Pentru că știam
povestea
Doar
pe ceair, mi-a spus tata să pasc caii
când
eram mic.
Dar nu întreba de ce îi las să pască singuri
și mă pierdeam ore în șir la iaz.
Aruncat în timp
știam că mi s-a dat un destin.
Dar nu întreba de ce îi las să pască singuri
și mă pierdeam ore în șir la iaz.
Aruncat în timp
știam că mi s-a dat un destin.
Acum
aș fi putut aștepta ani acolo,
pentru
că știam povestea.
Mult mai târziu lumea mi s-a părut un iaz mult mai mare
deșirând tot ce lăsasem în urmă, la iaz.
Și despre asta am scris câte ceva.
Tata a închis în pumni acea scrisoare
și a mărturisit:
„Credea că există un ținut plin de suferință
care își scrie singur povestea”
În spatele tejghelei de acasă, mama vindea băuturi
deșirând tot ce lăsasem în urmă, la iaz.
Și despre asta am scris câte ceva.
Tata a închis în pumni acea scrisoare
și a mărturisit:
„Credea că există un ținut plin de suferință
care își scrie singur povestea”
În spatele tejghelei de acasă, mama vindea băuturi
Iar
scrisorile mele etalau
urme
florale brodate cu lacrimi.
Dar
a venit iarna
și
oamenii intrau aici,
cu
cizmele pline de zăpadă.
Anii
au trecut.
Odată,
întors acasă lumânarea se desprinse din sfeșnic
și
începu să tremure
când
i-am auzit glasul: „hai,
să
spunem amândoi rugăciunea asta!”
Nu
era nimeni prin preajmă
Oare
cum ne învățau să spunem când eram copii?
„Și
nu ne duce pe noi în ispită…”
Nu
se mai auzea decât lumânarea picurând pe podea.
De
rămase acolo, sfârâind.
„Nimeni
nu ne poate opri
să
mă întreb cât mai am de trăit” am spus.
De
mâine,
diminețile
vor fi din nou pline de speranță.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu