Inimă de câine
Frânturi din călătoria cu trenul acela îi
reveneau în somn, printre atâtea vise care se buluceau, toate deodată, de-l
zăpăceau de cap din clipa când se instalase în baraca de pe șantier. Ajunsese
la șantier făcând câțiva kilometri de drum mai întâi pe jos, mergând pe
direcția indicată de cfr-iștii care lucrau la refacerea rambleului de la pod. Sau
mai exact, urmând direcția în care îl îndrumase acel muncitor. El doar
întrebase de acel șantier de construcții, pe undeva unde era și o fermă, o
herghelie, sau așa ceva, care ar fi trebuit să existe prin părțile alea. Oricum
s-ar fi dat la prima stație jos, stație ce ar fi coincis cu capătul călătoriei
și ar fi întrebat acolo de existența acelui șantier. Iar muncitorii ăia, doar
ce întrebase și îi indicaseră drumul pe unde s-o ia, fiindcă mai jos de pod era
un drum care ducea spre șantier. O herghelie și un siloz, era cam singurul
șantier din stația la care trebuia el să coboare. Cam cât era de mers până acolo?,
întrebase. „Nu-i departe...” Cam 6-7 km, dar dacă are noroc să treacă o mașină,
n-are decât să-i facă un semn, să-l ia și pe el, i se răspunsese. O bună bucată
mersese pe jos. Apoi, pe drum îl ajunsese o camionetă. Cel de la volan oprise, îl
întrebase ceva, nu mai ținea minte nici măcar ce-i răspunsese, dar urcase în
cabina aceluia și plecase cu el. Își amintea cum se dusese întins la clădirea
care indica, pe o plancardă, că ar fi sediul șantierului și acolo cineva îl
trimisese la un domn inginer, șeful de fermă. Acela îl măsură, de sus în jos,
dintr-o singură privire și păru decis. Avea nevoie de un tânăr cu brațele
solide și piept tare ca al lui Victor. Parcă Dumnezeu i-l trimisese plocon. Îi
arătase și baraca unde avea să stea, urmând ca a doua zi Victor să se prezinte
la sediul șantierului să i se întocmească formele de angajare. De la beția trăită
în șanțurile de lângă pod, avea să mai aibă și în zilele următoare unele dureri
de cap, pentru că, odată instalat într-o baracă cu un singur pat de campanie, o
masă, un dulap și o ladă soldățească în care erau îngrămădite câteva cărți
(pesemne de la cel care locuise în acea baracă ceva mai înainte), adusese cu el
și câteva sticle de coniac luate de la magazinul din sat. Și încercând a se
obișnui cu viața de pe șantier, continua să tragă, când și când, dintr-o sticlă
de coniac. Așa și în dimineața aceea, iar după știrea lui, trecuseră aproape trei
săptămâni de când se afla pe șantier. Se mai trezise și-n alte dimineți cu acel
râcâit de animal, făcut cu ghearele în ușă. Un astfel de zgomot îl făcuse, mai
deunăzi, o cățea pripășită pe acolo. Mai mult, își amintea el, în urmă cu două
săptămâni trecuse întâmplător (așa spusese), șeful de fermă, care întrebase de
cel de dinaintea sa. Îl întrebase, printre altele, dacă dăduse cel de dinaintea
lui pe acolo, ca să-și ridice lada cu cărțile cu care venise. „Nu, nu venise
nimeni” îl asigurase Victor. „Dar cățeaua pe care o adusese inginerul ăla, a mai
trecut pe la baracă? Că era nedezlipită de prietenul ei!”. „Nu am văzut așa
ceva pe aici. Pesemne a plecat odată cu stăpânul ei” răspunsese. Și avea
dreptate. Cel puțin până atunci, el nu văzuse prin apropierea barăcii vreun
câine, cățea, sau ce-o fi fost. Victor află că până și el ditamai șeful de
fermă, o îndrăgise. Chiar ar fi vrut să o ia în ograda lui, pe lângă casa lui,
că doar locuia la casă, undeva în sat. Victor nu-şi mai amintea acum, cât băuse
și în seara aceea după ce plecase șeful fermei, dar se trezise brusc, în
dimineața care urmase vizitei, iar liniştea se lăsase iarăşi peste baracă
(încetase zgomotul de afară care-l ridicase de sub pătură sprijinit pe coate,
cu capul atârnat pe spate), deci nu realiză momentan dacă tot șeful de fermă îl
căuta. În mahmureala cu care se trezise, se simțea tot ca atunci, când îl
surprinseseră luminile farurilor de la camionul care se apropia venind pe un
drum prăfuit de ţară. Atunci se trezise strigat de cel din cabină, claxonat
insistent, şi apoi plecase cu camionul ce-l adusese direct la sediul
șantierului. Drumul acela fusese plin de hârtoape și nici camionul nu părea unul
solid. Zornăiau tablele de pe el ca la o moară hodorogită, iar când da cu
roțile printr-o groapă, scârțîia groaznic din toate încheieturile. N-avea să
uite curând scrâșnetul acela de metal care i se întipărise în cap. Asta îi
produsese un fel de amnezie generală care-l făcea să-și piardă orientarea pe
moment, și să rămână cu privirile în gol chiar în timp ce vorbea cu cineva.
Asta îi spusese şi inginerul agronom a doua zi după sosire, în timp ce serveau
masa la cantina fermei. „Drumul ăla pesemne a fost un șoc pentru tine. Dar te
obișnuiești cu timpul. Așa e viața de pe un șantier. După o vreme au să treacă
și astea, n-au cum, ești încă tânăr”. Victor se mai trezise din somn în primele
zile, din pricina unor zgomote pe care credea că le auzea, dar de fiecare dată
constata că nu era nimeni la ușa de la baraca lui. Dar acum, în dimineața asta,
ce mai putea fi la ușa lui? Crezuse că e iarăși, doar o toană de-a lui, dar
zgomotul de afară, de data aceasta, persista. Devenise al naibii de supărător.
Deschisese cu teamă ușa și primi aerul rece drept în față. Venise pe șantier de
trei săptămâni, dar tot amânase să meargă în sat, ba că azi, ba mâine și, uite
cum trecuseră zilele, iar el, aici, începuse deja să se simtă singur. Nu se
obișnuise cu traiul de pustnic, singur într-o baracă, ca apoi, de a doua zi să
o ia de la capăt. Venise cu un scop aici, sau cel puțin așa îi spusese mamei
sale când părăsise casa lui Udrea. Dar nu uitase de ce venise până aici. În
închipuirea lui de adolescent, când îngheța, când fierbea în clocote imaginația
sa. În sufletul lui se dădea o luptă chinuitoare, iar nervii îi zbârnâiau ca
strunele viorii la care visase în copilărie, când se gândea la clipa când,
poate, avea să dea ochi în ochi cu tatăl natural. Dar oare, era el pregătit
pentru această confruntare? Acum, când chibzuise la asta și cântărise pe toate
fețele situația, nu mai era atât de categoric și vehement ca atunci când
pornise la drum. Începuse, după atâtea seri de analiză, să înțeleagă că a venit
vremea să aibă grijă de el și de nervii săi. „Par ca picat din stele aici – își
spunea. Nu mă știe nimeni, dar nici așa de greu nu e să mă fac cunoscut de toți
ăștia. Am să dau de el și de față cu mulți alții n-o să ezit să-i spun ce simt,
ce mă frământă și că l-am citit destul de bine și fără să-l cunosc. Iar dacă va
avea atâta bun simț, când îi voi arunca în față ceea ce am gândit în toți
acești ani, sper să-i fie scârbă și de umbra lui de vierme. Dar eu cred că nu
ne vom întâlni...” Și dintro-dată se lovi cu palma de frunte. Un scâncet de
animal îi atrase atenția. Avea dreptate șeful de fermă: cățeaua celui care
fusese înaintea lui aici i se gudura la picioare. „Ai, ai! Tu trebuie să fii
de-a locului. Așa-i? (Vorbea cu animalul din fața sa și acesta se și așezase pe
labele din spate de-l privea insistent ca și cum ar fi înțeles totul). Vai,
vai!... Ai rămas și tu de căruță? Păi, eu ce să-ți fac? Știu că nu vezi în mine
un dușman și nici n-am să-ți port pică pentru că ai căzut acum pe capul meu. Ce
să-nțelegi tu cum și-a bătut viața asta joc de mine? Pentru că e greu să-ți dai
seama. Dar cum facem noi, acum? Uite, dacă te țin pe aici, tare mi-e teamă că
or să zică unii că te țin ca pe un câine în lanț, că te țin în ploaie și frig,
ori că dacă o să sari la cineva, tot eu te-am pus. Dar nici înăuntru nu pot să
te las. Și atunci, ia zi, cum facem?” Cățeaua părea să priceapă. Ciuli din
urechi, dădu din cap „așa, așa!” și-l cercetă pe Victor din cap până în
picioare de parcă ar fi fost unul din ăla căzut din lună. Între Victor și cățea
se ducea un dialog al muților, doar că fiecare vedea lumea cu alți ochi. „Voi oamenii
sunteți tare ciudați, părea a-i transmite animalul așezat cuminte pe picioarele
dindărăt. Tu nu le mai pune pe toate la inimă. Nu ne cunoaștem bine, dar nu mă
alunga de la ușa ta. Tu ești al nimănui, eu a nimănui... vezi că ne putem
înțelege?” Cățeaua dovedea o curiozitate sălbatică, nesățioasă, pentru cel care
începuse să sprijine ușa barăcii ca să-și treacă o mână prin păr, mimând o
bănuială prudentă. Victor trase aer în piept și întinse apoi mâna și-o mângâie
pe bot. „Stă omul de vorbă cu dumneata, dar nu vorbele goale țin acum de foame,
așa-i? Păi, așteaptă un pic!” Se desprinse din ușa barăcii și, după câteva
clipe reveni cu un ziar pe care avea câteva felii de șuncă și o coastă dintr-un
pui, resturi rămase de la cină. Le așeză alături și o îndemnă să mănânce.
Cățeaua scoase limba și își umezi botul, privi la ziarul cu resturi, apoi la
el, din nou la resturile de mâncare, dar nu se mișcă de pe loc. „Faci cum
vrei!...” zise Victor și trase ușa după el, închizând-o.
Cățeaua mai venise și-n alte dăți, iar
Victor nu dăduse încă de știre șefului de fermă despre apariția acesteia la
baraca sa. Îi pusese și un nume: Frunza. După numele unei cățele din ograda
bunicului său, când el era mai mic. O striga pe nume, iar Frunza dădea din
coadă părând a se împăca și cu numele ăsta. Victor se obișnuise cu prezența ei
și chiar era fericit să-i vorbească, iar ea, în cumințenia firească, să
asculte.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu