Subiect pentru o scurtă povestire

    Subiect pentru o scurtă povestire

          (din acele gânduri răzlețite)

  Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit, de locurile din care ne-am desprins, şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam așa cum i se întâmpla și moșului ce i se arăta lui Creangă, în drum spre casă: „Ei, moșnege, ce mai știi de pe le târg?”. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray o avea, ori de câte ori îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu mă poate privi mirat, cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă. H. C. Andersen mărturisea, că, în „O mie şi una de nopţi”, găsise subiectele pentru piesele sale, care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor, din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C.13, v. 47-48).  Acum, eu, ce pot să zic?: așa-i când capra e-n frunte și nu ține cont de țap... și oaia trage rușinea. Că bine o mai aducea din condei Creangă povestitorul: cică o cucoană și-a luat fiica și s-au dus la biserică. Pe drumul de întoarcere o femeie a întrebat-o: „Ei?! Cine a mai fost la biserică?”  „De! a răspuns cucoana. Eu am fost și fiică-mea, de acolo 'nainte tot prostime!” O, cititorule! Nici nu ştii, câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar, acum, ştiu că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte, în întâmplătoarele momente ale vieţii ori în nu ştiu ce dialog firesc, desfăşurat pe stradă. Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor, pe care e capabilă viaţa să ni le ofere, e neînchipuit de limitat, pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! pot însemna, pentru toţi – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie, surprinsă de Raskolnikov, în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează, în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa, Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci, dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri rostite, aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea) şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a fost ars pe rug, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă, în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină, cu tărie, că, din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau, poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau, mai bine, să procedez ca Trigorin, din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici, a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi, urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut, acolo, copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală”, îi distruge viaţa, ca şi a acelui pescăruş. Andreea din Iași, care mi-a fost eroina unor scenarii de ale mele, prin alte comentarii, ar spune - ca şi Nina Zarecinaia, din piesa amintită: „Este doar un vis!” Şi, aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? Aici, va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi - poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri, în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea) era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat) din ceea ce povestea....

 Că-mi vine și mie a spune: „Vezi, moșule, în ce timpuri am ajuns?”