până la stingerea soarelui
e o fericire rătăcitoare, spui
și de fapt am rămas doar eu
să dau la o parte frunzele în pădurea cu mesteceni
tu vezi totul dar pe mine nu m-ai auzit
podul de fier
te arăta tremurătoare într-o palisadă de lumină
dar simțeam ca și tine
că ne vom vedea
mereu visez asta
sau poate n-ar trebui să fim păsări
să visăm că zborul e iubire
poate peste acest cimitir de gânduri
se va lăsa împachetată în tristețuri fine
o dreptate tăcută
singura ce există aici
până la stingerea soarelui
că brațele mi-au devenit crengi
și dintr-odată
nu mai sunt singur
cum și vine o boare de vânt
și rupe toamna în două.
Nu există dreptate în iubire. Iubirea anulează orice formă de dreptate. E sacrificiu și plâns și bariere tăcute rupte în două. Dacă e iubire. Dacă...
RăspundețiȘtergereÎncet, încet ne ducem nu știu unde. Dar construim acest tunel cu multe bariere. Știind că toată lumea astăzi, îi știe ieșirea.
Ștergere