marți, 28 februarie 2017

Libertatea de a scrie... continuare (6)

   Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (6)
    
    Vorbind despre maeștrii greci vechi, F. Nietzsche spunea că „toți acești bărbați par ciopliți pe de-a-ntregul dintr-un același bloc de piatră”. Tot el spunea că „alte popoare au sfinți” în vreme ce grecii au înțelepți. Chiar așa? Să-și fi privit spaniolii ori rușii ca pe sfinți, pe cei doi oameni mari? Noi ceilalți le recunoaștem talentul și înțelepciunea lor de a da valoare cuvântului scris. Iar un popor care îi recunoaște și îi cinstește pe acești oameni mari, e și poporul ales și ocrotit de Dumnezeu pentru că au așezat OMUL drept sâmburele central al lucrurilor și l-au identificat cu Adevărul unei realități a lucrurilor și nu cum credea Thales că aceasta, ar fi doar Apa. Vorbind despre Don Quijote și despre nemaipomenitele lui aventuri, Cervantes chiar credea că eroul său înlocuia, prin eroul său, un mare adevăr al timpurilor sale. Iar de aici și până la convingerea iscusitului hidalgo, cum că, de va pune mâna pe o spadă făcută cu „atâta meșteșug, încât cel care o poartă cu sine se poate socoti la adăpost de orice vrăji”, lupta reușește mai ales acelora care iubesc mai mult lupta, decât succesul (cum credea L. Blaga), nu-i decât un mic pas până la marele adevăr. Până și Sancho era convins de „adevărurile” rostite de stăpânul său și era convins că cerul va face cum e mai bine în privința sa. Dar pentru ce nu renunța Don Quijote la drumul ce și-l croia în lume către visul său? Să încercăm un prim răspuns: pentru că știa că va veni și ziua în care va săvârși și acele isprăvi „ce-au să rămână scrise în cartea Faimei”. Și o astfel de ispravă avea să vină curând. În drumul lor, după ce părăsiră hanul cu farmece, în mijlocul unei câmpii întinse, ei văd, mai întâi, un nor de praf, mai apoi Don Quijote e convins că două armate uriașe se vor înfrunta curând și va avea loc chiar sub nasul lor marea bătălie între marele împărat Alifanfaron și regele garamanților, Pentapolin cel cu Mâneca Suflecată. Iar ei n-aveau decât să aștepte bătălia și să treacă de partea celor slabi. În realitate, cele două armate care stârniseră nori de praf nu erau decât două turme de oi. Dar eroilor noștri, cei care veneau în fruntea turmelor erau viteji cavaleri, seniori, veșnic-biruitori și nicicând-biruitori toți căpetenii de oști. Ascunși după o colină așteptau sosirea și apropierea celor două armate. În tot timpul ăsta Don Quijote îi înșiră provinciile și națiile din care răsăriseră acești viteji, dar uluiala lui Sancho fu pe măsură: „Stăpâne, să mă ia mama dracului, că din câți înșiri Luminăția Ta nu se ivește om, uriaș ori cavaler, cât vezi cu ochii”. Și pe bună dreptate, el nu auzea decât o groază de behăituri de oi și de berbeci, dar pesemne (vorba stăpânului său) frica îl făcea să nu vadă și să audă ca toți „oamenii normali”. Zadarnic încercă Sancho să-și convingă stăpânul cum că nu avea dinainte decât niște biete turme de oi, că Don Quijote își și înfipsese pintenii în coastele lui Rocinante și, cu lancea pregătită de atac, coborî dâmbul ca fulgerul și dădu iama între oi de le luă în suliță pentru a le da de-a berbeleacul, la pământ. O ploaie de pietre se abătu asupra sa. Erau ciobanii care își apărau turma de furia nebunului. Cu coastele înfundate, trei-patru dinți și măsele scoase din gură, cavalerul nostru se prăbuși la pământ iar ciobanii crezând că l-au omorât își luară cele șase-șapte mioare moarte la spinare și mânară turma cât mai departe de nefericitul câmp de bătaie, odată și cu desagii cu mâncare luați de pe spinarea măgarului lui Sancho. Acela fu și momentul când Sancho stătu nehotărât dinaintea stăpânului său cu gândul de a se întoarce la ogorul lui și să-și ia adio de la ostrovul făgăduit. Numai că vitejia de care dădu dovadă stăpânul său, când întâlniră (la scurt timp de acea aventură) în miez de noapte pe cei unsprezece preoți care duceau mortul în cetatea Baezei, să-l îngroape, schimbă hotărârea scutierului. Nu mai încăpea îndoială: „stăpânul ăsta al meu e chiar așa de viteaz și de vrednic cum spune el”. Totuși, o vorbă a acestuia ne trimite cu gândul la moartea lui Petea, eroul de numai 15 ani a lui Tolstoi. „Cine caută primejdia, în primejdie piere”, spusese Sancho.
   Și fiindcă am pornit de la o afirmație a lui F. Nietzsche, să-i urmărim raționamentul (mergând acum la eroii lui Tolstoi) când spunea: „E mai bine să pieri, decât să urăști și să te temi”. Și gândul mi se îndreaptă către prințul Andrei Bolconski, căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz) dintre cei trei împărați: al Austriei, al Rusiei și Napoleon Bonaparte. Și să ne amintim cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. Dar despre toate astea, în ce-l privește pe prințul Andrei, vom vorbi ceva mai departe.

                                                (va urma)                                    
                         

    

sâmbătă, 25 februarie 2017

Ca pe o trestie

Ca pe o trestie

Nimic nu va putea să-mi scoată din minte
ultima noapte de dragoste prima zi de război
când ochii tăi au devenit poveste
și mai târziu vânt.
Până când (se spunea) rochia ta cu lămâi înfloriți
ce le întrecea pe toate
cele purtate în O mie și una de nopți
nu a mai fost văzută în noaptea spaimelor mele.
Ar fi trebuit să fiu numai iarbă de mare
La drept vorbind și iarbă fermecată
și pescuitor de bureți.
Restul e nuanță
Mâhnire picurată într-un templu de marmură.
Dar știi,
se va spune că doar am presimțit,
am ghicit totul
și că temerea ta ținea de extaz.
Ca și cum s-a zbârlit cerul
Ca și cum ar fi făcut prăpăd ploaia
și ai încetat să iubești misterul vieții.
Vâslind, vâslind, vâslind...
abia în mijlocul furtunii
m-am gândit la Dumnezeu
cel care știe de toate scornelile plăsmuite
de dorința multor șanse nesperate
și ca pe o trestie
(dacă tot s-a dorit)
să ne ducă șuvoiul.


                                      FLV

sâmbătă, 18 februarie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote... (5)

 Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (5)
   
    Ceea ce făcuseră tinerii Dolohov și Bezuhov la Curaghini acasă, când se urcară pe pervazul unei ferestre de la etajul al treilea al clădirii și dădură pe gât câte o sticlă de rom, unii ar numi-o curaj. Eu aș numi-o, mai curând, bravură stupidă. Curajul nu e o simplă înfruntare a riscului ci mai curând: chibzuință înainte de a lua o atitudine conștientă. Când simțim teama și frica față de o anumită încercare a vieții, înainte de a avea curajul de a acționa, bine ar fi să apelăm la rațiune și să chibzuim îndelung înainte de a avea o reacție firească în fața riscurilor de tot felul. Tinerii au beția riscului și dau, mai degrabă, dovadă de bravură. E și cazul lui Petea din romanul lui Tolstoi pe care îl întâlnim năvălind vitejește în goana calului, alături de trupele de husari ale lui Denisov și Dolohov, asupra unei cozi a armatei franceze aflată în retragere, chiar în ziua arătată de noi: renumita zi a eliberării din postura de prizonier a lui Pierre Bezuhov.
    După plecarea lui din Moscova, unde-și lăsase părinții, Petea fusese luat ofițer de ordonanță pe lângă un general ce comanda o unitate de partizani. Lui îi revine sarcina de a fi trimis cu ordine ce trebuiau transmise comandantului Denisov, cu atenționarea să nu mai facă bravuri precum cele din bătălia de la Viazma. Tot ceea ce întreprinde aici, la husarii lui Denisov, ne arată că Petea nici nu se gândea la anumite primejdii. Una dintre ele e și ceea ce întreprinde alături de Dolohov, când pătrunde în satul taberei franceze cu gând să spioneze și să afle, înainte de a ataca, tăria armatei franceze chiar la ea „acasă”. Apoi, în seara de dinaintea atacului, Tolstoi ne zugrăvește (ce premoniție!) cum se pierduse Petea, în împărăția vrăjită a visului acela halucinant când, niște cai nechezau, alții se băteau și cazacul Lihacev îi ascuțea sabia: „ojig,  jig, ojig, jig... țiuia sabia sub tocilă” și, prin vis, un cor de voci neobișnuit de frumos se cobora din cer. Ca a doua zi un glonț să-i străbată craniul și să se prăbușească, din goana calului, în noroi. Reținem (cum am putea uita?) doar pe Denisov care după ce întorsese cu fața în sus trupul inert al lui Petea, se agățase cu mâinile de un gard „scoțând niște sunete ca un lătrat de câine”. Nu am fi amintit de el, dacă nu l-am fi reținut pe nefericitul tânăr încă de la începutul romanului la casa contelui Rostov. Petea era fiul cel mai mic al acestuia. Același Petea, care la primirea scrisorii trimise de fratele său, Nicolai Rostov, de pe front (descria cum fusese el rănit în lupta cu francezii în apropierea Vienei), se adresa surorii sale Natașa care plângea în brațele Soniei: „Se cunoaște că sunteți femei, plângăcioaselor! Sunteți niște sclifosite și nu înțelegeți nimic... De-aș fi fost în locul lui Nicolușca, aș fi ucis și mai mulți ticăloși de francezi. Aș fi omorât atâția încât aș fi făcut un morman”. „Taci Petea, ce prost ești!...” îl pune la punct Natașa, știind că Petea nu avea decât 9 ani. „Nu, eu nu sunt un prost; prost e cine plânge pentru toate nimicurile... Nu sunt mai prost decât tine” (răspunsese el cu aerul unui vechi brigadier de regiment).
   Un oarecare filosof, Kretschmer, afirma că, pentru oamenii normali, morala e prețuită ca sarea în bucate; e necesară dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales numai unul: „dinamismul vieții instictive”. Tot instictiv, scutierul Sancho îi răspunde și hangiului de la han care îl întrebase de ce boală suferea Don Quijote, stăpânul său, de stă „azvârlit de-a curmezișul pe măgar”. Sancho improvizează ceva, pe loc, că  n-are nimic, decât că se prăvălise de pe o stâncă și că-și cam rupsese coastele. Așezat pe un pat ca vai de el, sub un șopron, cu o saltea „plină de gâlci de tot felul” (cocoloașele de lână), lui Don Quijote îi sunt oblojite rănile  chiar de hangiță și fiica acesteia. De Sancho urma să se ocupe asturiana Maritornes, ibovnica unui catârgiu care își avea culcușul pe niște samare tot acolo sub șopron. Spunându-li-se că stăpânul său este un renumit cavaler rătăcitor, Sancho explică destul de plastic: „un cavaler rătăcitor e ceva care, din două una: ori iese ciomăgit, ori iese împărat”. Cavalerul nostru se crede ajuns nu la un han, ci la un ditamai castel medieval, iar fiica hangiței care îi oblojise din răni, drept fiica stăpânului de castel, îndrăgostită până peste urechi de frumusețea lui și care „îi făgăduise să vină noaptea aceea pe furiș, nesimțită de părinți, să se culce cu el”. Nenorocirea avea să vină odată cu lăsarea întunericului când asturiana, ibovnica catârgiului, nimerește din greșeală în așternutul lui Don Quijote. „Și într-atâta era de orbit bietul hidalgo, încât nici pipăitul, nici mirosul, nici altele n-ar fi putut-o deosebi pe fata asta bună și care-ar fi putut întoarce mațele pe dos oricărui al om... ” de zeița frumuseții din visele sale. Dracul, pesemne, îl pusese să-i mai și vorbească vrăjeli de-ale cavalerilor rătăcitori, că îl și simțise catârgiul; și văzând că Don Quijote o ține în brațe ca într-o menghină și nu-i da drumul oricât se zbătea fata, îl ia la bătaie de „îl pisăgi cât era el de lung”. Zarva atrăsese atenția hangiului și hangiței care veniră fuga, cu un felinar aprins, sub șopron. Asturiana, de frica hangiului se ascunde în așternutul lui Sancho. Și începe o păruială între toți cei aflați acolo, demnă de pana unui autor precum Cervantes: „și-și cărau toți la dupaci cu de-amănuntul și cu atâta foc că n-aveau nici când își trage sufletul”, că de nu sărea un căprar de patrulă, nimerit și el la han, nu se știe cum se termina tărăboiul. Vorba lui Sancho: „ieri mi s-a părut, pe lângă asta, turtă dulce și prescură”. Se referea la bătaia acum încasată, pe lângă cea încasată, mai deunăzi, de la cărăușii yancheji. Colac peste pupăză, căprarul patrulei care se întorsese cu un felinar aprins să investigheze cazul, e luat peste picior de Don Quijote, care mai primește și de la căprar un pumn zdravăn și un felinar în cap. Fiertura preparată de iscusitul hidalgo, ca leac pentru starea lor jalnică, mai că e menită să le dea și mațele din burtă, pe afară, însă îi pun și pe picioare. Odată încălecați pe bietele animale țin să-și ia tălpășița de la han întrucât (o spune însuși iscusitul hidalgo): „timpul pe care-l pierdea aici lipsea lumea întreagă și pe toți nevoiașii de ocrotirea și de sprijinul său”. Hangiul le cere să plătească iar Don Quijote ca un adevărat cavaler rătăcitor ce știe că sta în virtutea străvechilor lor privilegii „buna primire oriunde, drept răsplată pentru ostenelile greu de îndurat la care se supun”, forțează trecerea și părăsește hanul. Papara pentru neplata găzduirii și a fânului dat animalelor, o mănâncă tot bietul Sancho ce urmează a fi batjocorit în pătura cu care e aruncat în aer „așa cum dai câinii în tărbacă la lăsata secului de carne”. Batjocorit bine, e suit apoi pe măgar și gonit în hohote de râs pe poarta hanului spre stăpânul său. Ceea ce îl face pe Don Quijote să creadă că hanul acela era fermecat iar pe Sancho, să tragă concluzia că și această aventură e ca tot „soiul de aventuri pe care le căutăm cu lumânarea” ce au să-i bage curând în buclucuri și mai mari.
   De unde se vede că ambii autori condamnă dubioasele cutezanțe ale eroilor lor, la care societatea reacționează într-un mod prestabilit și constant, prin imperioase judecăți de valoare. Iar noi cititorii acestora rămânem încredințați că valoarea supremă a vieții este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secțiune a trecerii lor pe pământ.


                                                                                                       FLV

                                           (va urma)

miercuri, 15 februarie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi (4)

Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (4)
   

   În copilărie auzeam  (acasă) printre ai mei, expresia: „unde e carte multă e și prostie multă”. Aici, cuvântul prostie trebuie înțeles, mai curând, ca nebunie. Ori de câte ori mă găsea zăvorât în casă, citind ore întregi, soră-mea căuta să-mi reamintească vorbele de mai sus. Crezând că geniile au avut și o doză de nebunie, nu mă supăram, ba din contră afișam acel surâs menit să îmi enervez sora. Medicului german Jaspers i-a revenit meritul de a fi spulberat credința falsă că geniul nu poate exista decât alături de un dram de nebunie. Goethe era uimit de măreția omului. Dar omul trebuie privit în ambivalența sa: de om finit și imperfect în același timp. Și tot așa adevărul lui e infinit în vreme ce greșelile lui sunt fără margini. Fiindcă vorbeam de destin, ceva mai înainte, să fim siguri că destinul omului care gândește este să-și facă din viața sa o filosofie în acțiune și că un „ce” demonic îi guverneză voința arătându-ne nouă că fără această libertate de a acționa (credința lui)  viața n-ar fi decât o lume a uitării.  Ajuns aici, acum nu mă gândesc decât la vorbele Mariei Dimitrovna (femeie renumită atât prin rang, bogăție cât și judecata dreaptă), întâlnită prima oară în romanul lui Tolstoi, cu ocazia unei mese organizate la familia contelui Rostov: „Toate-s cu voia Domnului; poți muri acasă pe cuptor și poți scăpa din focul războiului, dacă vrea Dumnezeu”. Credință pe care o împărtășește atât Don Quijote cât și eroii lui Tolstoi.
   După isprava cu acei călugări benedectini Don Quijote și scutierul său ajung la stâna unor păstori de capre care se arătară foarte bucuroși de oaspeți. Aici, după ce-și simți burta pusă la cale, Don Quijote le ține o predică despre virtuțile unor fericite veacuri străvechi în timp ce păstorii „stăteau și-l ascultau prostiți, cu gurile căscate”. Apoi seara curge în muzică de lăute și laude (firești) aduse judecății Domnului. Oare tot judecata Domnului, sau „măreția” afișată cu care îl impresionase pe judecătorul Davout, a stat în balanța salvării de la execuție a lui Pierre Bezuhov, unul dintre îndrăgiții eroi ai cărții lui Tolstoi? Din câte știa Pierre, Davout „era un om renumit prin cruzimea sa”. După judecarea presupușilor incendiatori ai Moskovei, îl găsim pe Pierre (al șaselea din rândul condamnaților),  dinaintea stâlpilor de execuție (locul pentru osândă), ridicați în apropierea gropilor unde aveau să fie aruncate cadavrele. Când bătăile tobelor, ce anunțau execuția, porniră, odată cu aceste bătăi, lui Pierre „parcă i s-ar fi rupt o parte din suflet”. Era firesc să-și pună astfel de întrebări: „...cine-l condamnase la moarte, cine-l ucidea, cine-i lua viața... cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile lui?” Soarta(?!), măreția lui, faptul că-l convinsese pe Davout de identitatea sa, ori mâna lui Dumnezeu făcuse ca Pierre să fie despărțit de ceilalți deținuți, după execuție, și închis într-o biserică devastată până la părăsirea Moscovei de către armata franceză? Cert e că până la a fi alăturat convoiului care urma drumul golgotei (ca prizonieri) în fuga armatei franceze spre Franța, Pierre era convins că nu era el de vină de faptul „că lumea se prăbușise în ochii săi și rămăseseră numai niște ruine fără valoare. Simțea că nu mai era în puterea lui, să mai creadă din nou în viață”. Și asta, cu tot entuziasmul și încrederea în voința lui Dumnezeu pe care i-o arătă soldatul Platon Karataev: „Soarta hotărăște. Iar noi tot spunem, ba ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău”. Dacă facem un efort de memorie, ne vom reaminti că îl întâlnisem pentru prima oară pe Pierre la serata Anei Pavlovna. Era: „un tânăr gros, voinic, cu părul tuns și cu ochelari”. Un fel de urs uriaș cu o privire inteligentă, scrutătoare. Era fiul nelegitim (al contelui Bezuhov) ce tocmai venise de la studii din Franța întrucât tatăl care avea să-i lase toată averea prin testament, se afla pe moarte. Extravaganța și mai ales purtările sale „ciudate” îl scot în evidență ori de câte ori dăm de el: la Curaghini când vrea să arate că și el poate da pe gât, fără oprire, tot conținutul unei sticle de rom stând cu picioarele spânzurate pe pervazul unei ferestre de la etajul trei al clădirii; apoi când, împreună cu un alt „ciudat”, un oarecare Dolohov, prind un subcomisar de spatele unui urs și-i fac vânt în râul Moica. Vom sări peste aventurile și peripețiile sale din acest război început în Austria 1805 și terminat în iarna anului 1812 în Rusia. Spre sfârșitul romanului îl vom găsi după o lună de la părăsirea Moscovei incendiate, în satul Șemșevo, acolo unde trupele franceze sunt atacate de partizanii conduși de Denisov și Dolohov (cel din întâmplarea cu sticla de rom și pățania subcomisarului cu ursul) iar „printre rușii eliberați de Denisov și Dolohov se afla și Pierre Bezuhov”. Asta îl determină pe Pierre să spună: „Viața este totul. Viața este Dumnezeu. Totul se deplasează și se mișcă și această mișcare este Dumnezeu”.
   O altă aventură avea să îi conducă și pe eroii lui Cervantes la ideea că viața nu le-a fost chiar atât de anapoda, încât să lase după ei faima de smintiți. „Dar vru soarta și diavolul care nu doarme întotdeauna” să se afle la cârma acestei noi aventuri. O herghelie de iepe galițiene ale unor cărăuși „yangheji” găsesc cu cale să treacă prin locurile unde pășuna Rocinante și măgarul lui Sancho când cei doi făcură un popas. Rocinante dă iama între iepe iar cărăușii yangheji „dădură fuga cu ciomegele și-i arseră atâtea pe spinare că-l lăsară lat la pământ, ca vai de capul lui”. Don Quijote propune să se răzbune pentru jignirea adusă, iar Sancho, mai socotit, crede că nu au cum să facă față la 20 de cavaleri și mai bine ar sta potoliți. „Eu fac cât o sută!” îi răspunde iscusitul hidalgo și trece la fapte. Dar ce urmă e de la sine înțeles. Burdușiți bine, bătuți cu bâtele, cavalerii îi lăsară aproape morți pe câmpul de luptă și după ce încălecară pe iepe plecară în drumul lor fără să le pese de cei doi. Dacă autorul n-ar fi avut umor, pesemne ne-am fi revoltat și noi împreună cu eroii noștri. Tot Don Quijote ne descrețește frunțile: „Eu sunt vinovat de toate, că nu trebuia să ridic spada asupra unor oameni ce n-au fost armați cavaleri ca mine”.  Și de ce nu ne-am liniști, mai ales când îl auzim pe Don Quijote cu adevăr grăind: „...nu-i amintire care să nu se ștergă cu timpul, nici durere pe care să n-o mistuie moartea... iar soarta-ți lasă totdeauna câte-o portiță la vreme de cumpănă ca să-i dai de leac”. Și mai cu oasele rupte și cu stăpânul pe măgar de data asta, și cu Rocinante tras de frâu, ne vom întâlni cu eroii noștri la poarta hanului despre care Don Quijote tot susținea că-i un ditamai castel. Este lesne de înțeles că nu le-am urmări destinele dacă n-am fi convinși că și unii și alții plecaseră hotărâți într-o lume pe care, în mod firesc, ar fi trebuit să o schimbe.

                                                                   FLV


       

luni, 13 februarie 2017

Libertatea de a scrie (3)

 Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (3)
  
  „Numai rostit, cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicol al revelației” spunea Matei Călinescu. În popor se spune că vorba zboară scrisul rămâne. Cu alte cuvinte, dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar fi uitate. Dacă nu mi-aș fi amintit că Ana Pavlovna (doamnă de onoare în suita împărătesei Maria Feodorovna, confidentă a împărătesei) spusese ceva despre soartă încă de la începuturile scrierii lui Tolstoi poate n-aș avea acum o continuitate în scrierea de față. Am căutat rostirea în cauză (vol 1 partea I-a/cap 1) și m-am luminat. Dacă scrisul ni se înfățișează ca acel spiriduș al memoriei, menit a ne reaminti, mereu și mereu, că ieșirea din istorie poate fi și un proces îndelung al uitării, e limpede că nu putem defini decât ca pe o necesitate libertatea noastră de a scrie. Dar să revenim la Ana Pavlovna: ce spusese ea, demn de a fi reținut de memoria noastră? Cităm: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!” Norocului, în popor, i se mai spune și soartă. Și noi știm că soarta le surâde, mai ales, celor îndrăzneți. Nu s-ar spune despre inimosul cavaler rătăcitor al lui Cervantes că n-ar fi fost îndrăzneț. „Eu am venit pe lume să înlătur nedreptățile... să viu în ajutorul celor slabi și năpăstuiți” repeta eroul la fiecare pas. Revenind la eroii lui Tolstoi din „Război și pace” realizăm că la vremea când autorul descria acțiunea romanului cam toți tinerii unor clase sociale destul de înstărite trăiau (în subconștient) admirația față de împăratul Bonaparte întrucât acesta le sucise mintea la toți și „nu mai au decât un gând: locotenentul ajuns împărat” (o spusese bătrânul conte Rostov).
   Dar ce-i sucise mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don Quijote? Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit, că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Iar mai departe: „...de-ar fi să ajung eu rege prin vreo minune de cele ce spui Înălțimea Ta, atuncea Juana Gutierrez, muierea mea, ar ajunge nici mai mult nici mai puțin decât regină, iar copii mei infanți!”. Se mai îndoiește cineva că fiecare dintre eroii celor două epoci aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei domnițe Dulcineea), iar alții nu s-ar fi înrolat husari, aghiotanți în armata împăratului cu gândul la un război „la vârsta când îi pândesc o mulțime de primejdii și pe băieți și pe fete” cum scrie Tolstoi.
   Pe cei doi autori nu-i părăsește niciodată curajul de a pătrunde și pe tărâmul poveștilor de tot felul arătând prin asta că nu lipsa imaginației era problema lor ci beția riscului de a-și călăuzi eroii în curajul pe care aveau să-l respire la fiecare pas. Tolstoi spune că o anumită întâmplare aduce și prima victorie de după retragerea armatei ruse, la o lună  după asedierea și incendierea Moscovei. Se spune că un anumit cazac pe nume Șapavalov, aflându-se în patrulare, împușcă un iepure și răni altul pe care îl alergă departe de pădure până se izbi de „flancul stâng al armatei lui Murat, care staționa acolo fără niciun fel de măsuri de precauțiune”. Înapoiat la ai săi el istorisește cu umor întâmplarea, numai că unui sublocotenent îi dă prin cap să-și informeze generalii aflați în subordinea lui Kutuzov. Iar Kutuzov semnă ordinea de bătaie. Dar ca în orice poveste ziua atacului de la Tarutino nu avea să treacă fără o seamă de incidente.  Groaza armatei franceze atacată pe neașteptate e de proporția nopții de coșmar pe care Vlad Țepeș o făcuse în tabăra otomană, cândva. Dacă prada găsită în tabără după fuga francezilor nu i-ar fi ademenit pe cazaci, poate însuși Murat ar fi căzut prizonier. Bătălia de la Tarutino nu și-a ajuns întru totul ținta pe care au avut-o trupele lui Kutuzov, dar cu siguranță prin ea s-a făcut „trecerea de la defensivă la ofensivă (scrie Tolstoi), a fost descoperită slăbiciunea francezilor și s-a dat acel imbold pe care abia îl aștepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă”.
   Norocul l-a călăuzit și pe Don Quijote de la pus față în față cu cele treizeci-patruzeci de mori de vânt pe o câmpie vastă, de au fost confundate cu niște uriași. Stând de veghe, scutierul Sancho îi atrage atenția stăpânului său când acesta se pregătește de atac: „...nu-s uriași după cum eu nu-s popă, ci-s mori de vânt, iar ceea ce iei dumneata drept brațe sunt aripile care, învârtite de vânt, mișcă pietrele morii”. ”Cară-te și pune-te pe rugăciuni, cât m-oi încumeta eu să intru în luptă crâncenă și nedreaptă cu ei” îi răspunde Cavalerul Tristei Figuri scutierului care-i dădea înainte cu strigătele de avertizare. Un atac real cu nimic de poveste, fiindcă lancea înfiptă în aripa de lemn a morii atacate trase după ea cal și călăreț dându-i de-a berbeleacul. Dezarmat, cu lancea ruptă, Don Quijote ține să-și ia revanșa asupra celor doi călugări benedictini ce călăresc pe două cămile și pe care îi confundă cu niște vânduți diavolului care duc cu sila în carâta lor niște domnițe.  Lupta care se dă cade în ridicol ca și lupta cu morile de vânt, pentru că între intenții și posibilitățile reale, între idealul care-l călăuzește pe Don Quijote și împrejurările materiale concrete e o mare prăpastie. Don Quijote iese învingător cu benedectinii dar scutierul Sancho e burdușit bine de scutierii care însoțeau carâta cu domnițe. În cele din urmă, prin rânduiala îndeletnicirii cavalerești iscusitul hidalgo face pace și nici Sancho nu vrea a se mai lăsa mai prejos și de parcă nici n-a „dat în doaga asta” a cavaleriei, pornesc să înfrunte alte aventuri chiar dacă starea sa după bătaia primită semăna cu a unui animal rănit.

   Dar și starea întregii armate a lui Napoleon era la fel cu starea unui animal rănit. „Foarte adesea animalul rănit auzind un zgomot, se repede în bătaia puștii vânătorului, fuge înainte, înapoi și își grăbește astfel singur sfârșitul” spune destul de plastic, Tolstoi. Sgomotul bătăliei de la Tarutino a speriat fiara și ea s-a și repezit în bătaia puștii vânătorului deoarece, fugind din Moscova, oamenii acestei armate franceze duceau cu ei tot ce furaseră și țineau la prada lor. Iar generalii se prefăceau că au grijă de armată, dar fiecare dintre ei nu se gândea decât la pielea lui, cum să fugă și să scape mai repede. Tolstoi spune că cine a mai putut, a fugit; cine nu, s-a predat sau a murit iar împăratul fugea el însuși mai departe, lăsând în voia soartei crâmpeiele sfărâmate ale armatei sale, mult lăsate în urmă. Iar granița Rusiei, la drumul înapoi spre Franța, a trecut-o împăratul Napoleon doar cu a suta parte din numărul soldaților cu care venise. Și cam trecea de șase sute de mii, la început, acea armată! Subliniază Tolstoi: „Armata Rusă a trebuit să acționeze ca un bici asupra unei vite care fuge”. Cu astfel de poveri grele, pe o așa vreme, ar recunoaște și un biet scutier ca Sancho, că în fuga ei armata avea să se subțieze (pâlcuri, pâlcuri) pe ici-colea și că de acum va intra în luptă vestitele atacuri de trupe partizane și firesc, cu eroii acestora. Ori noi tocmai în căutarea lor am pornit.
   

                                                                                  FLV

                                                      (va urma)

sâmbătă, 11 februarie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi (2)


Libertatea de a scrie: Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (2)
  

   Nu se știe de pe unde, J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de soi de nebunie căreia îi cade pradă. Am deschis și noi capitolul referitor la „poet” (ca tălmăcitor în cuvinte) din Biblie și aflăm din discuția avută de Nicodim cu Iisus că doar „vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge”. Și că tot așa este cu oricine (se referea la oameni) este născut din Duhul. Iisus îi dădea de înțeles că nu poate sta în puterea omului a tălmăci semnele (cu atât mai mult a le pricepe) dacă nu este Dumnezeu cu el. Doar poetul, coborât la starea de moment a divinității, le poate pricepe; și în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale le rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”.
    Acum, proțăpit în mijlocul drumului, cu lancea în cumpănire să ni-l reamintim pe vajnicul Don Quijote în momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, de-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. După chipul și vorbele lui, nu le trebuiră mult acelora să-și dea SEAMA „de nebunia insului”. Pe drept cuvânt aceștia îi cere năstrușnicului hidalgo măcar o icoană de-a acelei domnițe și-i vor spune vorbe pe plac chiar dacă portretul (ironic, nu?) le-ar arăta „că e chioară de-un ochi, iar din celălalt i se scurge rugină și pucioasă...”.
   Domnia ta, cititorule, vei înțelege cum furia cavalerului nostru e de-acum îndreptățită pentru a începe bătălia cu neguțătorii. Dacă l-ar fi cunocut și ascultat pe Tolstoi, ar fi înțeles că „atacând nu putem deât să pierdem”, cum descifra autorul rus șovăiala armatei lui Kutuzov de a ataca, în retragere, armata napoleoniană. „Răbdarea și timpul, iată care sunt vitejii și luptătorii mei” (se gândea Kutuzov).  Retragerea aceea în flanc, după ocuparea Moscovei de către inamic (în sens contrar înaintării trupelor lui Napoleon), strategie ori gând greu de înțeles născocit de o singură persoană (?!) a salvat Rusia și a adus pieirea uriașei armate a lui Napoleon. Dar ne putem pune și alte ipoteze. Ce s-ar fi întâmplat dacă Moscova n-ar fi ars? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv mai mult de o lună în Moscova incendiată? Dacă ar fi înaintat spre Petersburg? Dacă mai târziu împăratul, apropiindu-se de Tarutino i-ar fi atacat pe ruși măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Etc... etc. „Mintea omenească nu poate cuprinde totalitatea cauzelor fenomenelor” spune Tolstoi.
   Păi chiar așa! De unde să priceapă Don Quijote al nostru că un singur om nu poate ține piept a nenumărați neguțători? Că odată prăvălit pe miriște de pe Rocinante: lancea, scutul, pintenii și casca, pe lângă greutatea armurii străvechi din fier, aveau să-l tragă tot în jos și odată ciomăgit bine se și trezi „din cap până în picioare burdușit ca pe-un sac cu fasole”? Ba încă se putea socoti norocos că se mai putea ține pe picioare „după cât îi erau de muiate oasele”. Ca și în soarta războiului lui Napoleon din 1812 (când interveniseră atâtea cauzalități), nu știm de a fi aflat pe mai departe nemaipomenitele aventuri ale iscusitului hidalgo, dacă nu trecea pe acolo un țăran plugar „chiar din satul său” și care cu chiu cu vai îl sui pe măgarul lui, sui și crâmpeiele de lance pe spinarea lui Rocinante „pe care luându-l de frâu și luându-și măgarul de căpăstru, se îndreptă la drum spre satul său” unde avea să-i oblojească rănile. Numai că de aici vom avea un al doilea punct de plecare spre „gingașa Dulcineea din Tobosso, pentru care am săvârșit, săvârșesc și voi săvârși cele mai frumoase isprăvi cavalerești din câte s-au văzut, se văd ori se vor vedea vreodată pe lume”.  Așa cum spune (mai târziu), Tolstoi, că „la înaintarea francezilor, pământul făgăduinței era Moscova, iar la retragere, patria”. Numai că patria era prea departe. Meritul lui Kutuzov „n-a constat în cine știe ce manevră genială, strategică, cum o numește lumea” crede Tolstoi. Numai că el a folosit toate puterile sale, pentru a feri armata rusă de bătălii inutile fiindcă în cursul acelei luni în care armata franceză jefuia Moskova, cea rusă ședea liniștită la Tarutino, timp în care se produsee o schimbare a raportului de forțe dintre cele două armate. 
    De aceea nu mai e cazul să ne întrebăm de ce această întoarcere acasă căpătuită cu Sancho Panza alături, care să-i slujească de scutier (cu făgăduiala ostrovului ce i se va da spre cârmuire de către vajnicul și neîntrecutul „cavaler rătăcitor”) a însemnat Marea Lecție a celor doi eroi împreună cu care vom urma și noi călătoria acestora și cunoaște câte ceva despre acele faimoase bătălii ale secolului al 16-lea.

                                                                               FLV

                                                  (va urma

miercuri, 8 februarie 2017

Libertatea de a scrie (1)

Libertatea de a scrie: Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi  (1)
    Am pornit la un drum anevoios, între Cervantes cu al său „Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha” și lumea lui și L.N.Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat la căpătâi pe vremea când scria „Război și Pace”. Nu avem o balanță reală pentru a le cântări judecățile în afara textelor care stau mărturie. Ne amintim cu toții, că aceste cuceriri literare (denumite virtuți) au fost ținta întregii lor vieți. Prima întrebare, la care va trebui să răspundem este aceea care i s-a pus lui Cervantes: „Care din marii scriitori ai lumii n-a învățat mai mult de la viață decât din cărți?„
   Păi, Tolstoi, când vorbește despre căderea Moscovei spune cât de îngrozitor (în ce situație) a fost pus împăratul pus să judece momentul istoric pe seama faptelor petrecute și nu pe seama învățăturii sfetnicilor curții. Asta, pentru că toți spuneau despre Kutuzov, pe care mai înainte îl ridicaseră în slavă, că nici nu te puteai aștepta la altceva „dela un moșneag chior și desfrânat”, că se mirau unii cum de s-a putut încredința soarta Rusiei unui asemenea om!”. Iar un împărat nu trebuie să gândească precum mulțimea înfierbântată.
   De unde să știe omenirea ce concepuse în închisorea din Sevilla, inimosul cavaler rătăcitor, care și pătimise toate cele istorisite! Din păcate, Cervantes avea să moară în primăvara anului 1616 (pe 23 aprilie), exact în ziua în care, în Anglia, închidea ochii pentru vecie un alt geniu al omenirii – Shakespeare. Poate că Cervantes spusese, profețind apariția lui Tolstoi: „Noi doi suntem făcuți unul pentru altul”.  Rusia se va cutremura când va afla despre cedarea Moscovei (spune Tolstoi) ... „și nu-mi rămâne decât să plâng soarta patriei mele”.  Vă propun să facem alături de Don Quijote o călătorie (într-un cătun alăturat de al său) închipuită, către acea țărancă, foarte chipeșă, de care el fusese îndrăgostit de o vreme (Aldonza Lorenzio), căreia se hotărî să-i spună Dulcineea del Toboso.
   Oare ce este important în mintea unui conducător? Să piardă întreaga armată odată cu Moscova (cum credea Kutuzov), - la Tolstoi - ori să piardă odată cu armura curățată, coiful făcut cască, mârțoaga bine poreclită (și el însuși botezat din nou) pentru a-și căuta o mândră de care să se îndrăgostească? –la Cervantes. Care și scria: „Fericită epocă și fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasei mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură și de zugrăvit prin tablouri, ca să le rămână amintirea în viitor!”. Să ne reamintim ce spune Pierre Bezuhov, cu mâhnire, când fusese închis într-un șopron, după incendierea Moscovei. Înțelegea foarte bine că numai forța îl adusese aici, că numai forța le dădea dreptul celorlalți de a avea răspunsuri la întrebările sale. „Notați acest lucru. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine” îi spusese generalul care îl ancheta.
   Dar, adu-ți aminte cititorule, că inima lui Don Quijote supusă ca a unui câine, avea să îndure atâtea de dragul Dulcineei.  Cum să putem uita jurământul său, făcut cu mâna pe spadă: „O, stăpână a tuturor frumuseților, tărie și liman al bietei mele inimi; a sunat ceasul să-ntorni ochii Măriei Tale înspre acel cavaler robit de tine pe care îl așteaptă o atât de vajnică încleștare”. Așa cum Pierre simțea că fiecare secundă de întârziere îl putea costa viața (la interogatoriul cu Davout), așa avea să-l vadă, hangiul de la han, plecat din preajma sa și vrând a se descotorosi de acesta îi urează grăbit: „Facă Dumnezeu din Luminăția Ta un cavaler plin de noroc și deie-ți izbândă în lupte!”
   Atunci, cine-l condamnase la moarte, cine decisese (pe ce se bazase) a-i lua viața lui Pierre Bezuhov? Și cine mai crede că Don Quijote e doar o caricatură hazlie a tipului de cavaler rătăcitor?
    Acum fiecare suntem alături de faima acelui smintit cavaler, cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile lor.  Asupra acestui punct există oarecare divergență de păreri. Din prea mult citit sperăm să nu ne fi pierdut mințile.

                                                                                                  FLV

                                                                 (va urma)



luni, 6 februarie 2017

O întâmplare din stagiatura de inginer

Inimă de câine
   Frânturi din călătoria cu trenul acela îi reveneau în somn, printre atâtea vise care se buluceau, toate deodată, de-l zăpăceau de cap din clipa când se instalase în baraca de pe șantier. Ajunsese la șantier făcând câțiva kilometri de drum mai întâi pe jos, mergând pe direcția indicată de cfr-iștii care lucrau la refacerea rambleului de la pod. Sau mai exact, urmând direcția în care îl îndrumase acel muncitor. El doar întrebase de acel șantier de construcții, pe undeva unde era și o fermă, o herghelie, sau așa ceva, care ar fi trebuit să existe prin părțile alea. Oricum s-ar fi dat la prima stație jos, stație ce ar fi coincis cu capătul călătoriei și ar fi întrebat acolo de existența acelui șantier. Iar muncitorii ăia, doar ce întrebase și îi indicaseră drumul pe unde s-o ia, fiindcă mai jos de pod era un drum care ducea spre șantier. O herghelie și un siloz, era cam singurul șantier din stația la care trebuia el să coboare. Cam cât era de mers până acolo?, întrebase. „Nu-i departe...” Cam 6-7 km, dar dacă are noroc să treacă o mașină, n-are decât să-i facă un semn, să-l ia și pe el, i se răspunsese. O bună bucată mersese pe jos. Apoi, pe drum îl ajunsese o camionetă. Cel de la volan oprise, îl întrebase ceva, nu mai ținea minte nici măcar ce-i răspunsese, dar urcase în cabina aceluia și plecase cu el. Își amintea cum se dusese întins la clădirea care indica, pe o plancardă, că ar fi sediul șantierului și acolo cineva îl trimisese la un domn inginer, șeful de fermă. Acela îl măsură, de sus în jos, dintr-o singură privire și păru decis. Avea nevoie de un tânăr cu brațele solide și piept tare ca al lui Victor. Parcă Dumnezeu i-l trimisese plocon. Îi arătase și baraca unde avea să stea, urmând ca a doua zi Victor să se prezinte la sediul șantierului să i se întocmească formele de angajare. De la beția trăită în șanțurile de lângă pod, avea să mai aibă și în zilele următoare unele dureri de cap, pentru că, odată instalat într-o baracă cu un singur pat de campanie, o masă, un dulap și o ladă soldățească în care erau îngrămădite câteva cărți (pesemne de la cel care locuise în acea baracă ceva mai înainte), adusese cu el și câteva sticle de coniac luate de la magazinul din sat. Și încercând a se obișnui cu viața de pe șantier, continua să tragă, când și când, dintr-o sticlă de coniac. Așa și în dimineața aceea, iar  după știrea lui, trecuseră aproape trei săptămâni de când se afla pe șantier. Se mai trezise și-n alte dimineți cu acel râcâit de animal, făcut cu ghearele în ușă. Un astfel de zgomot îl făcuse, mai deunăzi, o cățea pripășită pe acolo. Mai mult, își amintea el, în urmă cu două săptămâni trecuse întâmplător (așa spusese), șeful de fermă, care întrebase de cel de dinaintea sa. Îl întrebase, printre altele, dacă dăduse cel de dinaintea lui pe acolo, ca să-și ridice lada cu cărțile cu care venise. „Nu, nu venise nimeni” îl asigurase Victor. „Dar cățeaua pe care o adusese inginerul ăla, a mai trecut pe la baracă? Că era nedezlipită de prietenul ei!”. „Nu am văzut așa ceva pe aici. Pesemne a plecat odată cu stăpânul ei” răspunsese. Și avea dreptate. Cel puțin până atunci, el nu văzuse prin apropierea barăcii vreun câine, cățea, sau ce-o fi fost. Victor află că până și el ditamai șeful de fermă, o îndrăgise. Chiar ar fi vrut să o ia în ograda lui, pe lângă casa lui, că doar locuia la casă, undeva în sat. Victor nu-şi mai amintea acum, cât băuse și în seara aceea după ce plecase șeful fermei, dar se trezise brusc, în dimineața care urmase vizitei, iar liniştea se lăsase iarăşi peste baracă (încetase zgomotul de afară care-l ridicase de sub pătură sprijinit pe coate, cu capul atârnat pe spate), deci nu realiză momentan dacă tot șeful de fermă îl căuta. În mahmureala cu care se trezise, se simțea tot ca atunci, când îl surprinseseră luminile farurilor de la camionul care se apropia venind pe un drum prăfuit de ţară. Atunci se trezise strigat de cel din cabină, claxonat insistent, şi apoi plecase cu camionul ce-l adusese direct la sediul șantierului. Drumul acela fusese plin de hârtoape și nici camionul nu părea unul solid. Zornăiau tablele de pe el ca la o moară hodorogită, iar când da cu roțile printr-o groapă, scârțîia groaznic din toate încheieturile. N-avea să uite curând scrâșnetul acela de metal care i se întipărise în cap. Asta îi produsese un fel de amnezie generală care-l făcea să-și piardă orientarea pe moment, și să rămână cu privirile în gol chiar în timp ce vorbea cu cineva. Asta îi spusese şi inginerul agronom a doua zi după sosire, în timp ce serveau masa la cantina fermei. „Drumul ăla pesemne a fost un șoc pentru tine. Dar te obișnuiești cu timpul. Așa e viața de pe un șantier. După o vreme au să treacă și astea, n-au cum, ești încă tânăr”. Victor se mai trezise din somn în primele zile, din pricina unor zgomote pe care credea că le auzea, dar de fiecare dată constata că nu era nimeni la ușa de la baraca lui. Dar acum, în dimineața asta, ce mai putea fi la ușa lui? Crezuse că e iarăși, doar o toană de-a lui, dar zgomotul de afară, de data aceasta, persista. Devenise al naibii de supărător. Deschisese cu teamă ușa și primi aerul rece drept în față. Venise pe șantier de trei săptămâni, dar tot amânase să meargă în sat, ba că azi, ba mâine și, uite cum trecuseră zilele, iar el, aici, începuse deja să se simtă singur. Nu se obișnuise cu traiul de pustnic, singur într-o baracă, ca apoi, de a doua zi să o ia de la capăt. Venise cu un scop aici, sau cel puțin așa îi spusese mamei sale când părăsise casa lui Udrea. Dar nu uitase de ce venise până aici. În închipuirea lui de adolescent, când îngheța, când fierbea în clocote imaginația sa. În sufletul lui se dădea o luptă chinuitoare, iar nervii îi zbârnâiau ca strunele viorii la care visase în copilărie, când se gândea la clipa când, poate, avea să dea ochi în ochi cu tatăl natural. Dar oare, era el pregătit pentru această confruntare? Acum, când chibzuise la asta și cântărise pe toate fețele situația, nu mai era atât de categoric și vehement ca atunci când pornise la drum. Începuse, după atâtea seri de analiză, să înțeleagă că a venit vremea să aibă grijă de el și de nervii săi. „Par ca picat din stele aici – își spunea. Nu mă știe nimeni, dar nici așa de greu nu e să mă fac cunoscut de toți ăștia. Am să dau de el și de față cu mulți alții n-o să ezit să-i spun ce simt, ce mă frământă și că l-am citit destul de bine și fără să-l cunosc. Iar dacă va avea atâta bun simț, când îi voi arunca în față ceea ce am gândit în toți acești ani, sper să-i fie scârbă și de umbra lui de vierme. Dar eu cred că nu ne vom întâlni...” Și dintro-dată se lovi cu palma de frunte. Un scâncet de animal îi atrase atenția. Avea dreptate șeful de fermă: cățeaua celui care fusese înaintea lui aici i se gudura la picioare. „Ai, ai! Tu trebuie să fii de-a locului. Așa-i? (Vorbea cu animalul din fața sa și acesta se și așezase pe labele din spate de-l privea insistent ca și cum ar fi înțeles totul). Vai, vai!... Ai rămas și tu de căruță? Păi, eu ce să-ți fac? Știu că nu vezi în mine un dușman și nici n-am să-ți port pică pentru că ai căzut acum pe capul meu. Ce să-nțelegi tu cum și-a bătut viața asta joc de mine? Pentru că e greu să-ți dai seama. Dar cum facem noi, acum? Uite, dacă te țin pe aici, tare mi-e teamă că or să zică unii că te țin ca pe un câine în lanț, că te țin în ploaie și frig, ori că dacă o să sari la cineva, tot eu te-am pus. Dar nici înăuntru nu pot să te las. Și atunci, ia zi, cum facem?” Cățeaua părea să priceapă. Ciuli din urechi, dădu din cap „așa, așa!” și-l cercetă pe Victor din cap până în picioare de parcă ar fi fost unul din ăla căzut din lună. Între Victor și cățea se ducea un dialog al muților, doar că fiecare vedea lumea cu alți ochi. „Voi oamenii sunteți tare ciudați, părea a-i transmite animalul așezat cuminte pe picioarele dindărăt. Tu nu le mai pune pe toate la inimă. Nu ne cunoaștem bine, dar nu mă alunga de la ușa ta. Tu ești al nimănui, eu a nimănui... vezi că ne putem înțelege?” Cățeaua dovedea o curiozitate sălbatică, nesățioasă, pentru cel care începuse să sprijine ușa barăcii ca să-și treacă o mână prin păr, mimând o bănuială prudentă. Victor trase aer în piept și întinse apoi mâna și-o mângâie pe bot. „Stă omul de vorbă cu dumneata, dar nu vorbele goale țin acum de foame, așa-i? Păi, așteaptă un pic!” Se desprinse din ușa barăcii și, după câteva clipe reveni cu un ziar pe care avea câteva felii de șuncă și o coastă dintr-un pui, resturi rămase de la cină. Le așeză alături și o îndemnă să mănânce. Cățeaua scoase limba și își umezi botul, privi la ziarul cu resturi, apoi la el, din nou la resturile de mâncare, dar nu se mișcă de pe loc. „Faci cum vrei!...” zise Victor și trase ușa după el, închizând-o.
   Cățeaua mai venise și-n alte dăți, iar Victor nu dăduse încă de știre șefului de fermă despre apariția acesteia la baraca sa. Îi pusese și un nume: Frunza. După numele unei cățele din ograda bunicului său, când el era mai mic. O striga pe nume, iar Frunza dădea din coadă părând a se împăca și cu numele ăsta. Victor se obișnuise cu prezența ei și chiar era fericit să-i vorbească, iar ea, în cumințenia firească, să asculte.


                                                                                      FLV

vineri, 3 februarie 2017

Semne de carte - invitație la lectură cu Rodica Lăzărescu

Salahorul propriei tale pasiuni din „Semne de carte” - la Rodica Lăzărescu

   Cineva spusese (cândva) că unul dintre efectele scrierii (poezie, proză…) trebuie să fie acela de a da impresia nu că descoperim ceva nou, mai înțelept, ar spune cititorul, ci că ne amintim ceva uitat. Pentru înțelegerea nivelului valoric al scriitorilor noștri și al literaturii autohtone, în speță, în „Semne de carte”, - 120 pag., apărută în 2015, Rodica Lăzărescu făcea trimitere la „lumea văzută detașat” prin cei 16 scriitori, analizați cu ochi critic, fiecare încercând să ofere spiritului nostru o misteriasă satisfacție. Un fapt este sigur și încurajator în aventura lecturii distinsei doamne Rodica Lăzărescu: literatura continuă să fie delectarea ori stupoarea celor care-l vor citi pe autorul în cauză. În fapt, autoarea face un exercițiu autoritar în stare să motiveze dificultatea întâmpinată în foarte plăcutele pagini ale acestei cărți. Autoarea ne vorbește despre o anumită reprezentare mentală a operei analizate în cazul fiecărui scriitor; cu lumea care presupune viață, trăiri, caractere și tipologii de adâncime ale sufletului omenesc, mecanisme sociale generatoare de soluții, adevăruri despre mișcarea de profunzime a sentimentelor, etc.
   Pentru a compara astfel de lumi posibile, ori a veni în alegerea cărților de către cititor, Rodica Lăzărescu știe că un lector, înainte de a da soluții și emite păreri nu doar la suprafața textului, trebuie să citească mult, diferit ca stil și natură a scrierii, de pe oriunde altă parte a lumii, mai ales scriitori de forță. Metoda folosită de autoare e cea a recunoașterii unui anevoios și încâlcit drum al scrierii, în cazul fiecărui autor, și îndeosebi factorii care precumpănesc în operele lor: cei morali și cei psihici. Noi cei care îi citim cronicile vrem să aflăm cu precădere ce crede autoarea despre cutare operă sau cutare autor, dar și instrumentele prin care se arată interesată de noțiunea de psihanaliză a unor operații mentale, decriptate în scrierea autorilor lecturați.
   Sarcina scriitorilor, remarcă  Rodica Lăzărescu, e de a reda o lume pe care s-o putem analiza prin prisma trăirilor noastre deoarece, pentru a citi o carte, la primul contact, cititorul va face o lectură rapidă, uneori superficială, deși nu lipsită de importanță pentru înțelegerea sa. Iar rolul criticului, în concepția autoarei, este unul programatic, printr-o lectură atentă, serioasă, cu notații și reveniri la sensuri și sugestii, importantă în descifrarea unui cod interior pe care cititorul, de bună seamă, nu-l poate desprinde la o superficială lectură.
   Cartea ȋl va surprinde pe cititor prin lectura și comentariul aplecat și riguros asupra celor 16 autori. Fiecăruia, autoarea îi scoate în evidență gradul mai mare ori mai intens în privința viziunii asupra lumii. Astfel, Niculae Gheran, înclină să dea „frâu liberei gândiri… călcând granița dintre realitate și ficțiune”. Povestitor din plămada lui Creangă, naratorul  volumului IV din „Arta de a fi păgubaș” (Bordel nou cu șteoarfe vechi) este un fel de Nechifor Coțcariul. Rodica Lăzărescu insistă pe „umorul” care se transformă în satiră (de „un sarcasm devastator” – n.a) și narațiunea lui N. Gheran „alunecă în oniric”. Pentru a scrie „o carte despre destin, despre meandrele vieții, despre suișuri și coborâșuri”, autoarea insistă și asupra artei de portretist a lui Niculae Gheran, care e un prozator ce are plăcerea „spunerii cât cuprinde”.
   Despre Constantin Călin spune că „Scrisori către un redactor” poate „clarifica relațiile dintre participanții la viața literară a epocii” că ele „sunt nu numai oglinzi ale autorilor, ci și ale celor ce le primesc”. Autoarea sesizează că paginile de jurnal ale lui Constantin Călin „sunt pline câteodată de <<otrăvuri>>, de vorbe mânioase, de afirmații grave și sarcasm”. Îi remarcă autorului „arta portretistică” iar fraza cu care îi caracterizeză opera e cea care ne lămurește despre scrisul unui „ins impulsiv”: „Paginile seamănă cu porțiuni dintr-un lan de păioase după o furtună: un scris învârtejit”. Pentru ca cititorii să înțeleagă imensul volum trecut prin lupa criticului, să mai spunem doar că el este al unui „cercetător foarte meticulos”.
   Despre Mihai Hafia Traista, spune că e prin definiție un moralizator care știe „să-și țină cititorul cu sufletul la gură”. Prozele grupate sub genericul „Amintiri cu bunici” amintesc de țăranii sorescieni din La lilieci. Rodica Lăzărescu îi radiografiază prozele scurte ale lui Hafia Traista și concluzionează: „Oralitatea este marea lui realizare”.    Articolul despre Ștefan Mitroi din romanul „Să locuiești într-un lătrat de câine” (narațiunea e la persoana întâi – n.a.) ne trimite din nou la Amintirile lui Creangă iar Bogdan Ulmu din „Sfert de femeie” se joacă plutind între erotic și livresc.
   Un ardelean pur sânge („salahorul propriei sale pasiuni”) este Constantin Cubleșan cu cele 75 de interviuri din cartea „Grăbește-te încet” pe care autoarea o are acum în atenție. Și nu numai pentru că „interviurile sunt stimulatoare intelectual” ci pentru că „evocă reacții la evenimente, intenții, evoluții…etc”, dar îi oferă cititorului date interesante despre epocă, explicații… și analogii surprinzătoare”. Rodica Lăzărescu ne mărturisește că pentru a-și explica „asprimea și lapidaritatea răspunsurilor” celor intervievați l-a citit de câteva ori și tot nu se poate lăuda că i-a dezlegat misterul. De ce? „Fiindcă interviul este o angajare operativă în actualitate”. Această mărturisire ne-a făcut curioși să căutăm și noi cartea acestui „ins dual, în sens arghezian”. Incitantă invitație la lectură, nu-i așa?  
   Ne documentăm mai departe și lecturăm cu plăcere din cartea autoarei Rodica Lăzărescu intrând în intimitatea cărților lui Cornel Galben (tot despre niște cronici și recenzii), apoi: Adrian Alui Gheorghe (cu romanul Urma); Marin Iancu (cu un impresionant volum despre lumea și personajele lui Marin Preda); Livia Ciupercă cu un capitol de istorie literară despre personalitatea lui Teodor Al. Munteanu („informații ce vin să umple golul din istoria noastră literară”); Grigore Traian Pop  ș.a.
    Iar despre „ce scrie Marcel Mureșanu de cinci volume încoace” e cronica din finalul cărții „Semne de carte”, în care „lumea văzută detașat de un înțelept (poetul)” ne potolește și nouă setea „cu gândurile limpezi ca apa de izvor” ale unei observatoare pentru care „Monede și Monade” nu mai are secrete. Conform autoarei (la care subscriem și noi) e o plăcere să fii salahorul propriei tale pasiuni într-o carte despre cei care, prin intermediul acestor „semne de carte” îți oferă o perspectivă asupra dramatismului condiției umane privită la nivelul întregului, dar și al indivizilor care o compun.
   Rodica Lăzărescu îmbină diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde subtilitățile scrierii celui lecturat. Criticii, care gândesc astfel literatura, văd în aceasta o expresie a totalității ființei care scrie.


                                                                                                                                    FLV

miercuri, 1 februarie 2017

Gheorghe Andrei Neagu: „Tabăra damnaților”

Gheorghe Andrei Neagu – cititorul de oameni
                                                                             Motto:
Biblia ne învață să-i iubim pe cei apropiați și de asemenea să ne iubim dușmanii; probabil din cauză că de obicei sunt aceiași oameni”.
                                                                                                                         (Gilbert Chesterton)

    Toate cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni (Lazăr, Serafim și Petre – nume cu conotații biblice) din romanul lui Gheorghe Andrei Neagu - intitulat: „Tabăra damnaților”, Ed. ATEC, Focșani, 2016, (165 p) -, este o parabolă despre speranță și destin, pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor.
   Măiestria autorului, de adevărat cititor de oameni, este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră.  Povestea celor trei prieteni este captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Frazei ferme, de început, rostită de Lazăr: „Atunci, să ne luăm de piept cu doamna viață”, i se va alătura scepticismul din întrebarea lui Serafim (,,Cum naiba ne-am adunat noi, un Lazăr, un Petre, și-un Serafim? Parcă nu-i lucru curat aici.”), cât și neîncrederea din verdictul dat de Petre („Oricum, suntem damnați pe viață. Și în minuni eu nu cred”), din finalul romanului lui Gheorghe Andrei Neagu. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă.  Pentru a descifra universul lăuntric al celor trei personaje, vom începe cu o mărturisire stranie din partea autorului: „Și ambiția nemăsurată de a-și schimba condiția, de a ajunge un om cu stare prin orice mijloc, spunea și ea ceva” (p 156). Autorul pare călăuzit de firul acelui gând, care, în libertate, fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a noilor vremuri), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o călătorie mântuitoare prin catacombele veacului de pomină în căutarea omului nou.  Însă: „fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu!” – cum bine constată un personaj al romanului. Asemeni celor doi eroi ai lui Steinbeck din „Șoareci și oameni” (unde cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige), Lazăr și Serafim, amândoi acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciarul „care forfotea de ceva vreme”, a venit grațierea. Vestea cade peste Serafim Hâncu nesperat de încurajator („acum, grațierea venea ca o adevărată reabilitare”), în timp ce amicul de celulă Lazăr Bosoi își păstrează încrâncenarea ce-l cuprinsese de când fusese ridicat de organele de miliție: „Unde, unde să mă duc?”. Prin comportamentul fiecăruia, dinaintea veștii de grațiere („Tovarăși, partidul s-a gândit la dumneavoastră! S-a gândit să vă ofere o nouă șansă la viață, să deveniți oameni noi, utili societății!”), alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, alt fost coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa. Și pentru că nu le oferea mare lucru, în plus, dau piept cu ostilitatea civilă a celor din jur, cei trei hotărăsc să plece într-un oraș minier (pe un șantier, la ceea ce se numea reeducare și reintegrare în muncă) unde li se oferea singurul loc de muncă pentru acest „statut” de oameni damnați de către societate. Pe șantier sunt repartizați în scopul „reintegrării” în societate unei muncitoare excavatoriste, Petra Gott (membră a biroului de partid). Aici, datorită firii „încrâncenate” cu viața a lui Lazăr, drumurile lor se despart, deocamdată. Lazăr hotărăște să se întoarcă la „iubita Mariana” - presupusa violată - din București, spre a începe un altfel de mod de a trece prin viață. Sfătuit de versata și cunoscătoarea de tot felul de „descurcăreți dubioși” în viață, Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu, cât și al unui trai fără prea mare efort: Abia acum vedea cât de ușor se descurcă alții și cum își rezolvau aceia problemele. Necunoscător „în ale vieții” de huzur, fără muncă cinstită, Lazăr cade pradă unei „angelice” fete de preot, pierde tot ce agonisise prin bijnițăreală și, umilit, se reîntoarce la mină, la cei doi camarazi. E uimit că cei doi sunt resemnați, mai ales Petre care credea sincer că a găsit în sfârșit o familie „în care să nu se mai simtă proscris”. Mai mult, Serafim e și mai provocator: „Se găsesc doi oameni potriviți, se apropie și ție nu-ți convine... Noi am rămas aici și ne vedem de treabă. Dar nici asta nu-ți convine. Vrei să fim prieteni, dar tu vrei totul. Noi, mai la urmă, că suntem mai proști”. Lazăr, care „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”, după ce trăise între oameni cărora nu le dicta nimeni”, este ispitit de traiul de dincolo de viața de șantier și, pentru a se întoarce la acel luxos mod de viață, decide să fure trotil din magazia șantierului în scopul comercializării. Este surprins de paznic, fuge de la locul faptei, dar remușcarea deja îl încolțise iar privirile acuzatoare a foștilor „tovarăși” îl duc la sinucidere. Se spânzură în baraca șantierului și la finalul unei iluzorii vieți după care alergase, se alege doar cu „lada care-i ținea loc de sicriu, ( și asta –n.n.) era făcută din P.F.L. melaminat”.
   Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Mai departe nu se poate povesti. Nici la secretarul de partid al comuniștilor din șantier, nici la slujitorii lui Dumnezeu foștii tovarăși nu găsesc înțelegerea creștinească pentru înmormântarea lui Lazăr.  Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere. „Tabăra damnaților” este un roman de un puternic realism. Gheorghe Andrei Neagu surprinde destinele unor oameni obinuişnuiţi încleştaţi în lupta pe viaţă şi moarte cu greutăţile vieţii şi încercând din răsputeri să-şi păstreze, după determinismul caracterului său,  demnitatea în faţa celorlalți.

  Autorul a surprins şi ilustrat în mod captivant, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu (ca și visul celor care se agațau de orice) al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel (comunismul și formarea omului nou) venise ca și ciuma, cândva.

                                                                                                       FLV