Rătăcirile lui Don Quijote prin opera lui Tolstoi (4)
În copilărie auzeam
(acasă) printre ai mei, expresia: „unde e carte multă e și prostie multă”. Aici, cuvântul prostie trebuie înțeles, mai curând, ca nebunie. Ori de câte ori mă găsea
zăvorât în casă, citind ore întregi, soră-mea căuta să-mi reamintească vorbele
de mai sus. Crezând că geniile au avut și o doză de nebunie, nu mă supăram, ba
din contră afișam acel surâs menit să îmi enervez sora. Medicului german
Jaspers i-a revenit meritul de a fi spulberat credința falsă că geniul nu poate
exista decât alături de un dram de nebunie. Goethe era uimit de măreția omului.
Dar omul trebuie privit în ambivalența sa: de om finit și imperfect în același
timp. Și tot așa adevărul lui e infinit în vreme ce greșelile lui sunt fără
margini. Fiindcă vorbeam de destin, ceva mai înainte, să fim siguri că destinul
omului care gândește este să-și facă din viața sa o filosofie în acțiune și că un
„ce” demonic îi guverneză voința arătându-ne nouă că fără această libertate de
a acționa (credința lui) viața n-ar fi
decât o lume a uitării. Ajuns aici, acum
nu mă gândesc decât la vorbele Mariei Dimitrovna (femeie renumită atât prin
rang, bogăție cât și judecata dreaptă), întâlnită prima oară în romanul lui
Tolstoi, cu ocazia unei mese organizate la familia contelui Rostov: „Toate-s cu
voia Domnului; poți muri acasă pe cuptor și poți scăpa din focul războiului,
dacă vrea Dumnezeu”. Credință pe care o împărtășește atât Don Quijote cât și
eroii lui Tolstoi.
După isprava cu
acei călugări benedectini Don Quijote și scutierul său ajung la stâna unor
păstori de capre care se arătară foarte bucuroși de oaspeți. Aici, după ce-și
simți burta pusă la cale, Don Quijote le ține o predică despre virtuțile unor
fericite veacuri străvechi în timp ce păstorii „stăteau și-l ascultau prostiți,
cu gurile căscate”. Apoi seara curge în muzică de lăute și laude (firești)
aduse judecății Domnului. Oare tot judecata Domnului, sau „măreția” afișată cu
care îl impresionase pe judecătorul Davout, a stat în balanța salvării de la
execuție a lui Pierre Bezuhov, unul dintre îndrăgiții eroi ai cărții lui
Tolstoi? Din câte știa Pierre, Davout „era un om renumit prin cruzimea sa”. După
judecarea presupușilor incendiatori ai Moskovei, îl găsim pe Pierre (al șaselea
din rândul condamnaților), dinaintea
stâlpilor de execuție (locul pentru osândă), ridicați în apropierea gropilor
unde aveau să fie aruncate cadavrele. Când bătăile tobelor, ce anunțau
execuția, porniră, odată cu aceste bătăi, lui Pierre „parcă i s-ar fi rupt o
parte din suflet”. Era firesc să-și pună astfel de întrebări: „...cine-l
condamnase la moarte, cine-l ucidea, cine-i lua viața... cu toate amintirile,
năzuințele, nădejdile și gândurile lui?” Soarta(?!), măreția lui, faptul că-l
convinsese pe Davout de identitatea sa, ori mâna lui Dumnezeu făcuse ca Pierre
să fie despărțit de ceilalți deținuți, după execuție, și închis într-o biserică
devastată până la părăsirea Moscovei de către armata franceză? Cert e că până
la a fi alăturat convoiului care urma drumul golgotei (ca prizonieri) în fuga
armatei franceze spre Franța, Pierre era convins că nu era el de vină de faptul
„că lumea se prăbușise în ochii săi și rămăseseră numai niște ruine fără
valoare. Simțea că nu mai era în puterea lui, să mai creadă din nou în viață”.
Și asta, cu tot entuziasmul și încrederea în voința lui Dumnezeu pe care i-o
arătă soldatul Platon Karataev: „Soarta hotărăște. Iar noi tot spunem, ba ceea
nu-i bine, ba că ceea-i rău”. Dacă facem un efort de memorie, ne vom reaminti
că îl întâlnisem pentru prima oară pe Pierre la serata Anei Pavlovna. Era: „un
tânăr gros, voinic, cu părul tuns și cu ochelari”. Un fel de urs uriaș cu o
privire inteligentă, scrutătoare. Era fiul nelegitim (al contelui Bezuhov) ce
tocmai venise de la studii din Franța întrucât tatăl care avea să-i lase toată
averea prin testament, se afla pe moarte. Extravaganța și mai ales purtările
sale „ciudate” îl scot în evidență ori de câte ori dăm de el: la Curaghini când
vrea să arate că și el poate da pe gât, fără oprire, tot conținutul unei sticle
de rom stând cu picioarele spânzurate pe pervazul unei ferestre de la etajul
trei al clădirii; apoi când, împreună cu un alt „ciudat”, un oarecare Dolohov,
prind un subcomisar de spatele unui urs și-i fac vânt în râul Moica. Vom sări
peste aventurile și peripețiile sale din acest război început în Austria 1805 și
terminat în iarna anului 1812 în Rusia. Spre sfârșitul romanului îl vom găsi după
o lună de la părăsirea Moscovei incendiate, în satul Șemșevo, acolo unde
trupele franceze sunt atacate de partizanii conduși de Denisov și Dolohov (cel
din întâmplarea cu sticla de rom și pățania subcomisarului cu ursul) iar
„printre rușii eliberați de Denisov și Dolohov se afla și Pierre Bezuhov”. Asta
îl determină pe Pierre să spună: „Viața este totul. Viața este Dumnezeu. Totul
se deplasează și se mișcă și această mișcare este Dumnezeu”.
O altă aventură
avea să îi conducă și pe eroii lui Cervantes la ideea că viața nu le-a fost chiar
atât de anapoda, încât să lase după ei faima de smintiți. „Dar vru soarta și
diavolul care nu doarme întotdeauna” să se afle la cârma acestei noi aventuri.
O herghelie de iepe galițiene ale unor cărăuși „yangheji” găsesc cu cale să
treacă prin locurile unde pășuna Rocinante și măgarul lui Sancho când cei doi
făcură un popas. Rocinante dă iama între iepe iar cărăușii yangheji „dădură
fuga cu ciomegele și-i arseră atâtea pe spinare că-l lăsară lat la pământ, ca
vai de capul lui”. Don Quijote propune să se răzbune pentru jignirea adusă, iar
Sancho, mai socotit, crede că nu au cum să facă față la 20 de cavaleri și mai
bine ar sta potoliți. „Eu fac cât o sută!” îi răspunde iscusitul hidalgo și
trece la fapte. Dar ce urmă e de la sine înțeles. Burdușiți bine, bătuți cu
bâtele, cavalerii îi lăsară aproape morți pe câmpul de luptă și după ce
încălecară pe iepe plecară în drumul lor fără să le pese de cei doi. Dacă
autorul n-ar fi avut umor, pesemne ne-am fi revoltat și noi împreună cu eroii
noștri. Tot Don Quijote ne descrețește frunțile: „Eu sunt vinovat de toate, că
nu trebuia să ridic spada asupra unor oameni ce n-au fost armați cavaleri ca mine”. Și de ce nu ne-am liniști, mai ales când îl
auzim pe Don Quijote cu adevăr grăind: „...nu-i amintire care să nu se ștergă
cu timpul, nici durere pe care să n-o mistuie moartea... iar soarta-ți lasă
totdeauna câte-o portiță la vreme de cumpănă ca să-i dai de leac”. Și mai cu
oasele rupte și cu stăpânul pe măgar de data asta, și cu Rocinante tras de frâu,
ne vom întâlni cu eroii noștri la poarta hanului despre care Don Quijote tot
susținea că-i un ditamai castel. Este lesne de înțeles că nu le-am urmări
destinele dacă n-am fi convinși că și unii și alții plecaseră hotărâți într-o
lume pe care, în mod firesc, ar fi trebuit să o schimbe.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu