1.
„Secvențial”
Sunt și
poeți a căror texte ne dă impresia că împărtășesc și chiar epuizează tot ce
plăsmuiesc în câteva versuri „secvențiale”. Și putem exemplifica aici, cu
aceste „poeme de întâmpinare” în care cititorul o află, întoarsă acasă („cu
inima clopot”), pe Carmen Tania Grigore cu volumul „Secvențial” (ed. Teocora, 2017) unde, ca în acele secvențe
cinematografice o va regăsi, „vinovată (că)
am hoinărit prin vise”, cu iubirea, viața, așteptarea, tristețea ploii și
trăirile ei; aceste „flash-uri autumnale” ce revin în poezie ori de câte ori nu
mai vede la orizont „calea întrebărilor”. Intuiește cititorul, din limpezimea
versurilor secvențiale, vasta posibilitate a acestei interpolări a propriei
ființe? Pentru că, spațiul fulgerat cu urechea apropiată de scoica unor lucruri
teribile fac, ca „distanța/dintre trădări” și „respirația ta/precipitată/(când)/zile și nopți/am ținut la piept/un
cuțit/care-mi incita/imaginația”, să ne pună dinainte o punte a suspinelor din
„carnea în care/am copilărit/fără intenții de/îndrăgostire”. Desprinsă „de
toate confesiunile”, când „atâtea clopote bat în tâmple/încât nu mai știm/dacă
suntem/îndemnați la rugăciune/sau avertizați de destin” și unde, în „pusee
tânguitoare/sentimentele cer/referendum”, faptele intervin foarte puțin în
viața omului, dar o găsesc de-a lungul, anevoiosul și încâlcitul vis al vieții. Într-un poem-crez, dedicat iubirii, cu promisiuni de regăsire se face „vinovată” că de cele mai multe ori, împreună, și noi cititorii ei „am hoinărit prin vise”:
„... atâtea clopote bat în tâmple
încât nu mai știm
dacă suntem
îndemnați la rugăciune
sau avertizați de destin”
(freamăt ușor de înțeles)
Când iubirea e visul din care s-a trezit cu „fragi sălbatici pe buze”, ori
presimțirea că „s-ar putea stârni/un lied/dacă mi-ai atinge trupul”, cu
siguranță că putem citi și o „ars poetica”: „desfaci zăvoare de oase/transformi
neliniști în/bucurii fundamentale/culegi singurătatea/din trupul împuținat/apoi
deschizi cerul/prin care trecem îmbujorați/legați/de un vers”, alături de alte
metafore ce dă proiecția ființei poetice în raport cu lumea pe care o
investighează. Astfel își stinge „foamea” după acea lume apusă, iar lumea unor
„aprinse amintiri” ce ne-a tot intersectat în adolescență ne pare cum, acum „am
rămas/uitați/între vârste”. Și, cu „înțelesuri târzii... deasupra lumii/(unde)/luna își caută/ochiul scăpat/în
măruntaiele scrisului”.
2.
„Toamna de mir”
Pe Constantin Fieraru, poetul coborâtor „din neamul celui
născut orb/căruia i-a dăruit vederea toamna/la apele Siloamului” îl recomandă
totalitatea lucrurilor cognoscibile, surprinse în propria sensibilitate și
viziune unitară asupra lumii. În „Toamna
de mir” (ed. Rafet, 2017), poetul pare mai degrabă atras de strigătul
borgesian al omului pierdut în măreția miturilor decât de alegoria greu de
suportat în care se află captiv, dar ține să-i sublinieze zbaterile zadarnice
din sufletul ”unde face ravagii/gerul (care
îți) trage fermoarele între pleoape/za după za/în fața splendorii ce stă să
te-nghită”. În această vastitate pustie și lipsă de raționalitate a lumii,
imaginile, ca niște lespezi gravate, sunt scoase dintr-un labirint apocaliptic
în uriașe fresce picturale cu nuanțe rembrandtiene. Menționăm: 1) „sufletul
celui în urma căruia flutură/fâșii rupte din lumina toamnei/.../prin care se
străvede/verdele îndepărtat al frunzei de gutui/.../puiul de pasăre ce refuză
să iasă/din gălbenușul amurgului”. 2) „ochii păsării de noapte/care ocupă
întreg ecranul” alături de moartea ce
pândește până și „nufărul galben care adoarme/înainte să te devore”. 3)
„amurgul fugit și el de la locul crimei” din „toamna (ce) își încarcă tablourile pe/fregate cu pânze pictate/și le
scufundă departe departe sub/terminațiile luminii” 4) „chipul Maicii Fecioare
cu Pruncul/înconjurată de mucenicii ale căror oase/încă se mai vindecau pe
stadioanele/unde fuseseră sfârtecați”.
Imaginea aproape hiperbolizată a mamei, cerând îngăduință veacului său, din poemul dedicat deținutului politic Osip Mandelștam, „dintr-o Siberie care n-a cunoscut mântuire”, e scris cu „aschii de viscol”:
„...stă mama
sub mașinăriile de prelucrat suferința
prin așchiere de viscol
istovită de plânsetul fără sfârșit
al copilului din brațe
până și îngerul lui se înșelase când i-a șoptit
despre sfârșitul lumii în zăpadă
aude clinchetul cămășii-de-forță
dintr-o sanie rătăcită pe troianul
ce leagă hornurile între ele
impulsului ei nemărturisit vreodată
de a se arunca împreună cu pruncul
în viforniță”
Penelul său liric surprinde, în metafore
suprarealiste („peste care ninsoarea a adăugat coroane/peste coroane”), strigătul
omului pierdut între atâtea „ferestre deschise” către mituri, ficțiuni și
lecturi diverse: lanul de floarea-soarelui (dintre traversele căii ferate
acoperind trupul Anei Karenina), lanul de rapiță (revărsat peste marginile
sistemului solar), salcâmul (întors în bărăgan din Orient și cu care poetul se
identifică), salcia (văzută în grația cu care cădelnițează când revine crivățul
siberian), lanul de porumb etc. Lectura te antrenează, fără să vrei, în
vârtejul unui șir de comparații de maximă relevanță.
3.
„Semantica
luminii”
Mergând către spirit cu lumina poemelor sale, Mihaela Meravei „aleargă”
pentru a-și croi din libertatea de a visa un templu în poezie. „Semantica luminii” (ed. Ex Ponto, 2016)
e cartea cea mai dragă din toate câte le-a trimis în lumină. În căutarea
luminii, poeta acestor incantații lirice invocă legătura semantică dintre
sentimente și trăiri ca pe un dans pur: al „cuvintelor... /(ce)/se fărămițează și mai mult în fața
trăirilor/pe când sentimentele/se ridică deasupra munților de tăceri” iar „omul
mic ca și cuvintele/rămâne prizonier între gratiile viselor”. Cel care visează
toate acestea dintr-o singură privire vede întregul proces cosmic urcând
trepte, ca într-un coridor, prin cele patru cicluri: 1) tainiță din lumină, cu poeme dedicate primelor sentimente descifrate
în trăiri prizoniere. 2) vremea mieilor,
cu poeme desprinse din emoțiile pe care ți le poate da poezia, undeva „la o
margine de mare”. 3) litanii verzi,
un ciclu izvorât din iubirea care „s-a așternut la picioarele noastre”. 4) iar cumințenia omului, poeziei încarcerate
în vastitatea timpului „care-ți îmbracă existența în zalele singurătății”. Și
poate e singura poetă care se roagă la țărmul mării, ca într-un templu: „...să
tac ori/să mă retrag în mine ca într-o biserică/până devin eu însămi poezie”. Când ni se destăinuie „ca-ntr-o poveste/care nu cunoaște limbă”, în piept inima i se zbate „precum o lună”:
„culege-mi toamna aceasta târzie de pe degete
și arunc-o
cu păsări cu tot pe buzele mării
să soarbă ea ultimul drob de sare rostogolit
peste pomeții violeți ai timpului
... tăcerea care se va lăsa
va avea loc destul să crească în mine
alt poet într-o altă armonie ridicând stoluri
de cuvinte
pregătite să înflorească lumina până când
în sfârșit va fi auzită”
(alt poet)
Iubirea,
această „lume neînțeles de tulburătoare” vine când și când, pe nepregătite:
„s-a iscat din senin/un vânt violet care a ridicat/toate nostalgiile/la rang de
poveste”. Visele sunt „rătăcite păsări” ce se sparg „în cioburi de răsuflarea
țărmului”, iar când sentimentele „țiuie lumina când trece peste culmi”, poeta
oscilează între teama că „înlăuntrul timpului nostru ninge a uitare” și
încrederea că „ar rămâne totuși o urmă pe ape/ca o amintire/a tot ce a însemnat
clipa”. În poezia volumului, obsesia luminii cuprinde totul: privirea, auzul,
sentimentele, gândul... Și de ce nu? - „atingând un cer mai sus de al nouălea”,
unde „poeziile sunt cu adevărat fericite”.
4.
„Anotimpul iubirii”
Nu știu câte
păcate fundamentale îi sunt permise omului, dar unui poet sau scriitor, știu
sigur că-i sunt permise trei: 1. Să cânte iubirea și oamenii locului unde s-a
născut. 2. Să iubească viața cu dramele, necazurile, miturile și legendele
locului. 3. Să împingă cu un pas mai încolo de hotarele vieții sale, moartea. Ceea
ce și face în cartea sa de poezie intitulată „Anotimpul iubirii”, (ed. Editgraph, 2018) Gheorghe Onea. Și credem că e cartea unui trubadur condamnat
să rămână prizonier canoanelor clasice și fericirii înțelese ca pe un fapt
estetic: „Iubita mea, îți scriu/din această iarnă/în care lupii flămânzi/îngână
depărtarea dintre stele”. Acest poet coborât de pe munții Buzăului, unde codrii
de stejari se înfrățesc cu mestecenii („în păduri de taină freamătă
mestecenii”), scrie simplu și clar precum e și susurul izvoarelor de munte, iar
durerile sale încolțesc precum semințele unei substanțe metafizice, acoperind
deșertul acesta numit dorul de viață: „Gândul mă îndreaptă spre un țărm de
mare/ce îngroapă-n valuri zbuciumul tristeții,/barcagiu-mi face semne de
plecare/trist că părăsește malul tinereții” (Vârstă). Când face dedicații poetice celor dragi lui (Esenin,
Labiș, George Băiculescu), înțelegi de ce a fost ales să ducă întrebările lor
mai departe, acolo unde căutarea în apele grele ale sensurilor e și
viață-moarte-uimire-înțelegere, ori toate la un loc.
„Te mai visez, Esenin, câteodată
cu umbra ta - mesteceni îngânând,
scriind poezioare pentru o fată,
prin valuri de zăpadă înotând.
................................................
Te mai aud, Esenin, câteodată
și mă gândesc că, poate și acum,
mai simți pe gât frânghia blestemată
ce-n veci te trage pe cerescul drum.
(Dor de Esenin)
Poetul acesta, pentru care
„iubirea e o tristețe ciudată”, se joacă în poezie „printre nori, de-a zarea”. Bag
seamă, în pulberea acestui drum, „lumina crudă-a teilor plăpânzi” din poezia sa
ne va aminti că nimeni nu poate trăi în afara poeziei: „Nu vă mirați că iar
mi-e seară,/că iar mi-e dor, că sunt tot viu,/că mă gândesc a câta oară,/la tot
ce n-am putut să fiu” (Mi-e seară). Există, totuşi, un optimism în poezia sa.
Poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu