Peștișorul de aur

Peştişorul de aur   

    (schiță)

    Ce fericire! Mâine, ba nu, astăzi mă voi duce să mă scald la iaz. Știu că bunica mă va certa fiindcă eu n-am venit aici, la țară, să îmi fac de cap. Bunica nu era o femeie rea. Va da ceva cu gura, de ochii bunicului, și bla-bla, câte alea, dar îi va trece. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, dar eu, cred, am noroc cu carul că aveam o așa bunică. „Dacă nu te ascultă și o ia razna ca sălbaticii, să mi-l trimiteți acasă. O să-l rog pe tata să-l pună la tren și gata!” îi zisese mama, bunicii. Cum era să fii copil „sălbatic” în judecata bunicii? Ehei!... Ceva nostim! Chiar m-a dat pe spate când am auzit-o: „Cu cineva cu judecată, adică!” Asta m-a întristat, foarte. Dar m-a sărutat pe frunte și m-a asigurat că nu există mamă pe lume care să nu spună ce grozav copil are și să-l alinte cu fel și fel de cuvinte d-astea „intelectuale”.  

   Dar să știți că-mi plăcea la iaz. Adică, să stau pe malul apei și să visez cu ochii pe cer. Acolo unde norii îmi desenau chipul tătărușcii de pe strada noastră, din oraș. O vedeam de la balcon cum ieșea cu cățelușul, la plimbare, în parc. Eram îndrăgostit lulea de fata asta. Nu cred că știa, asta. Dar cine mai știe? Nici o taină nu se ascunde în loc, fără ca, în cele din urmă, să facă valuri!

   La vremea asta castanii trebuie să fie înfloriți, în oraș! Iar eu sunt acum, departe de ei, pe malul iazului din satul bunicilor. Ce bine că erau nori pe cer! Asta mă mai înveselea un pic, fiindcă îmi dădea prilejul să-mi continui jocul și să descopăr printre ei chipul tătărușcii. Mai întâi i-am zărit ochii, apoi alt nor a venit și i-a acoperit. Mi-am zis că cineva se juca cu imaginația mea. Dar cine ar fi putut acoperi, fie, și pe o pânză de nori ochii ei de tătăroaică?! Așadar, stăteam sub cerul gol și mă uitam, fix, în ochii ei. Și cred că atunci mi-au atras atenția cerceii aceia căzuți în iarbă. Jur că nu mai văzusem ceva atât de frumos! Îi țineam în palmă și mi se părea că visul care abia începuse n-o să se mai termine niciodată. „De ce nu m-aș însura cu ea?” „Fiindcă n-ai decât zece ani și ea e atât de slabă!” îmi spusese, odată, sora mea cea mare. Sărmana! Trebuie să se simtă foarte rău dacă nu vedea nimic în mintea mea…

     -Ia, uite! Ce gânduri îmi mai trec și mie prin cap? mi-am auzit vocea, destul de clar. Ale naibii gânduri, pot să te distrugă. Nu glumesc.

     M-am răcorit aruncându-mă în apele iazului. Asta era partea care mi-a mers mie la inimă. Îmi plăcea să mă scald, dar, sigur, nici ceva după care să-ți pierzi mințile cum mi se părea când mă scaldam cu ochii printre nori.

     Ţopăind într-un picior ca o mierlă, cineva cobora poteca spre iaz venind dinspre casa de pe deal. De la bunica, știam, că acolo locuia știma cea rea. M-am uitat mai atent. Așa și era. Cineva, o făptură în alb cobora țopăind și nu mai era nimeni pe poteca albită de soare în afară de ea. Ea... era o fată. Tare nostim mai țopăia! Am zărit-o când tocmai ieșeam din apă. Nu cred că mă văzuse cum mă scăldasem în iaz. Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns după o tufă de bozie. Boţit de nămol şi cercetat de furnici mici şi ciudate. Încremenise şi cerul deasupra. Norii, în mare parte. Până şi păsările rămâseseră nemişcate în aer Cu aripile tăioase ca nişte seceri de care altădată aş fi făcut poate mult haz, o libelulă mi se așezase pe un braț și încremenise cu ochii sticloși la fălcile bulbucate ale unei broaște tare urâtă. Și fata cobora plutind ireală prin pelinul şi mărarul sălbatic. M-a zărit? Sau poate mi s-a părut mie! Cert, mă zărise. Coborâse până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală, podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie, unde s-a și oprit cu mâna dusă la gură. Privirea ei tristă, îndepărtată îmi amintea de Uruma lui Zaharia Stancu... Când Darie tocmai îi spusese pe dealul Deliormanului: „Poate că marea m-a adus pentru tine, Uruma”. Și ea îi răspunsese: „Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine”. Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei. Pe partea aceea nu erau ulii. Poate doar turturele şi porumbei. Coborâți în jos, m-a zărit şi ochii ei scrutători. Credeam că mi-au fript faţa. Am întrebat-o:

       -Ce vrei?

    Vântul îi mişca o şuviţă rebelă. Părea mută, ori chiar era o prinţesă rece ca gheaţa. I-am pus cerceii în palmă. Cerceii pierduţi și găsiţi de mine pe tăpşan şi cercetaţi cu luare aminte.

   Peştişorul de aur mi-i scosese-nainte. Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi de la casa bântuită de pe deal, cum zicea bunica, adeseori, că se zvonea prin sat? I-a luat cu-n surâs. Cred că mă privea cu ochişorii ei ca pe un diavol micuţ. Sau poate atât mai ţin şi eu minte fiindcă, cu cerceii strînși în pumnișori a fugit înapoi, spre casa de pe deal, de unde venise. Ca un spiriduş hohotind, în timp ce urca poteca.

    Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Chiar îmi era mult peste putinţă. Poate că ea fusese peştişorul meu de aur de care avusesem eu parte. Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă. Pentru prima oară mi-aş fi dorit să plec şi eu în urma ei. Cum plecase Călin file de poveste, cu noaptea în cap, în lumea cea largă, după doi tăciuni să-ntreţină un foc. Nopțile care au urmat, bunica mă urmărea cum săream la fereastră și priveam spre casa de pe deal unde se oprea, atunci, Luna de pe cer. Că până la Luna ce bătea peste casa unde dormea fata aş fi ajuns şi eu de mi s-ar fi urat un pic de noroc. Tot în vara aceea am plecat de la bunici și credeam că am uitat-o. Doi ani aproape că nu ne-am văzut, nici nu i-am scris (că nu voiam să atrag atenția soră-mii asupra mea și să trâmbițeze povestea, să mă întrebe careva câți ani am), dar tot degeaba.

    Peste ani, când m-am întors la casa bunicilor n-am mai găsit la casa de pe deal, în ruine, peştişorul de aur. Voiam să-i spun cum visasem, cândva, Luna înghesuită în carul lui Călin file de poveste. Printre bulamaci sprijinind un zid de chirpici am zărit doar o bătrână, în scrânciob, ghemuită. Nimic altceva. Şi-n grămezile de gunoi din jur scormoneau, nestingherite, la râme, nişte găini porumbace. Bătrâna a ridicat o singură dată capul. Nu părea să mă fi văzut.

     Multe nopți, la rând, în vis, știam că i-am atins mâna netedă cu vine subţiri... Am visat până și casa. Și ce de gânduri, nu-mi trecea prin cap, dumnezeule! Casa era ca o fantomă prin care puteai să vâri mâna. Nu vă mint! Că mama spunea că vorbeam și prin somn. Mama aude prin somn ca un iepure. Auzea și cum strigam, prin somn, la peștișorul de aur. Eu cred că auzea bătaia orologiului din turnul primăriei. Dar cum vă spuneam: nici o taină nu se ascunde în loc, fără să facă unele valuri. Căci acel gând, de demult, altfel, nimeni n-ar fi aflat niciodată.

                                        (FLV)