Rătăcirile lui Don Quijote prin
opera lui Tolstoi (3)
„Numai rostit,
cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicol al revelației” spunea Matei Călinescu. În popor se spune că vorba zboară
scrisul rămâne. Cu alte cuvinte, dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar
fi uitate. Dacă nu mi-aș fi amintit că Ana Pavlovna (doamnă de onoare în suita
împărătesei Maria Feodorovna, confidentă a împărătesei) spusese ceva despre
soartă încă de la începuturile scrierii lui Tolstoi poate n-aș avea acum o continuitate în scrierea
de față. Am căutat rostirea în
cauză (vol 1 partea I-a/cap 1) și m-am luminat. Dacă scrisul ni se înfățișează
ca acel spiriduș al memoriei, menit a ne reaminti, mereu și mereu, că ieșirea
din istorie poate fi și un proces îndelung al uitării, e limpede că nu putem
defini decât ca pe o necesitate libertatea noastră de a scrie. Dar să revenim
la Ana Pavlovna: ce spusese ea, demn de a fi reținut de memoria noastră? Cităm:
„...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!” Norocului,
în popor, i se mai spune și soartă. Și noi știm că soarta le surâde, mai ales,
celor îndrăzneți. Nu s-ar spune despre inimosul cavaler rătăcitor al lui
Cervantes că n-ar fi fost îndrăzneț. „Eu am venit pe lume să înlătur
nedreptățile... să viu în ajutorul celor slabi și năpăstuiți” repeta eroul la
fiecare pas. Revenind la eroii lui Tolstoi din „Război și pace” realizăm că la
vremea când autorul descria acțiunea romanului cam toți tinerii unor clase
sociale destul de înstărite trăiau (în subconștient) admirația față de împăratul
Bonaparte întrucât acesta le sucise mintea la toți și „nu mai au decât un gând:
locotenentul ajuns împărat” (o spusese bătrânul conte Rostov).
Dar ce-i sucise
mintea scutierului Sancho de-l urmase în nemaipomenitele aventuri pe Don
Quijote? Doar promisiunea unui ostrov peste care să stăpânească? Mai bine să-l
ascultăm ce spune chiar acesta: „Ia seama, Luminăția Ta, seniore cavaler
rătăcitor, și nu-ți uita vorba cu făgăduiala ostrovului de care mi-ai vorbit,
că fie el cât o fi de mare, m-oi pricepe eu să-l cârmuiesc”. Iar mai departe:
„...de-ar fi să ajung eu rege prin vreo minune de cele ce spui Înălțimea Ta,
atuncea Juana Gutierrez, muierea mea, ar ajunge nici mai mult nici mai puțin
decât regină, iar copii mei infanți!”. Se mai îndoiește cineva că fiecare
dintre eroii celor două epoci aveau un vis măreț în care credeau? Altfel, unii
nu ar fi plecat la un drum izvorât dintr-o minte bolnavă (în căutarea frumoasei
domnițe Dulcineea), iar alții nu s-ar fi înrolat husari, aghiotanți în armata
împăratului cu gândul la un război „la vârsta când îi pândesc o mulțime de
primejdii și pe băieți și pe fete” cum scrie Tolstoi.
Pe cei doi
autori nu-i părăsește niciodată curajul de a pătrunde și pe tărâmul poveștilor de
tot felul arătând prin asta că nu lipsa imaginației era problema lor ci beția
riscului de a-și călăuzi eroii în curajul pe care aveau să-l respire la fiecare
pas. Tolstoi spune că o anumită întâmplare aduce și prima victorie de după
retragerea armatei ruse, la o lună după
asedierea și incendierea Moscovei. Se spune că un anumit cazac pe nume
Șapavalov, aflându-se în patrulare, împușcă un iepure și răni altul pe care îl
alergă departe de pădure până se izbi de „flancul stâng al armatei lui Murat,
care staționa acolo fără niciun fel de măsuri de precauțiune”. Înapoiat la ai
săi el istorisește cu umor întâmplarea, numai că unui sublocotenent îi dă prin
cap să-și informeze generalii aflați în subordinea lui Kutuzov. Iar Kutuzov
semnă ordinea de bătaie. Dar ca în orice poveste ziua atacului de la Tarutino
nu avea să treacă fără o seamă de incidente.
Groaza armatei franceze atacată pe neașteptate e de proporția nopții de
coșmar pe care Vlad Țepeș o făcuse în tabăra otomană, cândva. Dacă prada găsită
în tabără după fuga francezilor nu i-ar fi ademenit pe cazaci, poate însuși
Murat ar fi căzut prizonier. Bătălia de la Tarutino nu și-a ajuns întru totul
ținta pe care au avut-o trupele lui Kutuzov, dar cu siguranță prin ea s-a făcut
„trecerea de la defensivă la ofensivă (scrie
Tolstoi), a fost descoperită slăbiciunea francezilor și s-a dat acel imbold
pe care abia îl aștepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă”.
Norocul l-a
călăuzit și pe Don Quijote de la pus față în față cu cele treizeci-patruzeci de
mori de vânt pe o câmpie vastă, de au fost confundate cu niște uriași. Stând de
veghe, scutierul Sancho îi atrage atenția stăpânului său când acesta se
pregătește de atac: „...nu-s uriași după cum eu nu-s popă, ci-s mori de vânt,
iar ceea ce iei dumneata drept brațe sunt aripile care, învârtite de vânt,
mișcă pietrele morii”. ”Cară-te și pune-te pe rugăciuni, cât m-oi încumeta eu să
intru în luptă crâncenă și nedreaptă cu ei” îi răspunde Cavalerul Tristei
Figuri scutierului care-i dădea înainte cu strigătele de avertizare. Un atac
real cu nimic de poveste, fiindcă lancea înfiptă în aripa de lemn a morii
atacate trase după ea cal și călăreț dându-i de-a berbeleacul. Dezarmat, cu
lancea ruptă, Don Quijote ține să-și ia revanșa asupra celor doi călugări
benedictini ce călăresc pe două cămile și pe care îi confundă cu niște vânduți
diavolului care duc cu sila în carâta lor niște domnițe. Lupta care se dă cade în ridicol ca și lupta
cu morile de vânt, pentru că între intenții și posibilitățile reale, între idealul
care-l călăuzește pe Don Quijote și împrejurările materiale concrete e o mare
prăpastie. Don Quijote iese învingător cu benedectinii dar scutierul Sancho e
burdușit bine de scutierii care însoțeau carâta cu domnițe. În cele din urmă,
prin rânduiala îndeletnicirii cavalerești iscusitul hidalgo face pace și nici
Sancho nu vrea a se mai lăsa mai prejos și de parcă nici n-a „dat în doaga
asta” a cavaleriei, pornesc să înfrunte alte aventuri chiar dacă starea sa după
bătaia primită semăna cu a unui animal rănit.
Dar și starea întregii armate a lui Napoleon era la fel
cu starea unui animal rănit. „Foarte adesea animalul rănit auzind un zgomot, se
repede în bătaia puștii vânătorului, fuge înainte, înapoi și își grăbește
astfel singur sfârșitul” spune destul de plastic, Tolstoi. Sgomotul bătăliei de
la Tarutino a speriat fiara și ea s-a și repezit în bătaia puștii vânătorului
deoarece, fugind din Moscova, oamenii acestei armate franceze duceau cu ei tot
ce furaseră și țineau la prada lor. Iar generalii se prefăceau că au grijă de
armată, dar fiecare dintre ei nu se gândea decât la pielea lui, cum să fugă și
să scape mai repede. Tolstoi spune că cine a mai putut, a fugit; cine nu, s-a
predat sau a murit iar împăratul fugea el însuși mai departe, lăsând în voia
soartei crâmpeiele sfărâmate ale armatei sale, mult lăsate în urmă. Iar granița
Rusiei, la drumul înapoi spre Franța, a trecut-o împăratul Napoleon doar cu a
suta parte din numărul soldaților cu care venise. Și cam trecea de șase sute de
mii, la început, acea armată! Subliniază Tolstoi: „Armata Rusă a trebuit să
acționeze ca un bici asupra unei vite care fuge”. Cu astfel de poveri grele, pe
o așa vreme, ar recunoaște și un biet scutier ca Sancho, că în fuga ei armata
avea să se subțieze (pâlcuri, pâlcuri) pe ici-colea și că de acum va intra în
luptă vestitele atacuri de trupe partizane și firesc, cu eroii acestora. Ori
noi tocmai în căutarea lor am pornit.
FLV
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu