Pentru că știam povestea

Pentru că știam povestea

Doar pe ceair, mi-a spus tata să pasc caii

când eram mic.
Dar nu întreba de ce îi las să pască singuri
și mă pierdeam ore în șir la iaz.
Aruncat în timp
știam că mi s-a dat un destin.

Acum aș fi putut aștepta ani acolo,

pentru că știam povestea.

Mult mai târziu lumea mi s-a părut un iaz mult mai mare
deșirând tot ce lăsasem în urmă, la iaz.
Și despre asta am scris câte ceva.
Tata a închis în pumni acea scrisoare
și a mărturisit:
„Credea că există un ținut plin de suferință
care își scrie singur povestea”
În spatele tejghelei de acasă, mama vindea băuturi

Iar scrisorile mele etalau

urme florale brodate cu lacrimi.

Dar a venit iarna

și oamenii intrau aici,

cu cizmele pline de zăpadă.

Anii au trecut.

Odată, întors acasă lumânarea se desprinse din sfeșnic

și începu să tremure

când i-am auzit glasul: „hai,

să spunem amândoi rugăciunea asta!”

Nu era nimeni prin preajmă

Oare cum ne învățau să spunem când eram copii?

„Și nu ne duce pe noi în ispită…”

Nu se mai auzea decât lumânarea picurând pe podea.

De rămase acolo, sfârâind.

„Nimeni nu ne poate opri

să mă întreb cât mai am de trăit” am spus.

De mâine,

diminețile vor fi din nou pline de speranță.

                          FLV