Libertatea de a scrie: Rătăcirile lui Don Quijote prin
opera lui Tolstoi (1)
Am pornit la un
drum anevoios, între Cervantes cu al său „Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la
Mancha” și lumea lui și L.N.Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat la căpătâi pe
vremea când scria „Război și Pace”. Nu avem o balanță reală pentru a le cântări
judecățile în afara textelor care stau mărturie. Ne amintim cu toții, că aceste
cuceriri literare (denumite virtuți) au fost ținta întregii lor vieți. Prima
întrebare, la care va trebui să răspundem este aceea care i s-a pus lui
Cervantes: „Care din marii scriitori ai lumii n-a învățat mai mult de la viață
decât din cărți?„
Păi, Tolstoi,
când vorbește despre căderea Moscovei spune cât de îngrozitor (în ce situație)
a fost pus împăratul pus să judece momentul istoric pe seama faptelor petrecute
și nu pe seama învățăturii sfetnicilor curții. Asta, pentru că toți spuneau
despre Kutuzov, pe care mai înainte îl ridicaseră în slavă, că nici nu te puteai
aștepta la altceva „dela un moșneag chior și desfrânat”, că se mirau unii cum
de s-a putut încredința soarta Rusiei unui asemenea om!”. Iar un împărat nu
trebuie să gândească precum mulțimea înfierbântată.
De unde să știe
omenirea ce concepuse în închisorea din Sevilla, inimosul cavaler rătăcitor,
care și pătimise toate cele istorisite! Din păcate, Cervantes avea să moară în
primăvara anului 1616 (pe 23 aprilie), exact în ziua în care, în Anglia,
închidea ochii pentru vecie un alt geniu al omenirii – Shakespeare. Poate că
Cervantes spusese, profețind apariția lui Tolstoi: „Noi doi suntem făcuți unul
pentru altul”. Rusia se va cutremura când
va afla despre cedarea Moscovei (spune Tolstoi) ... „și nu-mi rămâne decât să
plâng soarta patriei mele”. Vă propun să
facem alături de Don Quijote o călătorie (într-un cătun alăturat de al său)
închipuită, către acea țărancă, foarte chipeșă, de care el fusese îndrăgostit
de o vreme (Aldonza Lorenzio), căreia se hotărî să-i spună Dulcineea del
Toboso.
Oare ce este
important în mintea unui conducător? Să piardă întreaga armată odată cu Moscova
(cum credea Kutuzov), - la Tolstoi - ori să piardă odată cu armura curățată,
coiful făcut cască, mârțoaga bine poreclită (și el însuși botezat din nou)
pentru a-și căuta o mândră de care să se îndrăgostească? –la Cervantes. Care și
scria: „Fericită epocă și fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasei
mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură și de
zugrăvit prin tablouri, ca să le rămână amintirea în viitor!”. Să ne reamintim
ce spune Pierre Bezuhov, cu mâhnire, când fusese închis într-un șopron, după
incendierea Moscovei. Înțelegea foarte bine că numai forța îl adusese aici, că
numai forța le dădea dreptul celorlalți de a avea răspunsuri la întrebările
sale. „Notați acest lucru. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine” îi spusese
generalul care îl ancheta.
Dar, adu-ți
aminte cititorule, că inima lui Don Quijote supusă ca a unui câine, avea să
îndure atâtea de dragul Dulcineei. Cum
să putem uita jurământul său, făcut cu mâna pe spadă: „O, stăpână a tuturor
frumuseților, tărie și liman al bietei mele inimi; a sunat ceasul să-ntorni
ochii Măriei Tale înspre acel cavaler robit de tine pe care îl așteaptă o atât
de vajnică încleștare”. Așa cum Pierre simțea că fiecare secundă de întârziere
îl putea costa viața (la interogatoriul cu Davout), așa avea să-l vadă, hangiul
de la han, plecat din preajma sa și vrând a se descotorosi de acesta îi urează
grăbit: „Facă Dumnezeu din Luminăția Ta un cavaler plin de noroc și deie-ți
izbândă în lupte!”
Atunci, cine-l
condamnase la moarte, cine decisese (pe ce se bazase) a-i lua viața lui Pierre
Bezuhov? Și cine mai crede că Don Quijote e doar o caricatură hazlie a tipului
de cavaler rătăcitor?
Acum fiecare suntem alături de faima acelui
smintit cavaler, cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile
lor. Asupra acestui punct există
oarecare divergență de păreri. Din prea mult citit sperăm să nu ne fi pierdut
mințile.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu