marți, 25 iulie 2017

Peștișorul de aur

Peştişorul de aur   
    (schiță)

    Ce fericire! Mâine, ba nu, astăzi mă voi duce să mă scald la iaz. Știu că bunica mă va certa fiindcă eu n-am venit aici, la țară, să îmi fac de cap. Bunica nu era o femeie rea. Va da ceva cu gura, de ochii bunicului, și bla-bla, câte alea, dar îi va trece. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, dar eu, cred, am noroc cu carul că aveam o așa bunică. „Dacă nu te ascultă și o ia razna ca sălbaticii, să mi-l trimiteți acasă. O să-l rog pe tata să-l pună la tren și gata!” îi zisese mama, bunicii. Cum era să fii copil „sălbatic” în judecata bunicii? Ehei!... Ceva nostim! Chiar m-a dat pe spate când am auzit-o: „Cu cineva cu judecată, adică!” Asta m-a întristat, foarte. Dar m-a sărutat pe frunte și m-a asigurat că nu există mamă pe lume care să nu spună ce grozav copil are și să-l alinte cu fel și fel de cuvinte d-astea „intelectuale”.  
   Dar să știți că-mi plăcea la iaz. Adică, să stau pe malul apei și să visez cu ochii pe cer. Acolo unde norii îmi desenau chipul tătărușcii de pe strada noastră, din oraș. O vedeam de la balcon cum ieșea cu cățelușul, la plimbare, în parc. Eram îndrăgostit lulea de fata asta. Nu cred că știa, asta. Dar cine mai știe? Nici o taină nu se ascunde în loc, fără ca, în cele din urmă, să facă valuri!
   La vremea asta castanii trebuie să fie înfloriți, în oraș! Iar eu sunt acum, departe de ei, pe malul iazului din satul bunicilor. Ce bine că erau nori pe cer! Asta mă mai înveselea un pic, fiindcă îmi dădea prilejul să-mi continui jocul și să descopăr printre ei chipul tătărușcii. Mai întâi i-am zărit ochii, apoi alt nor a venit și i-a acoperit. Mi-am zis că cineva se juca cu imaginația mea. Dar cine ar fi putut acoperi, fie, și pe o pânză de nori ochii ei de tătăroaică?! Așadar, stăteam sub cerul gol și mă uitam, fix, în ochii ei. Și cred că atunci mi-au atras atenția cerceii aceia căzuți în iarbă. Jur că nu mai văzusem ceva atât de frumos! Îi țineam în palmă și mi se părea că visul care abia începuse n-o să se mai termine niciodată. „De ce nu m-aș însura cu ea?” „Fiindcă n-ai decât zece ani și ea e atât de slabă!” îmi spusese, odată, sora mea cea mare. Sărmana! Trebuie să se simtă foarte rău dacă nu vedea nimic în mintea mea…
     -Ia, uite! Ce gânduri îmi mai trec și mie prin cap? mi-am auzit vocea, destul de clar. Ale naibii gânduri, pot să te distrugă. Nu glumesc.
     M-am răcorit aruncându-mă în apele iazului. Asta era partea care mi-a mers mie la inimă. Îmi plăcea să mă scald, dar, sigur, nici ceva după care să-ți pierzi mințile cum mi se părea când mă scaldam cu ochii printre nori.
     Ţopăind într-un picior ca o mierlă, cineva cobora poteca spre iaz venind dinspre casa de pe deal. De la bunica, știam, că acolo locuia știma cea rea. M-am uitat mai atent. Așa și era. Cineva, o făptură în alb cobora țopăind și nu mai era nimeni pe poteca albită de soare în afară de ea. Ea... era o fată. Tare nostim mai țopăia! Am zărit-o când tocmai ieșeam din apă. Nu cred că mă văzuse cum mă scăldasem în iaz. Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns după o tufă de bozie. Boţit de nămol şi cercetat de furnici mici şi ciudate. Încremenise şi cerul deasupra. Norii, în mare parte. Până şi păsările rămâseseră nemişcate în aer Cu aripile tăioase ca nişte seceri de care altădată aş fi făcut poate mult haz, o libelulă mi se așezase pe un braț și încremenise cu ochii sticloși la fălcile bulbucate ale unei broaște tare urâtă. Și fata cobora plutind ireală prin pelinul şi mărarul sălbatic. M-a zărit? Sau poate mi s-a părut mie! Cert, mă zărise. Coborâse până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală, podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie, unde s-a și oprit cu mâna dusă la gură. Privirea ei tristă, îndepărtată îmi amintea de Uruma lui Zaharia Stancu... Când Darie tocmai îi spusese pe dealul Deliormanului: „Poate că marea m-a adus pentru tine, Uruma”. Și ea îi răspunsese: „Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine”. Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei. Pe partea aceea nu erau ulii. Poate doar turturele şi porumbei. Coborâți în jos, m-a zărit şi ochii ei scrutători. Credeam că mi-au fript faţa. Am întrebat-o:
       -Ce vrei?
    Vântul îi mişca o şuviţă rebelă. Părea mută, ori chiar era o prinţesă rece ca gheaţa. I-am pus cerceii în palmă. Cerceii pierduţi și găsiţi de mine pe tăpşan şi cercetaţi cu luare aminte.
   Peştişorul de aur mi-i scosese-nainte. Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi de la casa bântuită de pe deal, cum zicea bunica, adeseori, că se zvonea prin sat? I-a luat cu-n surâs. Cred că mă privea cu ochişorii ei ca pe un diavol micuţ. Sau poate atât mai ţin şi eu minte fiindcă, cu cerceii strînși în pumnișori a fugit înapoi, spre casa de pe deal, de unde venise. Ca un spiriduş hohotind, în timp ce urca poteca.
    Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Chiar îmi era mult peste putinţă. Poate că ea fusese peştişorul meu de aur de care avusesem eu parte. Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă. Pentru prima oară mi-aş fi dorit să plec şi eu în urma ei. Cum plecase Călin file de poveste, cu noaptea în cap, în lumea cea largă, după doi tăciuni să-ntreţină un foc. Nopțile care au urmat, bunica mă urmărea cum săream la fereastră și priveam spre casa de pe deal unde se oprea, atunci, Luna de pe cer. Că până la Luna ce bătea peste casa unde dormea fata aş fi ajuns şi eu de mi s-ar fi urat un pic de noroc. Tot în vara aceea am plecat de la bunici și credeam că am uitat-o. Doi ani aproape că nu ne-am văzut, nici nu i-am scris (că nu voiam să atrag atenția soră-mii asupra mea și să trâmbițeze povestea, să mă întrebe careva câți ani am), dar tot degeaba.
    Peste ani, când m-am întors la casa bunicilor n-am mai găsit la casa de pe deal, în ruine, peştişorul de aur. Voiam să-i spun cum visasem, cândva, Luna înghesuită în carul lui Călin file de poveste. Printre bulamaci sprijinind un zid de chirpici am zărit doar o bătrână, în scrânciob, ghemuită. Nimic altceva. Şi-n grămezile de gunoi din jur scormoneau, nestingherite, la râme, nişte găini porumbace. Bătrâna a ridicat o singură dată capul. Nu părea să mă fi văzut.
     Multe nopți, la rând, în vis, știam că i-am atins mâna netedă cu vine subţiri... Am visat până și casa. Și ce de gânduri, nu-mi trecea prin cap, dumnezeule! Casa era ca o fantomă prin care puteai să vâri mâna. Nu vă mint! Că mama spunea că vorbeam și prin somn. Mama aude prin somn ca un iepure. Auzea și cum strigam, prin somn, la peștișorul de aur. Eu cred că auzea bătaia orologiului din turnul primăriei. Dar cum vă spuneam: nici o taină nu se ascunde în loc, fără să facă unele valuri. Căci acel gând, de demult, altfel, nimeni n-ar fi aflat niciodată.


                                        (FLV)

luni, 24 iulie 2017

Atunci, în gara pustie...

     Atunci, în gara pustie… 
               (schiță)
     
    Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să vă zic cum m-a prins iarna într-o gară de credeam că drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum, și fără zăbrelele astea prin găurile din zidurile măcinate de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi, către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul Crăciun.
     Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți cum se vor pune toate garniturile trenurilor în  mișcare, spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.
     -Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am servit patria, împreună.
   În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de gene, fiecare speranță și din câte citisem despre acel grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în minte: cu părul în vânt, cum aștepta.
     -Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor… Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu, flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră, atunci.
   Paznicul ceferist încă se mai plimba pe peron. Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, în ninsoare, prin geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre, umbre, ridicau și flăcările din godin.
            -Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct, bunicul.
   Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i? Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te gândești cu drag? O, Estella, Estella!”
            -Păi, dacă te gândești la fata de la marginea satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au plecat!
            -Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule! M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care întrebau de mine și bunicul.
    M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:
            -Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.
            -Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de acolo?... am îngăimat.
            -Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate astea. Uite, deja te-ai întristat!...
    În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei  Havisham cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella nu-mi era sortită mie”.
    Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind pe afară, am blestemat acel război la care participasem în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau să miște niște amărâte de trenuri.
    …Și ninsoarea care nu mai înceta!


                                                        (FLV)

miercuri, 19 iulie 2017

Mama se ruga pentru toți

Mama se ruga pentru toți
     (prozopoem)


    „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încânta flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare care, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam, suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin care lovește un pom prin Livada de vișini. Am vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule, spunea asta!

                                              (FLV) 

marți, 18 iulie 2017

Am omorât în mine teama morții

Am omorât în mine teama morții      
                 (prozopoem)

    Ultima scrisoare de pe front a tatei: „Ce îngrozitor lucru e războiul. Nimic nu seamănă c-o poveste…”, scria el. După ce o citea, mama își făcea semnul crucii și înțelegeam că nu trebuia să fi fost cineva care iubise mai mult ca el bucata de pământ pentru care plecase la război și căruia să nu i se fi strecurat îndoiala că Iisus nu a auzit de noi. După ce ascundea scrisoarea după icoană, un vultur îi era privirea! Am omorât în mine teama morții și am fugit de m-am ascuns în podul bunicilor, unde am făcut cel mai profund jurământ din viața mea, ca mic ostaș în care tata dărâmase simțul onoarei: „Cât te-am urât că mi-ai spus prea târziu, te-am implorat apoi să mă ierți că nu te-am înțeles, te-am iubit, te-am refuzat și te-am chemat. Când ai plecat de acasă am salutat cu mâna la tâmplă știind că am în tine un erou. Am plâns și mi-am sorbit lacrimile. Știu cum spuneai că înfrângerile sunt pentru toți cei alungați din cetate. Prilejuri de poezie, nu-i așa?” Am privit în ochii vulturului și m-am întrebat de ce lumina lăuntrică nu-l orbește? „Ce mai vrei?” spunea vulturul, făcând să zăngăne lanțul puțului ori de câte ori scoteam apă de la fântână. Puțin mai încolo stătea priponită o vacă. Îmi atrăsese atenția că cei care intraseră pe furiș în gândurile mele, cred că lăsaseră inscripții cu creionul chimic de nu mai puteau fi șterse. Așa se furișase Mașenka lui Vladimir Nabokov împreună cu cele două fete șterse, prietenele ei, când tocmai spusese: „Ia te uită, un soare micuț”. După aia, pe Mașenka au dus-o la Moscova. Așa a vrut soarta. Și, tare ciudat: despărțirea aceea a fost pentru Ganin o ușurare.  Dar este o prostie să se afirme că viața începe cu „a fost odată gândul… că putem orice”. „Dar cu povestea?” l-am întrebat, în vis, pe tata. „Să câștigăm mai întâi războiul!” Însemna să avem noroc. Și mă gândeam cum sufla (și pe atunci) vântul printre brazi când Robert Jordan se închina (în: Pentru cine bat clopotele), dacă Maria n-are să fie niciodată a lui.

                                                                      (FLV)

luni, 17 iulie 2017

Prozopoem: „Doar noi murim, povestea rămâne”

Doar noi murim, povestea rămâne

                     (prozopoem)
   

    …Toamna aceea a fost scurtă. Frunzișul s-a colorat rapid când am intrat amândoi în gară și am cerut un bilet. „Încotro?” m-a întrebat șeful de gară. „La capăt. Până se oprește trenul”. Acolo o vedeam, ca în vis, pe Anna Karenina cuprinzându-și capul cu brațele. „Ceea ce se întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici” îi spusese lui Vronski. Știam că zăpada a rămas în micul oraș, împachetat ca într-un palton, încă din octombrie. Umbra unui mesteacăn esenian, ca o pasăre plutind, se așezu între noi și ceilalți călători aflați pe peron. Ridicasem o mână deasupra ochilor. Altminteri nu i-aș fi zărit. O nouă lume aveam dinainte, deși această lume nu e totul. Ar putea fi ca silueta acelui clopot: o tânguitoare pierdere în urmă. Numai că omul nu regretă pierderile. „Se pierde în esențe”, ai spus. Numai că esențele ne distrug pasiunea în această lume. Pentru o lume de umbre. Soarele care apunea peste coame de case murea odată cu mila mea adâncă pentru această pierdere în esențe. Azi, umbra mesteacănului atârnă de-un cui ca o eșarfă de femeie rămasă fluturând la fereastra vagonului. Și mai rețin: dăltuită ca o statuie ori desprinsă din pânzele lui Modigliani, erai. „Ia uite…! Vezi cum plutește prin văzduhul întunecos luna plină? Să nu râzi! Fac același drum în fiecare zi la gară. Cu aceeași întrebare: când mai vin trenuri?” Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, Anna Karenina se roagă fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...”    

                                           FLV

sâmbătă, 15 iulie 2017

În noaptea asta cât și-n celelalte nopți

În noaptea asta cât și-n celelalte nopți
            (prozopoem)


… Se spune că lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu. Ori ai lui Roland cel născut în peșteră; sunând și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată, am zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit care a complicat totul pentru a nu sfârși în îndoială. Când am început să aștern pe hârtie povestea noastră, s-a spus că în Valea Lunii, nici pentru noi doi, nu o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că fără Dumnezeu mereu e noapte. Am umblat pe sub ferestrele tale prin ploaie și nu mi-a fost frică. Pentru că tu erai acolo. Și dintr-o dată, pentru prima oară, soarele s-a desprins ca niște spițe de roată; așa cum „trădarea își arată glasul”, l-am auzit pe cel plecat primul spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să primească spovedaniile noastre. Dar mi se spusese: „În Valea Lunii nimeni nu plânge aproape niciodată!”

                                                                    (FLV)

luni, 10 iulie 2017

Pentru că știam povestea

Pentru că știam povestea

Doar pe ceair, mi-a spus tata să pasc caii
când eram mic.
Dar nu întreba de ce îi las să pască singuri
și mă pierdeam ore în șir la iaz.
Aruncat în timp
știam că mi s-a dat un destin.
Acum aș fi putut aștepta ani acolo,
pentru că știam povestea.
Mult mai târziu lumea mi s-a părut un iaz mult mai mare
deșirând tot ce lăsasem în urmă, la iaz.
Și despre asta am scris câte ceva.
Tata a închis în pumni acea scrisoare
și a mărturisit:
„Credea că există un ținut plin de suferință
care își scrie singur povestea”
În spatele tejghelei de acasă, mama vindea băuturi
Iar scrisorile mele etalau
urme florale brodate cu lacrimi.
Dar a venit iarna
și oamenii intrau aici,
cu cizmele pline de zăpadă.
Anii au trecut.
Odată, întors acasă lumânarea se desprinse din sfeșnic
și începu să tremure
când i-am auzit glasul: „hai,
să spunem amândoi rugăciunea asta!”
Nu era nimeni prin preajmă
Oare cum ne învățau să spunem când eram copii?
„Și nu ne duce pe noi în ispită…”
Nu se mai auzea decât lumânarea picurând pe podea.
De rămase acolo, sfârâind.
„Nimeni nu ne poate opri
să mă întreb cât mai am de trăit” am spus.
De mâine,
diminețile vor fi din nou pline de speranță.


                          FLV