vineri, 31 august 2018

Moșul meu și regele


Moșul meu și regele
 (din acele gânduri răzlețite)   
    
     Încerc să notez câte ceva, de aici, de la mare. Aici unde marea se învecinează cu cerul și nemărginirea. „Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer”, spunea E. Cioran. Nu aș fi adus în discuție aforismul acestuia dacă n-aș fi dat de moșul de pe plajă ce m-a privit ca și cum cu un ochi prea limpede da să scruteze zările și cu celălalt îi da a plânge de cei ce râd de această încurcătură a sa. Am bănuit, degrabă, că și-ar fi vrut acolo, un ins cu care să se converseze. Când l-am privit mai atent, deși chipul îi arăta foarte bătrân, era prietenos și plin de pace, zîmbea în sine ca și când ar fi coborât în propriile gânduri precum un om frânt de oboseală își vâră propriile picioare în apă, să se răcorească. Am dat să-l ocolesc privind spre soarele care dispăruse, o clipă, după un nor. Ce aș fi putut discuta cu acesta? În afară de literatură nu mi-ar fi trecut mai nimic prin cap. Iar literatura, mi-am zis, e pentru el viaţă (la ce i-aș fi stârnit-o?); pentru că în jurul nostru, prin aceste întâmplări zilnice la care facem referire, umblă personaje sub diverse forme azi: libelule, păsări, ţestoase... Mâine, – nu-i de mirare, va urma și desprinderea celor unsprezece lebede anderseniene în lumini tremurătoare, misterioase. Ispirescu le-ar fi denumit personajele văzute şi nevăzute ochilor noştri: care cu un ochi râde, cu altul plânge... în timp ce ele rămân de-a pururi în depărtări fantastice pipăitului, văzului şi înţelegerii. Asta, pentru că fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum: singurătate, iubire, dragoste, moarte, aduceri-aminte...
            -De când ni l-a luat, nimic nu mai lucește și cântă! l-am auzit spunând, în timp ce tocmai treceam prin dreptul său. Era ca și cum ar fi dat un răspuns întrebării care mă chinuia.
Inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu, sigur aș fi pornit la drum ca să aduc soarele înapoi pe cer. Ori, chiar vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru, Ghiță, cel care plecase pe jos, tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.
            -Dacă-i drept ce gândești moșule, apoi vulturii noștri ar sta pe veci închiși în păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Lucirea soarelui și cântecul lui e în inima noastră, nu cred că ni le-a luat cineva.
            -Ca să te înțeleagă cineva, domnul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin dumneata, trage gândul dincolo de poveste...
            -Acela era împăratul, am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu l-am apucat.
            -Împărat ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne vadă pe noi, țăranii, c-am scăpat de belelele toate.
    Am mai fi discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele legate de ele. Căci bătrânul acesta mi-a reamintit de istorisirea moșului meu (un om întreg) și regele său, când ne aduna pe noi, nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe după retopire. Moșul meu, Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al cazacilor săi. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băznitului” provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, cel care spunea sublim: „Frumuseţea va salva lumea” şi mai era şi un vrăjitor al sufletelor iremediabil defecte, nu avea de unde să ştie că un „om întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar (asta în cazul în care doar el n-ar fi scris fraza în cauză). De aceea, atunci când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care trebuie să meargă fiecare dintre noi – cum ar fi sugerat de altfel Cehov, personajelor fără ieşire din „Pescăruşul”. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi din copilărie, e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi (în scris) minciuna, urmând a clădi adevărul, îmi sugera mie să enunţ axioma literară a lui Pitagora (ori vreun adept al acestuia): la timpul potrivit (cei care vor să clădească falsuri şi să-şi asimileze minciunile), toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum, ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”. Și mi-am adus aminte că moșul meu s-a întors acasă cu traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina lui, la drum, pentru de-ale gurii. Și ai lui, la întoarcerea acasă, l-au întrebat dacă regele va da ordin să li se întoarcă acel clopot la locul lui, în biserică. Și el, cică ar fi zis, cum l-a privit regele în ochi și fără să clipească a și spus: „În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!”. Au mâncat împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui, că fără clopot toți cei din satul nostru au cam murit de toți: „Pieirea noastră vine și de la lipsa clopotului acesta, maiestate! Curând, maiestate, fără acest clopot pereții caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Și regele i-ar fi promis (doar nu într-o doară vorbește el, regele!), iar el să meargă liniștit acasă, că va veni și clopotul acela. Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns? (Și l-a bătut regele pe umăr, că adică să n-aibă grijă). În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la capăt”.
     La câteva zile clopotul acela a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Păi, moșul meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în capitală, pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă casa unde a crescut cei unsprezece copii, fete și băieți, un copil neascultător și care cum a împlinit șaptesprezece ani a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el, cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i sfârteca țara. Iar moșu Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi zis: „Sper să nu te mai întorci”. Apoi, când a aflat știrea din ziare că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său. Dar, să vedem ce zic și alții. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi, care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi, apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că, după ce a deschis gura, totul va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii, că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei, cu sufletul la gură şi, unde, de altfel, l-a şi găsit ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea. Întâmplarea lui Gogol are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală cu gâlceava dintre moşul meu şi moş Stan, cei doi vecini, prin singurul gard care-i despărţea, din satul meu. Vecini care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moş Stan semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Stan susținea sus și tare că masa regească pe care o dăduseră autorităților, cei din sat, care s-au strâns după plecarea moșului meu la rege, trei zile și trei nopți de a ținut petrecerea, le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui n-ar fi văzut ei, clopotul. Și că prin asta, Dumnezeu a voit să-l împace cu sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult ca să-i împace, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai „vinovat” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumajii în jug? ziceau.

joi, 23 august 2018

Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului...


Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului...
    (din acele gânduri răzlețite)   

     Aflat la Vatra Dornei, cu ceva vreme în urmă, priveam pădurile de deasupra Bistriței și parcă îl auzeam pe Gala Galaction spunând: „Auzi cum se frâng moșnegii pădurii?” M-am uitat bine: nu era pe nicăieri ceea ce mai rămăsese din „Moara lui Călifar”, dar de ce auzeam topoarele tătarilor cum cădeau ca grindina, asta n-am de unde a-mi aminti, chiar dacă m-ar purta spre o altă destinație tramvaiul lui Mircea Eliade din „La țigănci”. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului”, e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ironia subtilă e schimbul de cai cu care poştalionul acesta e condus spre capătul drumului. Rondul de veghe al lui Călinfile de poveste şi al fraţilor săi s-a petrecut pe parcursul celor trei nopţi, fără ca acestea să se fi încheiat vreodată, spune povestea. Așadar, nu-mi cereți să fi reținut cam totul, chiar dacă am stat de veghe la poalele pădurii aceleia. Poetul face parte din poveste. Ironia e doar sceptrul cu care se apără de cititorul gen „Toma necredinciosul”. Fapt pentru care, lansăm şi noi următoarele ipoteze:
1). „Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului,/ mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat./Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit”. (Nichita).
2).  „Am intrat în frizerie şi am vorbit calm/Fiţi amabili, pieptănaţi-mi urechile!/Frizerul cel neted s-a zburlit dintr-o dată,/Obrazul i s-a întins ca o pară/Nebunule!/Roşcatule-/i-au ţopăit cuvintele./Injuria se zbătea de la un ţipăt la altul/şi m-u-u-u-u-ltă vreme/ a chicotit capul cuiva/ smulgându-ne din mulţime ca o ridiche veche”.  (Maiakovski).
3). „…Eh, pricep, pot să pricep ușor/Când răsuni harmonică-otravă,/Că pe lume totu-i trecător/Și s-alege pulbere din slavă” (Serghei Esenin).
    Ştiţi ce ar trebui să spunem acum, în clipa asta? „Au uitat de mine... nu-i nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani, din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim această interpretare a faptelor care sunt simple configurări ale lumii aparente (după Schopenhauer), v-aş spune: cam cum privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar filozoful credea că ceea ce relatează istoria faptelor trăite e ca și cum ai căuta în nori turme de animale ori persoane asemănătoare celor de pe pământ.  Iar J.L.Borges, spunând despre William Faulkner, despre James Joice, despre Samuel Butler, că n-au putut să ne împărtășească visele, care sunt nici mai mult, nici mai puțin, decât realitatea însăși, ştia că eroul acestora  trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui Creangă (moş Nechifor), însuşi ilustrul critic G. Călinescu. Să reamintim cititorilor doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). Eu zic, ca Ion Creangă să mai tărăgănească cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine!



marți, 21 august 2018

Cartea de „poezii creștine”


Aducătorului de lumina necuprinsă în cuvinte

    Iluminarea/luminarea „vânzătorului de lumină” (sau, mai curând: aducătorului) din poezia lui Girel Barbu (buzoian de prin părțile Brăești-Pinu-Ruginoasa) nu trebuie înţeleasă ca treaptă mistică religioasă, mai curând o iluminare de cataharsis ca theologie, activă theorie telurică (vedere a Dumnezeului-om) pe fundal blagian într-o bucurie cu rimă interioară largo-cantabilă, în cântece: după model popular, bocet, doină, strigături sau baladă. Altfel, cum poate fi definită cartea de poezie „Vânzătorul de luminăpoezii creștine) a lui Girel Barbu (apărută la ed. Omega, 2018), dacă nu vocea lirică a unui rapsod popular (aed desăvârșit pe plaiurile sale) și poezia care se situează la graniţa dintre eseul filozofic cultivat şi imnul orfic? Când de pe plaiuri natale, din satul său de munte, privește cerul, luna și stelele pe care El le-a întemeiat pentru toți ai săi, poetul simte că i-a fost dată poezia pentru a se veseli și bucura, dar și a închina cântări numelui Său din dorința de curățire sufletească prin Iluminare. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă „a Fericirii de-a fi”, comunicarea neîngrădită cu Dumnezeu, sau „uitarea de sine” și  cele trăite în labirintul în care fusese întemnițat până la temerarul zbor al înălțării deasupra trupului, prin cântec: „Când sunt strop, când sunt potop/Ba-s otravă, ba-s sirop/Ba mi-am fost, ba n-o să-mi fiu/Fir de praf arzând de viu./.../Când ulcior, când sunt fântână/Și-o dată pe săptămână/Sunt arcuș pentru vioară/Și-o clipă de primăvară”. Şi cine crede în argintul poemelor lui Girel Barbu, îşi poate odihni „somnul unui sat” prin lume, ca-ntr-un vis cu părinți („frumoși ca vorbele dintr-o cazanie”), venind „călări, pe cai de rouă/alunecând din cer pe-o sanie”. „Cuvintele sunt ca sufletul” (cum stă scris în Cartea Splendorilor), n-ar  reprezenta nu numai cheia cu care poetul îşi deschide inima, dar şi un adevărat crez, iar strigătul lui e pentru a anunța pericolul alunecării în poezia teribilistă a „zgomotelor” care nu transmit nimic terapeutic. Având în folclor, un tezaur care de milenii a făcut să tresalte inimile tuturor, dar și permanent izvor de inspirație pentru poeți, Girel Barbu își adapă versul la poezia după modelul: cântecului popular (vezi: Cântec pentru ziua a doua; Cântec rezemat de-un nor; Cântec de însetat satu natal; Cântec de cusut pe buze; A trecut Domnul prin sat); bocetului popular (vezi: Bocet; Dusu-ntorsu); doinei (vezi: Uită-te în ochii mei; Codrule, codruțule); baladei (vezi: Legenda satului Pinu; Legenda mănăstirii de la Pinu; La izvorul Pinului; Legenda Chinoviilor) ori al strigăturilor (vezi: Toate trec și se petrec; Cuvânt pentru măr).
      Dar cum drumul din labirintul plaiurilor locale, în zbor temerar către puterea Celui care te întărește pe pământ, înseamnă și desprinderea de toate ticăloșiile pământenilor, o astfel de teleportare în poezie se face cu multă Lumină într-o poezie ce poate însemna „ars poetica” sa: „Mi-e frică de fluturi.../Într-o seară se vor apropia/De lumânare/Și-i vor bea flacăra/Și va rămâne sfeșnicul gol/Și întuneric prin cuvinte,/Și eu voi fi obligat/Să-i iau locul.../Și doamne încă,/Nu am învățat să ard...” (Nu am învățat să ard).
     Unele secvențe din îndepărtata copilărie și adolescență par mai degrabă obsedante după ceea ce a însemnat trăinicia și credința neamului acesta: „Noi n-avem prin cer moșii/Doar un car cu patru boi/Și-un cioban doinind din lună/Seara-n staulul de oi” și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin acum, mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții ontologice în contextul eufoniei textuale și semantice. Poezii precum „Un gând pentru mama” și „Tata”, din care transpare lumina interioară a sufletului său de poet de la țară, sunt de un inedit surprinzător al construcției în metaforă și aforism: „Tata cioplea doine în porți/.../Seara privea luna până când,/Ne vedea pe toți luminând./Lua în furcă tot fânul cu deal cu tot,/Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot”. Iar imaginea mamei surprinsă aducând „fântâna acasă pe cobiliță” e a ochiului aprins în apa tulbure a sufletului. Alteori, ca în cazul versetelor psalmice, poezia devine un „canticum” liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă, cum că lumea va putea fi salvată prin poezia religioasă, în mod terapeutic: (vezi: „Simbolul credinței – crezul în versuri” și „Tatăl nostru”). Dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă, şi versul ridică sentimentul la proporţii de sfinţenie a rostirii; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.

vineri, 17 august 2018

Cartea cu povești


Rămâneți cu noi în poveste

     După trilogia numită „Fantastia”, o nouă carte de povești pentru cei mici, ilustrată, a autoarei Ramona Neculae Danciu, vine în întâmpinarea celor micuți. Despre credința în scris a acestei autoare de cărți de povești pentru cei mici (școlari ori preșcolari), intitulată „Poveștile fantastice din Tărâmul Copilăriei” și apărută la Ed. Teocora, 2018, vom cita chiar din cele scrise în carte: „Personal mi-e greu să cred că poveștile vor muri definitiv”. Dacă are cine să le scrie și va intra cu ele în sufletul și conștiința celor mici, lumea poveștilor va fi salvată, credem noi. Ramona Neculae Danciu este o scriitoare pentru copii, deja afirmată în lumea scrisului prin amintita trilogie. Cu această nouă carte de povești a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și Ramona Neculae Danciu o face instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmpări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală.
    Grija și ardoarea cu care se apleacă asupra sufletelor celor mici iese în evidență prin ușurința și  acuratețea frazei scrise, prin firescul dialogului purtat între eroii povestirilor, prin observația autoarei dublată de sentimentul de iubire, înțelegere și morala pilduitoare din finalul întâmplărilor. Cei mici, transmite autoarea, trebuie să știe că acolo unde nu-i magie, autoarea inventează o lume magică spre încântarea și bucuria lor. Astfel, cele 9 povestiri au ceva din magia poveștilor de odinioară (auzite de fiecare dintre noi la gura sobei sub sfârâitul fusului), dar aici, simplitatea aparentă a poveștii se bazează pe folosirea informațiilor necesare percepției despre lumea necunoscută, încă, celor mici. „Mica vrăjitoare” este povestea unei micuțe zâne vrăjitoare, care „visa cu ochii deschiși la ceva ce nu era”. „Era atât de frumoasă!” că ne atrage cam totul la ea, până și „mâinile mici ca de păpușă”. Cum poveștile încep cu „a fost odată ca niciodată”, autoarea nu uită să ne spună că visul ei era să devină o zână bună. Bine-bine! Dar și zânele bune vor trebui să treacă prin fel și fel de încercări ale vieții și povața mamei vine la timp să-i dechidă ochii. Intervenția scriitoarei în înțelegerea poveștilor e încă un semnal că autoarea se implică în desfășurarea poveștii: „Ea credea în oameni!”. Cum era firesc, intervine și un prinț în viața ei „exact ca-n povești, cu vorbe fermecătoare, cu povești amețitoare...” și cu care a mers la castel să-i cunoască părinții. Aici, pentru că familia prințului nu o acceptă și vor s-o alunge, prințul o încuie într-un turn și curând, la vizitele tot mai rare ale prințului, ea deveni o prințesă tristă. Povestea i-ar fi întristat și pe cei mici dacă într-o bună zi mica zână nu și-ar fi adus aminte de puterile ei și numai cu o banală mătură n-ar fi zburat pe fereastra turnului: „Vă spun sigur că s-a întâmplat, am văzut eu cu ochii mei” ne asigură autoarea, dând credibilitate poveștii. Iar iertarea pe care și-o va cere celor de acasă: „ca să fii fericit trebuie să fii așa cum ești tu”, face parte din morala acestei povestiri cu tâlc.
      Povestirea „Iepurele de paști, profesorul meu buclucaș” e povestea a doi-trei copii (Sebastian, Denisa și frățiorul ei mai mic), care rătăcind ei prin pădure și ajunși în fața unui castel, încep să-și imagineze lumea poveștilor din el. Cum totul pare firesc, în poveste apare și magia din partea unui iepure uriaș, îndemnându-i să se servească cu ouăle colorate dintr-un pom. Iar cei trei copii, hrăniți cu poveștile din „Tărâmul magic al Fantastiei”, se gândesc la noi magii. Și de aici, până la povestea vrăjitoarei din acel castel și intrareaîn plină poveste, nu-i decât un pas. Pentru copii a venit vremea să își ciulească urechile și să asculte istorioara plină de sfaturi a iepurelui de paști. Iar discuția purtată, de cei trei și iepure, pare a se duce între diriginte și elevii din clasă, dacă n-ar interveni scânteia care să-i reintroducă în poveste: ploaia pornită cu o tornadă ce risca să-i piardă pe toți. Magia iepurelui care vrea să-i învețe minte pe copii se dezlănțuie și finalul e unul de luat aminte la tot ceea ce-ți dorești în viață.
     Cu „Fantazia sau Dumbrava înghețată” intrăm din nou în lumea adevărată a lui „a fost odată ca niciodată”, întâmplarea unei fetițe „cu părul precum spicul de grâu și ochii albaștri precum cerul”, unde și anotimpul iarna e cel al poveștilor de tot felul. Povestea fetiței Aylin și al băiețelului Matei e o istorisire despre prietenia adevărată, ceea ce face ca magia să prindă viață, că doar, de acum, Aylin era o fetiță care știe multe. „Soarele și luna” e lecția de viață a doi frați (o fetiță și un băiețel) care se completează unul pe altul când sunt mici, dar când devin mari viața o ia pe alt făgaș și discordia apare între cei doi. E povestea soarelul (el) și a lunei (ea) sortiți să se rotească unul în jurul celuilalt fără să se ajungă, ori să se întâlnească vreodată. Dar băiețelului îi lipsea, acum, bunătatea și zâmbetul surioarei, însă era prea târziu. Mesajul autoarei e unul evident. Voi copii, dacă aveți un frățior sau o surioară să nu faceți ca ei, întrucât: „Dacă în povești se mai poate schimba ceva, în realitate nu se mai poate face nimic”. Vor urma și alte povestiri pilduitoare cum sunt: „Frăţiorii Nu Știu Ce și Nu Știu Cum”; Fetița și borcanul cu dorințe galbene”; „Bostanul buclucaș”; „Povestea poveștilor”, unde se observă clar că autoarea povestirilor pentru copii își construiește cu elemente între real și fabulos o proză umană, din care nu lipsește perspectiva modernă a savuroaselor povestiri cu puternice accente moralizatoare. Astfel, Ramona Neculae Danciu duce imaginarul artistic și pe cel al expresivității artistice la acel nivel comunicativ cerut de părinți (când se găsesc în relații firești cu copiii lor). Spre exemplu: „Andaluzia”, un fel de Alice în țara minunilor relatează povestea fetiței Ana-Lucia dintr-un sătuc. De altfel, doar o fetiță care ignoră sfatul bunicului de a nu pătrunde în sufletul pădurii în locul neobișnuit al unei dumbrave. Totul, până aici, e firesc și real. Ajunsă în acel loc magic, deja ne aflăm pe tărâmul poveștilor și îndemnul nostru către cei mici este să citească povestea fiindcă nici nu bănuiesc ei câte magii se pot petrece într-o „pădure fermecată”. Tâlcul poveștii este despre încrederea și neîncrederea în cei din jurul tău. Câștigul celor mici, cărora li se va citi toate aceste povestiri, e singura speranță că tot ce a gândit autoarea se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Deoarece, spune autoarea: „Copii au nevoie de povești pentru o creștere frumoasă!”.


joi, 16 august 2018

Cartea de memorii


            Memoria anilor nemuritori
                  (evocări, portrete, amintiri)
                                     
      
   O frumoasă carte de memorii („Memoria anilor nemuritori” de Traian Cristea – ed. Editgraph, 2018 ) a apărut în spațiul cultural buzoian. O carte necesară despre cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa lor… etc. O carte în care, cel care a scris-o și-a propus ca  faptele oamenilor să intervină foarte puțin în viața firească a omului și să precumpănească doar factorii morali și cei psihici. Ceea ce relatează Traian Cristea în primul volum (deocamdată), nu e altceva decât anevoiosul și încâlcitul vis al fiecăruia dintre cei amintiți aici: (cap. 1 Piscuri izvorâtoare de lumină) – acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ion Coteanu, Alexandru Piru, Eugen Simion și Ion Rotaru. (cap 2 Exerciții de neuitare) – preot Mihail Milea, Aurel Toader și Gheorghe Bivolaru, prof. Theodor Damian, Coca Alexandrescu, Constantin Apostol, Aurora Boziac, Ionel Cambeșteanu, Ion Chivu, Florea Costache, Marieta Cristea, Laurențiu Cristea, Victor Damian, Irina Dumitrescu, Ghergina Eftenaru, Gheorghe Enache, Marcel Ghiulea, Mircea Ghiță, Georgeta Goncea, Maria Grigorescu, Gheorghe Milea; scriitorii Tudor Cicu, Marin Ifrim, Dumitru Dănăilă, Mircea V. Homescu, Octavian Moșescu; (cap: oameni de artă) -  Liviu Nicolae, Costache I. Paiu, Nicolai Poll, Petru Pria, Busuioc Ristea, Nicoleta Sava, Aurelia Stolojanu, Ana Sterescu, Gheorghe Șaramet, Angela Ungureanu, Teodor Ureche, Vasile Uță, Elena Văleanu, Violeta Vîlcu, Mircea Vlase etc... Din cartea de memorii al scriitorului Traian Cristea, vom încerca să descurcăm iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru.
    Norocul de a-i fi întâlnit în drumul vieții e ceva aranjat de sus (spune autorul). „Dumnezeu mi-a dat șansa să-i cunosc direct... și slavă Domnului! a biruit gândul cel bun” pentru a scrie cartea. De menționat mesajul său: „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”, fiindcă după spusele marelui Will „Destinul nostru nu este scris în stele, ci în noi înșine”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară” (memoriile), Traian Cristea se înarmase din tinerețe cu infinită răbdare pentru a nu claca sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot şi a-şi apăra, acum, memoriile ca pe singurul izvor de care depinde viaţa noastră afectivă - ca pe unica şansă, dar și conştient că prin ele va realiza cel puţin două lucruri de mare importanţă: 1) – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de jurnal, întâmplările prin care tocmai a trecut, căci mai târziu, voința se mai schimbă, se clatină, trenează diverse motive. De aceea putem să-i definim cartea, folosind o licenţă poetică: o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat. Prin intermediul însemnărilor din aceste memorii, timpul va reţine pe lentila înregistrării amintirilor: 1) un părinte duhovnic în persoana lui Mihail Milea care „închide ochii nopții și după ce stă de vorbă cu Dumnezeu, scrie pentru nemurire sfinților martiri, pe lespedea prezentului”. 2) un părinte scriitor Theodor Damian; și că „a fost șansa mea să întâlnesc și să cunosc un asemenea OM cu suflet ceresc”. 3) o profesoară Coca Alexandrescu pe care o numește „rază de soare” care îi amintea deseori aceste vorbe: „Cuvintele celor mari păstrează-le în suflet ca pe niște peceți domnești”. 4) o altă profesoară Aurora Boziac numită „domnișoara floare înstelată de orhidee”, de la care înțelegem că atâta timp cât mai putem visa, moartea e doar un capăt de poveste. 5) profesor Ionel Cambeșteanu, despre care spune că „era un fel de Petre Țuțea râmnicean”. 6) un profesor chiar prea mult îndrăgostit de arte, pe numele său Ion Chivu, cel care te făcea să crezi că limba lui Tolstoi era cea mai frumoasă de pe glob. 7) profesorul „lumină, pururi cântând” Florea Costache - „cel care a trudit la rădăcina devenirii mele pentru a sluji cuvântul în credință și respect”. 8) profesorul Victor Damian, care grăia profetic: „Când prietenii își mai amintesc de tine, e semn că ești viu”. 9) un romancier de neuitat, Dumitru Dănăilă, un „om cu lumina bobului de grâu în cuvinte” și „un risipitor de gânduri luminoase, de solicitudine și elevat caracter”. 10) învățătoarea „cu suflet înstelat” Irina Dumitrescu, căreia îi și poartă o „vie recunoștință”, pentru „fereastra ce i s-a deschis în viață”, întâlnind-o. 11) „medicul explorator al artelor”, Mircea V. Homescu, întrucât cine i-a stat în preajmă „ a câștigat înțelepciune”. 12) „scriitorul justițiar” Marin Ifrim, insistând pe volumul acestuia: ”Puzzle literico-est-etic”, o aventură existențială, deloc veselă a autorului „pe drumul spinos al devenirii”. 13) omul și scriitorul Octavian Moșescu, cel care va „rămâne torța care a împrăștiat ceața unor ani tumultoși” 14) doamna cu „fărâme de cer în suflet” - Aurelia Stolojanu, care i-a transmis că lectura nu are nicio consecință „dacă nu descifrăm și ce există dincolo de cuvintele din cărțile oricărui scriitor” etc... (La etc. țin să-i mulțumesc pentru cele șapte pag. scrise despre persoana mea).
     Continuând lectura memoriilor lui Traian Cristea începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist. Și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Să înţelegem, că tot ceea ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile fireşti, la urma urmei… etc., toate acestea i-au fost date scriitorului ca material pentru arta lui. Paginile curg lămurind, ele însele, că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora, fiind plină de oglinzi magice, şi că întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare (prin însemnările aşternute în memorii) peste o vreme, devine o necesitate. „Departe de a fi o carte romanțioasă sau cu caracter monografic, scrierea ce se înfățișează potențialilor cititori are conținut memorialistic, subiectiv și realist...”, ne mărturisește autorul și noi chiar îndemnăm pe cei interesați să lectureze aceste „mărturii peste timp”.

duminică, 12 august 2018

Bucolică




Bucolică

Cerul întins pe pământ se lipise de zare
Când mi-au atras privirea lupii în azimut
Mergeam amândoi fără putință de scăpare...
Am privit soarele sus. Și mi-am zis că e mut.

Gândeam: câtă iubire azvârlită degeaba
Și tu doar glumeai. Totul îți părea ca prin vis
Creștea un sentiment obscur, chiar admițând graba
Că-n ultima noapte măcar un rând nu ți-am scris.

Alergau și cai iuți, mult înspre zări, ca nebunii
Te rugam să alegi calea spre marile ploi
Dar credeai că eu chiar vânam în lucirea lunii
Rătăcit printre smârcuri și împins în noroi.

Priveai și la fluturi cum se izbesc de lumină...
Ce bine ne-ar fi fost pe tăpșanul sălbatic;
„Acasă... acasă!” Ca doi mânji orbi, în surdină
Lovind cu potcoave sub un soare apatic.

vineri, 10 august 2018

Subiect pentru o scurtă povestire


    Subiect pentru o scurtă povestire
          (din acele gânduri răzlețite)

  Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit, de locurile din care ne-am desprins, şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam așa cum i se întâmpla și moșului ce i se arăta lui Creangă, în drum spre casă: „Ei, moșnege, ce mai știi de pe le târg?”. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu mă poate privi mirat, cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă. H. C. Andersen mărturisea, că, în „O mie şi una de nopţi”, găsise subiectele pentru piesele sale, care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor, din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C.13, v. 47-48).  Acum, eu, ce pot să zic?: așa-i când capra e-n frunte și nu ține cont de țap... și oaia trage rușinea. Că bine o mai aducea din condei Creangă povestitorul: cică o cucoană și-a luat fiica și s-au dus la biserică. Pe drumul de întoarcere o femeie a întrebat-o: „Ei?! Cine a mai fost la biserică?”  „De! a răspuns cucoana. Eu am fost și fiică-mea, de acolo 'nainte tot prostime!” O, cititorule! Nici nu ştii, câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar, acum, ştiu că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte, în întâmplătoarele momente ale vieţii ori în nu ştiu ce dialog firesc, desfăşurat pe stradă. Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor, pe care e capabilă viaţa să ni le ofere, e neînchipuit de limitat, pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! pot însemna, pentru toţi – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie, surprinsă de Raskolnikov, în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează, în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa, Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci, dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri rostite, aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea) şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a fost ars pe rug, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă, în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină, cu tărie, că, din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau, poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau, mai bine, să procedez ca Trigorin, din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici, a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi, urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut, acolo, copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală”, îi distruge viaţa, ca şi a acelui pescăruş. Andreea din Iași, care mi-a fost eroina unor scenarii de ale mele, prin alte comentarii, ar spune - ca şi Nina Zarecinaia, din piesa amintită: „Este doar un vis!” Şi, aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? Aici, va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi - poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri, în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea) era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat) din ceea ce povestea....
 Că-mi vine și mie a spune: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns?”