistică şi-n critica literară.

                                                                                                     Ion Roşioru