miercuri, 26 septembrie 2018

Călătorie stelară




Călătorie stelară

Sufletul meu parcă ar vrea
Cailor să dau bice;
Ca ajunși în doi pe o stea
Să ne ningă!... ai zice.

Vom găsi să tragem cumva
La un han din Lactee...
Și când totul vom încuia
Aruncă acea cheie.

Și dacă îmi vine să fug
Amintește-mi că-i seară.
Că zăvor la ușă-i un drug
Și că ninge pe-afară,

Și bine-i... și de aceea
Focul să ardă-n iatac.
Încuie ușa cu cheia,
Să țină noaptea un veac.

Și când va-ntreba cineva
În ce vis, bunăoară
Am fost noi închiși într-o stea,
Să le spui: „Într-o seară!”



marți, 25 septembrie 2018

crochiuri de toamnă




crochiuri de toamnă

tot ce-am iubit a pierit odată cu toamna
ce teribile cețuri, nu-i așa
pe toate le-am pierdut cu ultimele păsări călătoare
și le-am făcut cu mâna.
pe lac a început să bată vântul
deja aveam mâinile pe lopeți
iar când nimic îmi spune totul
ceva se aprinde pe ascuns în acest suflet gol
zăream cum îți trece printre degete apa la nesfârșit
vedeai că țineam ochii închiși
și sufletul îmi era purtat valuri-valuri.
într-un septembrie târziu a fost altfel
prin crengi
ultimele frunze tremurau atât de tare...
pe banca unde cândva îmi potrivisem inima
pentru încă o singurătate
doi tineri se țineau în brațe.
m-am temut că iarna va prăbuși în urmă
toată pădurea.
acuma în pădurea golașă
la picioarele mele
singura frunză venită de tare departe
părea că-și cere iertare:
„eu sunt lumea, lumea care trece” -
atât de mult tremura.

duminică, 23 septembrie 2018

Traian Ghe. Cristea, împătimitul din cuvinte


               Împătimitul din cuvinte

      După „Icar – extazul zborului și al iubirii” (2017), deschidem o nouă carte de poeme „Supliciile ființei lăuntrice”, ed. Rafet, 2018, a poetului Traian Ghe. Cristea (profesor de limba română din Rîmnicu Sărat) cu gândul la primenirea ființei lăuntrice ce sălășluiește în sufletul „omului întreg”, nimeni altul decât „omul rostit prin umblet prin faptă” și pentru care va veni o vreme când „timpul se oprește, clipește, suspină”. Vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetului râmnicean pentru a-i descifra „sufletul (care) se rostește” și cum „palpită peste valuri și lut”, așa cum spune în poemul „Constatare”. Amprenta generală a poemelor din acest volum este de ușoară tentativă suprarealistă care contribuie la o rostuire nostalgică a psalmilor biblici precum și a unei versificări în frunză doinită a cântecului popular. Spre exemplu: (…auzi soartă, vântul latră/ se-aud gemete din piatră/ clopot plâns cu glasul mic/ viaţa s-a topit în spic....). Din dorința de curățire sufletească prin iluminare, poemele lui Traian Ghe Cristea conțin și mici/subtile îmvățături către virtualul cititor, dar și o poetizare adesea intensă în confesiune, sub forma rugăciunii. Pornind de la o cugetare freudiană a înălțării omului pe „aripi de visare” cât şi a delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, ori o viaţă „a fericirii de-a fi”. În versurile poetului se simte o comunicare neîngrădită cu Dumnezeu: „mi-e crucea tot mai grea și nu mai pot/să urc pe scara îndurării tale” și poetul se identifică cu „păcătosul vrednic de jertfit/în labirintul ferecat în sine!”. De cele mai multe ori metaforele se învecinează cu aglomerări metonimice și cantații orfice spre o spovedanie textuală, iar unele poeme au „ceva” din atmosfera unui condac bisericesc, unde până și demitizarea postmodernă intră în același joc lumesc/biblic cu invitație la meditație.
   Cu apariţia acestui volum, Traian Ghe. Cristea îşi singularizează vocea lirică, poemele situându-se la graniţa dintre eseul filozofic cultivat de E. Cioran şi imnul orfic, dar plonjarea sa poematică, în acest spațiu/timp al Poeziei, îşi are aria câmpului ideatic în „o samă” de esențe ale gândirii despre: smerenie, credință, iubire, adevăr, cinste, bine și frumos, cât și o atitudine moralizatoare asupra relelor din societatea noastră numită „spectacol bizar”, ori „lume întoarsă pe dos”. Și pentru că „poetul e răstignitul anonim/pe crucea cuvintelor”, nouă nu ne rămâne decât retorica întrebare a desprinderii sale de Lumea aceasta în „netimpul de acolo”. Cităm dintr-un poem: „am pendulat între extaz și smerenie/cu capul plecat spre clocotul/abisului din mine....”, dar și cu „ștreangul priponit de-o stea” (cum spune frumos), însă liber în această sublimă înălțare „către înaltul cerului” să devină o pasăre „în colivia-mi cugetătoare”.
    Să însemne şi această aspirație spre iubirea divină, când „sufletul nu se poate cățăra pe cuvinte”, o continuă alergare spre adevărul Lui, țintit ca tărâm al Frumuseții și Izbăvirii, trofeul unor deşertăciuni ale vieţii? Spune undeva: „limba sufletului meu/nu-i ca limba clopotului... tace plină de/ostentație”. Dar cum drumul din labirintul „ființei lăuntrice” înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel de teleportare în poezie se face cu multă, multă Lumină: „versul meu – lumina mea/licărire-n noaptea grea.../licărire în cuvânt/despre ce am fost și sunt...” (Matcă). Iar „sufletul ce se rostește” și cu care poetul reazemă cerurile rostirii acestui „împătimit din cuvinte”, ne trimite cu gândul la biblicele proverbe  ale lui Solomon ori învățăturile unui „însetat de dreptate” cu o nouă deschidere spre bucuria simţurilor. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate pentru a îndepărta sau măcar a amăgi slava deșartă a celor care nu și-au privit încă, în a timpului oglindă „deșertăciunea” și „măreția de ceară a gloriei”. Confesiv și imaginativ ca poet, prin tăria verbului, când blând ori nemilos, dar atașat de melodicitate și ritm, poemele-catren îl avantajează pe autor pentru că sinceritatea este aici o calitate a poeziei, iar glasul său poetic se materializează la umbra cărţilor care i-au înflorit viaţa. Alteori strigătul său e pentru a anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă de azi și a „zgomotelor” care nu transmit nimic terapeutic. Poetul Traian Ghe. Cristea, în neostoită căutare a rostului poeziei, poate afirma cu tărie, la capătul acestei primeniri a ființei noastre lăuntrice, că Poezia e și leac pentru suflet, dar și liturghie vindecătoare pentru deșertăciunile de tot felul, iar haosul pândește lumea la toate colțurile. În singurătatea lui cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare, dar cum poezia va rămâne și după noi, îndemnul nostru e să-i căutați poezia, fiindcă doar ea are întotdeauna un sens ultim.  


luni, 17 septembrie 2018

Cărți primite în bibliotecă (II)


1.       „Secvențial”

    Sunt și poeți a căror texte ne dă impresia că împărtășesc și chiar epuizează tot ce plăsmuiesc în câteva versuri „secvențiale”. Și putem exemplifica aici, cu aceste „poeme de întâmpinare” în care cititorul o află, întoarsă acasă („cu inima clopot”), pe Carmen Tania Grigore cu volumul „Secvențial” (ed. Teocora, 2017) unde, ca în acele secvențe cinematografice o va regăsi, „vinovată () am hoinărit prin vise”, cu iubirea, viața, așteptarea, tristețea ploii și trăirile ei; aceste „flash-uri autumnale” ce revin în poezie ori de câte ori nu mai vede la orizont „calea întrebărilor”. Intuiește cititorul, din limpezimea versurilor secvențiale, vasta posibilitate a acestei interpolări a propriei ființe? Pentru că, spațiul fulgerat cu urechea apropiată de scoica unor lucruri teribile fac, ca „distanța/dintre trădări” și „respirația ta/precipitată/(când)/zile și nopți/am ținut la piept/un cuțit/care-mi incita/imaginația”, să ne pună dinainte o punte a suspinelor din „carnea în care/am copilărit/fără intenții de/îndrăgostire”. Desprinsă „de toate confesiunile”, când „atâtea clopote bat în tâmple/încât nu mai știm/dacă suntem/îndemnați la rugăciune/sau avertizați de destin” și unde, în „pusee tânguitoare/sentimentele cer/referendum”, faptele intervin foarte puțin în viața omului, dar o găsesc de-a lungul, anevoiosul și încâlcitul vis al vieții. Într-un poem-crez, dedicat iubirii, cu promisiuni de regăsire se face „vinovată” că de cele mai multe ori, împreună, și noi cititorii ei  „am hoinărit prin vise”:
                 „... atâtea clopote bat în tâmple
                      încât nu mai știm
                      dacă suntem
                      îndemnați la rugăciune
                      sau avertizați de destin”
                        (freamăt ușor de înțeles)
      Când iubirea e visul din care s-a trezit cu „fragi sălbatici pe buze”, ori presimțirea că „s-ar putea stârni/un lied/dacă mi-ai atinge trupul”, cu siguranță că putem citi și o „ars poetica”: „desfaci zăvoare de oase/transformi neliniști în/bucurii fundamentale/culegi singurătatea/din trupul împuținat/apoi deschizi cerul/prin care trecem îmbujorați/legați/de un vers”, alături de alte metafore ce dă proiecția ființei poetice în raport cu lumea pe care o investighează. Astfel își stinge „foamea” după acea lume apusă, iar lumea unor „aprinse amintiri” ce ne-a tot intersectat în adolescență ne pare cum, acum „am rămas/uitați/între vârste”. Și, cu „înțelesuri târzii... deasupra lumii/(unde)/luna își caută/ochiul scăpat/în măruntaiele scrisului”.  

2.       „Toamna de mir”

       Pe Constantin Fieraru, poetul coborâtor „din neamul celui născut orb/căruia i-a dăruit vederea toamna/la apele Siloamului” îl recomandă totalitatea lucrurilor cognoscibile, surprinse în propria sensibilitate și viziune unitară asupra lumii. În „Toamna de mir” (ed. Rafet, 2017), poetul pare mai degrabă atras de strigătul borgesian al omului pierdut în măreția miturilor decât de alegoria greu de suportat în care se află captiv, dar ține să-i sublinieze zbaterile zadarnice din sufletul ”unde face ravagii/gerul (care îți) trage fermoarele între pleoape/za după za/în fața splendorii ce stă să te-nghită”. În această vastitate pustie și lipsă de raționalitate a lumii, imaginile, ca niște lespezi gravate, sunt scoase dintr-un labirint apocaliptic în uriașe fresce picturale cu nuanțe rembrandtiene. Menționăm: 1) „sufletul celui în urma căruia flutură/fâșii rupte din lumina toamnei/.../prin care se străvede/verdele îndepărtat al frunzei de gutui/.../puiul de pasăre ce refuză să iasă/din gălbenușul amurgului”. 2) „ochii păsării de noapte/care ocupă întreg ecranul” alături de moartea ce pândește până și „nufărul galben care adoarme/înainte să te devore”. 3) „amurgul fugit și el de la locul crimei” din „toamna (ce) își încarcă tablourile pe/fregate cu pânze pictate/și le scufundă departe departe sub/terminațiile luminii” 4) „chipul Maicii Fecioare cu Pruncul/înconjurată de mucenicii ale căror oase/încă se mai vindecau pe stadioanele/unde fuseseră sfârtecați”. 
     Imaginea aproape hiperbolizată a mamei, cerând îngăduință veacului său, din poemul dedicat deținutului politic Osip Mandelștam, „dintr-o Siberie care n-a cunoscut mântuire”, e scris cu „aschii de viscol”:
            „...stă mama
            sub mașinăriile de prelucrat suferința
            prin așchiere de viscol
            istovită de plânsetul fără sfârșit
            al copilului din brațe
            până și îngerul lui se înșelase când i-a șoptit
            despre sfârșitul lumii în zăpadă
            aude clinchetul cămășii-de-forță
            dintr-o sanie rătăcită pe troianul
            ce leagă hornurile între ele      
            impulsului ei nemărturisit vreodată
            de a se arunca împreună cu pruncul
            în viforniță”    
    Penelul său liric surprinde, în metafore suprarealiste („peste care ninsoarea a adăugat coroane/peste coroane”), strigătul omului pierdut între atâtea „ferestre deschise” către mituri, ficțiuni și lecturi diverse: lanul de floarea-soarelui (dintre traversele căii ferate acoperind trupul Anei Karenina), lanul de rapiță (revărsat peste marginile sistemului solar), salcâmul (întors în bărăgan din Orient și cu care poetul se identifică), salcia (văzută în grația cu care cădelnițează când revine crivățul siberian), lanul de porumb etc. Lectura te antrenează, fără să vrei, în vârtejul unui șir de comparații de maximă relevanță.

3.        „Semantica luminii”

       Mergând către spirit cu lumina poemelor sale, Mihaela Meravei „aleargă” pentru a-și croi din libertatea de a visa un templu în poezie. „Semantica luminii” (ed. Ex Ponto, 2016) e cartea cea mai dragă din toate câte le-a trimis în lumină. În căutarea luminii, poeta acestor incantații lirice invocă legătura semantică dintre sentimente și trăiri ca pe un dans pur: al „cuvintelor... /(ce)/se fărămițează și mai mult în fața trăirilor/pe când sentimentele/se ridică deasupra munților de tăceri” iar „omul mic ca și cuvintele/rămâne prizonier între gratiile viselor”. Cel care visează toate acestea dintr-o singură privire vede întregul proces cosmic urcând trepte, ca într-un coridor, prin cele patru cicluri: 1) tainiță din lumină, cu poeme dedicate primelor sentimente descifrate în trăiri prizoniere. 2) vremea mieilor, cu poeme desprinse din emoțiile pe care ți le poate da poezia, undeva „la o margine de mare”. 3) litanii verzi, un ciclu izvorât din iubirea care „s-a așternut la picioarele noastre”. 4) iar cumințenia omului, poeziei încarcerate în vastitatea timpului „care-ți îmbracă existența în zalele singurătății”. Și poate e singura poetă care se roagă la țărmul mării, ca într-un templu: „...să tac ori/să mă retrag în mine ca într-o biserică/până devin eu însămi poezie”. Când ni se destăinuie „ca-ntr-o poveste/care nu cunoaște limbă”, în piept inima i se zbate „precum o lună”:
         „culege-mi toamna aceasta târzie de pe degete
          și arunc-o
          cu păsări cu tot pe buzele mării
          să soarbă ea ultimul drob de sare rostogolit
          peste pomeții violeți ai timpului
      ... tăcerea care se va lăsa
          va avea loc destul să crească în mine
          alt poet într-o altă armonie ridicând stoluri
          de cuvinte
          pregătite să înflorească lumina până când
          în sfârșit va fi auzită”
                  (alt poet)  
         Iubirea, această „lume neînțeles de tulburătoare” vine când și când, pe nepregătite: „s-a iscat din senin/un vânt violet care a ridicat/toate nostalgiile/la rang de poveste”. Visele sunt „rătăcite păsări” ce se sparg „în cioburi de răsuflarea țărmului”, iar când sentimentele „țiuie lumina când trece peste culmi”, poeta oscilează între teama că „înlăuntrul timpului nostru ninge a uitare” și încrederea că „ar rămâne totuși o urmă pe ape/ca o amintire/a tot ce a însemnat clipa”. În poezia volumului, obsesia luminii cuprinde totul: privirea, auzul, sentimentele, gândul... Și de ce nu? - „atingând un cer mai sus de al nouălea”, unde „poeziile sunt cu adevărat fericite”.

4.       „Anotimpul iubirii”

    Nu știu câte păcate fundamentale îi sunt permise omului, dar unui poet sau scriitor, știu sigur că-i sunt permise trei: 1. Să cânte iubirea și oamenii locului unde s-a născut. 2. Să iubească viața cu dramele, necazurile, miturile și legendele locului. 3. Să împingă cu un pas mai încolo de hotarele vieții sale, moartea. Ceea ce și face în cartea sa de poezie intitulată „Anotimpul iubirii”, (ed. Editgraph, 2018) Gheorghe Onea.  Și credem că e cartea unui trubadur condamnat să rămână prizonier canoanelor clasice și fericirii înțelese ca pe un fapt estetic: „Iubita mea, îți scriu/din această iarnă/în care lupii flămânzi/îngână depărtarea dintre stele”. Acest poet coborât de pe munții Buzăului, unde codrii de stejari se înfrățesc cu mestecenii („în păduri de taină freamătă mestecenii”), scrie simplu și clar precum e și susurul izvoarelor de munte, iar durerile sale încolțesc precum semințele unei substanțe metafizice, acoperind deșertul acesta numit dorul de viață: „Gândul mă îndreaptă spre un țărm de mare/ce îngroapă-n valuri zbuciumul tristeții,/barcagiu-mi face semne de plecare/trist că părăsește malul tinereții” (Vârstă). Când face dedicații poetice celor dragi lui (Esenin, Labiș, George Băiculescu), înțelegi de ce a fost ales să ducă întrebările lor mai departe, acolo unde căutarea în apele grele ale sensurilor e și viață-moarte-uimire-înțelegere, ori toate la un loc.
            „Te mai visez, Esenin, câteodată
              cu umbra ta - mesteceni îngânând,
              scriind poezioare pentru o fată,
              prin valuri de zăpadă înotând.

              ................................................

             Te mai aud, Esenin, câteodată
             și mă gândesc că, poate și acum,
             mai simți pe gât frânghia blestemată
             ce-n veci te trage pe cerescul drum.
                                (Dor de Esenin)
      Poetul acesta, pentru care „iubirea e o tristețe ciudată”, se joacă în poezie „printre nori, de-a zarea”. Bag seamă, în pulberea acestui drum, „lumina crudă-a teilor plăpânzi” din poezia sa ne va aminti că nimeni nu poate trăi în afara poeziei: „Nu vă mirați că iar mi-e seară,/că iar mi-e dor, că sunt tot viu,/că mă gândesc a câta oară,/la tot ce n-am putut să fiu” (Mi-e seară).  Există, totuşi, un optimism în poezia sa. Poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end.






vineri, 14 septembrie 2018

Să fie toamnă...




Să fie toamnă...

Să fie toamnă cum se-aude-un zvon
În larma unor grauri peste vie
E timpul să-mi strâng pumnii în palton
Și bun rămas să spun la poezie.

Și ca-n poveste pana mea să las;
Un codru des în urmă să ridice
Să nu m-ajungă gânduri ori vreun glas
Spre Ursa Mare cailor dau bice.

Și cred, voi bate... frânt adeseori
Pe undeva la hanul unor stele
Ca-n nopți cu lună tot privind la nori
Vei ști că eu te caut printre ele.

Să fie toamnă, să nu fie ger
Nici singur pe planeta mea albastră
Și dacă-aș fi, te-aș așeza pe cer
Ca pe-o gutuie pusă la fereastră.


miercuri, 12 septembrie 2018

până la stingerea soarelui





până la stingerea soarelui

e o fericire rătăcitoare, spui
și de fapt am rămas doar eu
să dau la o parte frunzele în pădurea cu mesteceni
tu vezi totul dar pe mine nu m-ai auzit
podul de fier
te arăta tremurătoare într-o palisadă de lumină
dar simțeam ca și tine
că ne vom vedea
mereu visez asta
sau poate n-ar trebui să fim păsări
să visăm că zborul e iubire
poate peste acest cimitir de gânduri
se va lăsa împachetată în tristețuri fine
o dreptate tăcută
singura ce există aici
până la stingerea soarelui
că brațele mi-au devenit crengi
și dintr-odată
nu mai sunt singur
cum și vine o boare de vânt
și rupe toamna în două.