sâmbătă, 24 august 2019

Romanul istoric (azi: Ion Lazăr da Coza)




La umbra Vezuviului” – o parabolă despre păcatele omului şi sfârşitul lumii

       Romanul „La umbra Vezuviului”, de Ion Lazăr da Coza (270 de pagini, apărut la Editura Salonul Literar, în anul 2016), este, cred, ficţional, pe de o parte, şi realist-psihanalitic, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a fiinţei umane, pe de altă parte. Autorul fixează un cadru în trecutul creştinismului, la începuturile sale, dar pune în mişcare şi lanţul unor întâmplări, fie doar imaginare, din istoria imperiului roman (izvor tematic inepuizabil pentru scriitori), antrenând în povestea sa ideile devenite tabu în scrierile literare: demoniacul, sufletul faustic, mecanismele sociale, neprevăzutul vieţii şi reflectarea mitică a omului. Astfel, pe scheletul unui mit, imaginaţia narativă a autorilor de romane istorice a aplicat în scrieri filozofia, sensurile şi adevărurile ei. Asigurându-ne că „nu e un roman ofensator la adresa creştinismului”, Ion Lazăr da Coza, prin intermediul personajelor sale, dar şi al întâmplărilor în care i-a împins viaţa, arată cum s-a născut o realitate, mai ales că „nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea”. Proiecţia unei poveşti pe traiectul istoric al imperiului roman despre iubire, credinţă şi respect, despre speranţă şi profunzime, şi, nu în ultimul rând, despre bunătate, este (în viziunea lectorului) forţa cu care autorul ei relatează o succesiune de evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat şi fabulos. Povestea imaginată de scriitor se încheagă într-o construcţie artistică unitară şi consecventă, încercând să dea o ipoteză de înţelegere multor labirinturi impenetrabile aflate în mituri care oglindesc doar înţelesuri biblice. Avem pe un taler istoriile adevărate, iar pe celălalt taler istoriile compilate. Cele două categorii de naraţiuni creionează o istorie menită să răspândească lumina asupra lucrurilor şi a tainelor ascunse la începuturile creştinismului. În acest sens, Ioan Culiţă Uşurelu spune în cuvânt-înainte că „atmosfera cărţii redă perfect începuturile unei lumi noi”, însă iese în evidenţă şi faptul că „romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deşi acţiunea se întinde pe mai mult de două decenii”.
      Geniul scriitorului american W. Faulkner, din „Absalom, Absalom!”, i-a învăţat pe scriitorii de astăzi să se joace cu încifrarea timpului biblic pentru demonstrarea unei idei printr-o experienţă proprie. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. La drept vorbind, autorul se foloseşte de imaginaţia ficţională a celor citiţi (Henryk Sienkiewicz, cu al său „Quo Vadis”, poate fi unul dintre ei) şi argumentaţi ca autori de teorii plauzibile, acceptând mistificarea adevărului biblic pentru a spune ceva despre exasperanta actualitate a funcţiei escatologice asupra oamenilor.
       Cartea e scrisă cu pasiune şi har, iar farmecul ei se întemeiază într-o măsură însemnată pe virtuozităţile scriitoriceşti ale lui Ion Lazăr da Coza de a induce firesc cititorului convingerea că acţiunea localizată în vremuri memorabile şi locuri exotice, prin depărtarea în timp şi spaţiu, se desfăşoară chiar sub ochii noştri. Alerta epicului, alcătuit din întâmplări dramatice cu scurgeri repezi şi neprevăzute, e cea care oferă o lectură captivantă. Autorul mânuieşte cu măiestrie penelul în redarea atmosferei de epocă şi a scenelor de luptă din amfiteatrele romane – că poporul vrea doar pâine şi circ, nu? –, însă deţine şi cheia desfăşurării spre ziua înfăţişării dinaintea judecăţii de apoi, a judecăţii noastre, a propriilor judecăţi, dând naraţiunii dimensiuni noi. Nu ai cum să nu remarci simţul grandiosului, cuprinderile şi percepţiile spirituale enorme, măreţia şi monumentalitatea acestor personaje în solidaritate cu frământările autorului.
       Romanul de faţă e dominat de figura Saphirei, plină de evlavie, demnitate şi iubire pentru Mântuitorul tuturor, pregătindu-se pentru „a doua venire a Fiului, înspăimântătoare, după cum ne-a avertizat”. În ultimele zile ale sarcinii sale se retrage din casa stăpânilor, unde slujea, pentru a naşte. La câteva zile, stăpâna sa, frumoasa Flavia Antonia, dă naştere (sub ochii ei şi ai celei mai cunoscute moaşe din urbe) unui copil diform: „oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească”. Noaptea se sfârşeşte cu o crimă care pecetluieşte pentru totdeauna gura moaşei care asistase la naşterea inocentului monstru. Plină de bunătate şi cu hotărârea de a-şi sluji în continuare cu credinţă stăpâna şi a o apăra de nenorocirea previzibilă ce avea să o abată asupra casei sosirea stăpânului Caecilius Antonius Rincianus, plecat cu soldaţii romani în Iudeea rebelă, Saphira înlocuieşte în taină pruncul hidos cu pruncul ei. Prin credinţă, Saphira are puterea umană de a învinge răul şi nu doar de a-l îndura. Pentru a păstra taina acestei fapte incredibile, cât şi pentru a păstra secretul iubirii pentru mai tânărul nobil Quintus Valerius, Flavia Antonia îi redă libertatea împroprietărind-o cu o casă, cu un teren cultivat cu „treizeci de butuci de vie şi cu trei stupi” şi bani cât să se descurce pe moment. Credinţa în Mântuitor şi perseverenţa de a „înmulţi talanţii” Domnului o propulsează pe Saphira din simplu diacon până în funcţia de episcop al comunităţii, iar în plan material, prin iscusinţă şi perseverenţă – ordonă chiar crime –, va ajunge o persoană extrem de bogată şi foarte influentă printre cetăţenii urbei. Avem de-a face cu un personaj în care se luptă două principii: al dragostei pentru oamenii comunităţii „bucuroasă că a mai salvat un suflet” şi al demnităţii de a sta alături de Petru şi Marcu, discipoli ai vizionarului Iisus – „un idealist ce visa la o transformare socială”. Singura ei mâhnire, din această îndepărtare de stăpâna sa, va fi aceea că nu mai avea cum „să-i vorbească iarăşi despre mântuirea sufletului, despre veşnica şi minunata viaţă de apoi, care nu poate fi obţinută decât prin penitenţă şi neprihănire”. „A doua venire nu va mai fi cu ramura de măslin. Foc şi pucioasă, astea ne sunt hărăzite”, spune Saphira, cobind apocaliptica răzvrătire a vulcanului Vezuviu. După câştigarea statutului de om liber, Saphira se va ocupa de creşterea bastardului Flaviei, va converti oameni la noua religie şi va ţine prelegeri de mântuire a sufletelor sub bolta înnegrită de la Ruina Arsă. În calitatea ei de episcop (câştigată prin demersurile săptămânale la Roma, alături mai întâi de Petru şi apoi de Marcu), Saphira, ca o mireasă cuminte „părea să-şi asume, benevol şi oarecum triumfalist, greutatea păcatelor întregii omeniri”. Cu toţii am auzit măcar o dată despre apostolii Petru şi Marcu, despre modurile crude în care au murit creştinii şi învinovăţirea acestora de mistuirea Romei sub flăcările provocate, pare-se, de împăratul Nero. Subiectul e doar tangenţial abordat în acest roman.
       Sosirea nobilului stăpân Caecilius Antonius, după expediţia încununată cu succes în Iudeea rebelă, pe de o parte, precum şi naşterea „fiului” norocos, Laurentius Rincianus, pe de altă parte, vor fi sărbătorite cu fast în amfiteatrele improvizate pe domeniul propriu. Multitudinea şi dramatismul spectacolelor (lupte între gladiatori, luptele gladiatorilor cu animale fioroase, jocurile de societate sângeroase etc.) din cele şapte zile de petreceri, dar şi fastul culinar cu care gazda răsfaţă protipendada oraşului, solicită din plin posibilităţile artistice şi imaginaţia autorului, într-o expresie lingvistică adecvată epicului alert. Autorul se dovedeşte şi un bun psiholog la nivelul observaţiei prin ceea ce percepe cu ajutorul simţurilor şi prin ceea ce îşi poate imagina în scenele de luptă descrise cu destulă îndemânare. Scenariile, care mai de care mai apocaliptice, din evoluţia bastardului Flaviei Antonia, Teodoros, curg imprevizibil, acesta cunoscând o deplină deschidere din partea Saphirei în cunoaşterea unor lumi fascinante alături de Puerum, fiul unui sclav, de bătrânul scrib Aumus, de cel mai idolatrizat gladiator, Mkog-Leopardus etc... Dragostea dintre Teodoros şi Puerum, scenele erotice cu prostituata Erotrice sunt descrise lejer şi captează atenţia. Însă până unde poate forţa autorul imaginaţia, urmărind formarea intelectuală şi ascensiunea lui Teodoros din finalul romanului? E sufletul o forţă vitală, aşa cum se spune? Pentru a decripta acest mister, naratorul înţelege că numai pătimind omul dobândeşte rezistenţă, răbdare şi nădejde. E golgota prin care îl trece pe Teodoros, cel care mai întâi va copia tot mai mult din comportamentul rebelului Puerum, apoi pe cel al dascălului său Aumus, al gladiatorului Mkog, al unchiului, întrecându-i.
       De aici începe un şir de evenimente fericite, mai puţin faste sau chiar teribile. Prietenia lor e mai mult decât benefică pentru Teodoros, iar ieşirile în lume îi relevă acestuia „diferenţa uriaşă dintre păturile sociale”. Popasurile în For aduc schimbări mari în viaţa lui Teodoros Claudius Pompeius. Va candida... va fi împins să candideze, cu mari şanse pentru funcţia de assessor în consilium, împotriva lui Laurentius Caecilius Rincianus, nimeni altul decât fiul natural al Saphirei, substituit cu bastardul Flaviei Antonia, la naştere. Cineva chiar plănuieşte ca Teodoros „să ajungă împăratul care să declare, pe tot întinsul Imperiului Roman, creştinismul ca religie oficială”. Dar trădări au fost dintotdeauna. Nici Teodoros, deşi educat doar în credinţă pentru oameni, nu le poate ocoli. Pentru Saphira, întâlnirea celor doi rivali, Laurentius şi Teodoros, îi va aduce un ţipăt care îi va sfâşia inima: „Iată sfârşitul lumii – au ajuns fraţii de lapte să se lupte între ei”. Atenţia cititorului va fi solicitată la maxim, când evenimentele se precipită şi erupţia vulcanului Vezuviu îi va surprinde pe eroi. Scenele finale – întrecerea electorală dintre cei doi candidaţi pentru consilium, soarta lui Mkog, fuga localnicilor din faţa grozăviei vulcanului, întoarcerea lui Puerum (ca în basmul cu „tinereţe fără bătrâneţe...”) – sunt apocaliptice.
       Caracterele personajelor lui Ion Lazăr da Coza, chiar dacă ating proporţii urieşeşti – rămânând totuşi verosimile! –, se apropie de liniaritatea clasicistă din romanele istorice de mare forţă. Iubirea, ce schimbă destine şi în faţa căreia toţi sunt egali, nu este aici numai un izvor de suferinţă şi de nenorociri. Deşi participă substanţial la alcătuirea intrigii, dragostea este înfăţişată mai mult la nivelul observaţiei, iar amărăciunea scriitorului transpare limpede când destinul e hotărât de alţii pentru oamenii simpli, precum Bilubus, cel crucificat într-o demonstraţie vanitoasă de către Caecilius Antonius, spre a da o replică conceptului biblic de înviere a Mântuitorului. Doar astfel deznodământul parabolei folosite poate avea, pentru gladiatori, sclavi, plebe, o evoluţie spre lumea nouă, deşi cu perspectivă tragică, dar cu un puternic impact pentru religia care „promovează stoicismul” şi care va cuceri lumea.
       Ion Lazăr da Coza ştie să fugă la timp din concepte, căutând mai curând formule norocoase. Are fantezie şi îşi plasează personajele pe muchia comună ale celor două tărâmuri: „credibil” şi „imaginar”, pentru a reinventa romanul acolo unde imaginaţia critică pare să cedeze locul scriitorului pentru a lua locul cercetătorului în acceptarea scrierii. Toate aceste însuşiri fac din autorul vrâncean un creator în sfera ideilor, fixat la răspântia a trei zone de investigare: literatura, religia şi descoperirile istorice. Fără exagerare, pot spune că este un roman foarte bun, oferind cititorului o lectură captivantă şi odihnitoare ca cenuşa de deasupra Pompeiului care ne lasă, din când în când, să mai descoperim câte o minune.

                  (cronică apărută în revista ARGEȘ/ nr 8 august 2019)

vineri, 23 august 2019

„Cerberul din clepsidră” - de Carmen Tania Grigore


Din poezia sa:


poem scris cu fir de borangic

drumul spre casă e însemnat
de copaci care mi se arată
doar mie văruiți
tot felul de ispite cameleonice
îmi ies în cale
însă pe mine mă așteaptă
în brațele mamei
trofeul surâsului
respir adânc
și aerul coboară
în interiorul gleznei
înviorându-mi pasul
uneori mă simt urmărită
broboane fierbinți
se preling intracardiac
dar niciodată nu se va umple paharul
ruga mă poartă ca o luntre
spre vatră


însingurare bine pusă la punct

străin în propria vârstă
precum o foaie volantă
înălțată peste
nisipul cald
inocent
un adevăr derulat
prin inima spațiată
între granițe minate
oricât aș căuta
nu găsesc
niciun refugiu
în caz de aluviuni verbale
strigătul este acaparat
de păsări ciudate
multiplu de singur
devine pasul întârziat
pe linia vieții

zilele cresc
unele după altele
în solitudine
nopțile se topesc
ca un psalm de suferință


 horoscop

uneori lipsesc de acasă
zile întregi
viața mă pândește
din horoscop
cu ochii ei
cameleonici
ca și cum
aș fi un jucător
la ruletă
neexperimentat
de multe ori
am văzut
cum zvonuri
devenite
puncte de atracție
sunt doar
cartușe oarbe
trase dintr-un
cer intermediar


 înălțarea din somn

azi noapte
am visat
cum mă destrămai
din talie
eram înfășurată
într-o poveste
de dragoste
asortată decent
dorințelor tale
nu s-a întâmplat
nimic disfuncțional
doar că
precum o mireasă
cu siluetă de asparagus
m-am înălțat din somn
tulburându-ți
pacea ochilor


fără nume

cântec de taină
de așteptare
a celui care
nu se lasă văzut
cântec de sărbătoare
tonalități afective
în respirația caldă
înălțată
până aproape de
un apogeu inocent
cântec erotic
fără cuvinte
puls magic
îndestulări delicate
triumf în extaz
ce nume să-i dau
acestui poem
jumătate cântec
jumătate descântec
insinuat între
cea care am fost ieri
și cea care
îmi sunt azi?


 freamăt ușor de înțeles

deși savurăm întâmplări
în tihnă
zațul zilei lasă loc
de interpretări
și oferă indicii
despre rănile ascunse
sub eșarfe

gândește-te cât de mult noroi
împing nuferii făgăduinței
și câte valuri de vorbărie
se revarsă din gura
celor plecați în căutarea
unui uger
mai mare decât
catedrala neamului

atâtea clopote bat în tâmple
încât nu mai știm
dacă suntem
îndemnați la rugăciune
sau avertizați de destin



vineri, 9 august 2019

Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat

Din poemele poetei Mihaela Meravei:


nu ar fi prima oară

 știu că noaptea asta nu o să dorm
nu ar fi prima oară când aș umbla somnambulă
prin lanul de poezii
ca mine o grămadă de visători

țin în mâini o fantezie de culoarea copertelor unei biblii
uitate-ntr-un câmp de maci
dacă aș suferi de daltonism aș confunda
culoarea vinului fiert cu portocale cu a sărutului
când soarele stă să explodeze din valea Chotte-el-Jerid
iar sarea-i curge din ochi

să-mi alung emoția te las să-mi lingi buzele
precum o iguană marină
de mai multe ori
literele ca niște fulgi de păpădie
mi se scutură în palme


pe noptieră volumul de versuri ros de însingurare
așteaptă cu pagina întoarsă la pasajul unde marea
a despărțit pescărușul de zborul lui

dincolo de fereastră lumea și un foc mistuitor
precum privirea unui aed noaptea



cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat

plouă de ceva timp cu aripi de păsări
din scheletul lor răsar
la fiecare treizeci de minute de cenușă
poeți orfani
soarele își ascute colții în barele de oțel ale zilei
așezate piramidal susțin o civilizație prezumtivă
peste care se așterne noaptea ca o maladie cronică
a singurătății
și nu-mi mai e poftă de zbor

semăn tot mai mult cu bătrânul Santiago -
mă zbat ca un salao în plasa destinului
incapabilă să renunț la peștele cel de toate zilele
din care să-mi hrănesc muza -

pe podul plutitor cineva așteaptă cu timpanele oarbe
terapia miraculoasă a florii de lotus mimând un requiem
de cealaltă parte a pământului
un oraș șchioapătă
din lipsa poeziei


cardiogramă

suntem la km 0 și borna stă cu ochii în soare
umbrele noastre se alungesc iar urma lor îmbrățișată
acopeă trecutul
să lăsăm în urmă toate tăcerile trădătoare precum Iuda
dinainte de cântatul cocoșilor
nu ne mai aparțin


vezi copacul acesta matusalemic sub care ne-am așezat
caierele sufletului
are rădăcini în cer
brațe cât să cuprindă trupul Terrei și nu rodește mere
doar poezie picură din frunze și mir
să ne așezăm povestea sub lacrima verde
din ea vor răsări vlăstari
nu vor semăna cu roadele altor povești
vor avea ochii noștri o singură gură
un singur trup și două inimi pentru o singură
cardiogramă a poeziei


vineri, 2 august 2019

Cartea de reportaje. Azi, Vergil Matei cu „Întâmplări de peste zi”


O fereastră deschisă spre lume


     Când vorbești despre o anume estetică a scrierii unei cărți de reportaje mi se pare firesc să spui câte ceva despre stilul scrierii acestei cărți, unde a investiga și a scrie pentru cititori înseamnă a acţiona în limitele unei realități privite și prin fereastra unei închipuiri creatoare ce trebuie să facă loc și imaginației. Faustica alchimie a ziaristului cu o misiune liber asumată, care reconstruiește o lume (conform unui „montaj” ce are infinite variante), comportă nenumărate responsabilităţi și impune rigoare, studiu, exerciţiu, curaj. În reportaj trebuie să navighezi printre cuvinte ca o ambarcațiune cu motor ce nu lasă în urmă decât un siaj limpede și firesc, dovedind că reportajul – gen „clasic”, de teren și de creaţie -pornește din pledoaria esteticianului ziarist pentru o anumită estetică a limbajului, investigând în limitele adevărului o istorie a realității. O istorie-fapt de trecere în transcendent a întâmplărilor relatate, care suprapun, de obicei, concepţia de adevăr peste noţiunea de obiectivitate. Cam ceea ce ne-a demonstrat brăileanul Vergil Matei în cartea sa de reportaje „Întâmplări de peste zi” (ed. LUCAS, 2018). Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum dar, în mod evident, interesat de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le trăiește dramele. Lecțiile de viață oferite implicit de autor rămân să fie (re)descoperite de cititor, pe parcursul acestei lecturi, în această voluptate a trăirilor, unde obiectivitatea rămâne o iluzie și un efort uman cu o finalitate aproximativă, ori noţiuni conexe precum acurateţe, imparţialitate, corectitudine, exactitate etc. Amintind (în scrierea cărții) despre o anumită poetică narativă (exprimată printr-o altă infinitate de tehnici stilistice), reportajul ne vorbește despre adevăr, păstrând acurateţea faptelor. Autorul are chemarea poeziei lui Zaharia Stancu în pix (vezi: „Măria-sa, Grâul”), dar și ceva din magia vorbelor scrise cu pana smulsă din coadă de păun, ca la Fănuș Neagu, (re)creând realitatea în detaliile ei cele mai semnificative, pentru a găsi narațiunea cu izul poveștilor în ele și, mai ales, un umor sănătos: vezi - De Buna Vestire LECUITOAREA; Cadânele; Povestea pepenilor cu țepi; Ștefăniță; Marița Cobzărița; Pe drumul Plaineștilor; Avionul ucigaș; Caisele lui moș Florea; Crângu Meiului.
     Tabletele/schițe din această carte ne vorbesc despre caracterele unor oameni care au fost (Gineralul; Dialog între ciocan și nicovală), despre necazuri și calamități (Un ceas oprit la ora potopului; Secvențe dintr-o carte a deportării; Hăituială), despre vechi obiceiuri și tradiții uitate în timp (La topitul cânepii etc), ori amintesc de genul pamfletului cu umor (6201, 6202…; Un necaz… în plină vară), dar mai toate tabletele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-a văzut şi a oamenilor pe care i-a întâlnit la un moment dat. Orice avânt al imaginaţiei sale imprevizibile, interogative nu este o iluzie a unei „întâmplări de peste zi”, ci corespunde unor reprezentări veridice ale unor istorii autentice sub care pana ziaristului cade retezată de concreteţea și prospeţimea întâmplării reale, aici, la  poarta de acces, spre un alt univers decât cel pe care noi cititorii l-am putea bănui. Faptul brut, transformat în istorie a literaturii, cu justificare în principiul moral, se dovedește a avea adâncime, conflict, tensiune, ritm și o extraordinară bogăţie de semnificaţii. Tableta intitulată „Pește pe Malul Bosforului”, amintind de perindările de vagabont ale unuia ca Panait Istrati, prin lume, pare o întâmplare mai neverosimilă decât orice ficţiune. La acest gen de scriere, ca spectacol în a privi oamenii și din interior și din exterior, se poate ajunge numai printr-o documentare atentă și de durată, mult mai complexă unor genuri jurnalistice, pentru că Vergil Matei scrie cu inima înmuiată în călimară. Și o face, după criterii axiologice proprii, în care regăsim primatul epic teatral al unei lumi evadate din fixitatea tipică a unei literaturi dovedite în acest spațiu mioritic. Cine îi citește cartea află cum se trăia sau cum se trăieşte în anumite locuri, ori cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile şi mentalităţile, întucât și reportajul ca și romanul, nu poate exista fără o anumită tensiune interioară, fără un conflict ce provoacă o derulare narativă când e vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult: cum e în cazul minerilor, electricienilor, sau când ne vorbește despre hoinari ai străzii și rătăcitori prin lume, bătrâni, deportați ai soartei, cetățeni ai revoluției, diribiști, oameni ai câmpiei… etc. Lumea lui este și lumea noastră și întâmplările „de peste zi” sunt despre oameni uluitori cu vieți modeste care năzuiesc spre „una” ori „cealaltă” din dorința de a îi inspira și pe alții prin faptele lor, dar nicăieri nu te simți mai „om întreg” (cum ar spune Geo Bogza) decât „acasă” la Mărtinești, printre ai tăi, recunoscut pentru „însăilările literare” de pe feisbuc (vezi „Din nou, acasă!”). „Întâmplări de peste zi” e o carte de reportaje jurnalistice, scrisă ca o tămăduire a sufletului, cu așa un mare respect pentru fiecare întâlnire și fiecare personaj, iar rezultatul – poveste lângă poveste – e un al fel de realitate a unei lumi adevărate pe care a surprins-o în straturile subterane ale existenței pline de experiențe și emoții. Vergil Matei scrie cu grația care îți ajunge direct în suflet și cu o anumită detașare a ziariștilor, care scriind despre starea normală a lucrurilor știu că pot descoperi povești spectaculoase și emoționante în orice întâmplare și oricare individ. Da, fiecare avem poveștile noastre, doar ca nu le spunem chiar așa simplu unor straini; numai că autorul, atunci când se întoarce cu gândul la Mărtineștiul natal, are sacul cu povești doldora, că te mai și minunezi de unde le mai ține minte pe toate. Prin aceste tablete/schițe/însemnări reportericești, autorul ne propune o viziune narativă asupra lumii. El nu există fără o „poveste” (din plasa de bagaje a bunicilor săi), nu e receptat până la capăt dacă nu generează o emoţie în cititorul său și nu trezește interesul propriului spațiu și timp al scriiturii sale dacă nu este conectat la realitate și la actualitate. O carte de veritabile restituiri literare spațiului brăilean, prin care cititorul este invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții. Și totuși, volumul pare a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor.
    Cum vedem și în această carte, scriitorii se întorc, mereu şi mereu, la acele experienţe făcute pe om, pentru a nu se uita vreodată şi lua aminte de cei contemporani. Satele românești sunt doldora de astfel de experiențe umane. Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia sa este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale. Iar Vergil Matei mânuieşte subtil vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine şi că prozele nu dau soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare însemnătate. Dacă am avea noi dezinvoltura cu care acei înaintași ai literaturii se plimbau prin acel secol al lor, cu o siguranță nepieritoare, poate am mai schimba istoria, pe ici pe colo!

                         (cronică apărută în SPAȚII CULTURALE nr. 65/iunie-iulie, 2019)

joi, 1 august 2019

Alt ecou la cartea „Necunoscuta”


Taina unui destin în „Necunoscuta”

          Citind „Necunoscuta”, editată la Buzău, Editgraph, 2019, am retrăit o călătorie de acum câţiva ani, aproximativ pe acelaşi itinerariu cu cel din roman. De data aceasta, însoţită de eroii cărţii scriitorului buzoian, Tudor Cicu. Probabil, autorul s-a călăuzit în scrierea volumului după spusele lui Leonardo da Vinci: „Cine se poate duce la izvor nu-şi va lua apă de băut din ulcioare”. Aşadar, în mod firesc şi în total acord cu lumea zilelor noastre, pleacă într-o călătorie în Grecia, cu o istorie, cultură şi civilizaţie respectabile şi vrednice de toată lauda. Porneşte la drum cu dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre poporul grec, despre acest pământ scăldat de apele a trei mări, Egee, Ionică şi Mediterană, bucurându-se de lumina şi căldura razelor soarelei şi de reîntâlnirea cu fostul coleg de facultate, prietenul său grec, Ahileas, arheolog. La venirea lui în micul oraş Platamonas, Ahileas este plecat „cu o delegaţie de arheologi în Turcia”.
         La prima vedere, volumul Necunoscuta poate fi considerat un jurnal de călătorie (ca multe altele) al unui turist român venit în concediu pe litoralul Greciei. Aflăm unele informaţii despre geografia şi istoria vechii Elade, cu luminile şi umbrele vremurilor. Pitorescul locurilor vizitate, descrierile de natură au un farmec aparte. Scriitorul ne reaminteşte şi de lupta de la Thermopile, unde Leonidas cu 300 de spartani şi 700 de greci a ţinut piept unui milion şi jumătate de persani, din păcate înfrânţi în urma unei trădări. Trădarea „la modă şi astăzi” şi „Cât de trist este, Dumnezeule, cât de trist, să constaţi şi azi că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit! Doar trădările care au schimbat cursul istoriei sunt de aur, afirma un filosof antic”, ne spune Tudor Cicu.
Volumul poate fi apreciat ca fiind un veritabil roman psihologic, o poveste de dragoste, un roman social, prezentând drama unei familii din Grecia zilelor noastre, însă cartea are şi puternice viraje cu irizaţii poliţiste. Toate aceste faţete sunt armonios alcătuite, şlefuite cu migală încât dă scriiturii coerenţă şi provoacă cititorul să continue lectura până la dezlegarea misterului.
Cititorul îl poate identifica cu uşurinţă pe autorul cărţii ca personaj din poveste, plasat cum nu se poate mai inspirat, în postura poetului Vlad Mateescu, un tip „sincer şi cuceritor”. Privind visător spre mare, observă în curtea vecină o tânără „cu ochii mari, tip grecoaicelor frumoase şi cu fruntea ca de marmoră a zeiţelor”, plimbându-se zilnic până la poartă şi înapoi, care îi stârneşte oarece curiozitate. Deloc întâmplător o cunoaşte pe doamna Oteea, „cu aerul ei de visătoare incurabilă”, cu „chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită”, care în tinereţe înfiase de la orfelinat o fetiţă de şase ani, cu numele de Iriana. Dintr-o „dragoste nebună” pentru tânărul Nikos, Iriana părea că a înnebunit, nu mai ştie cine este şi ce i se întâmplase.Tendinţele de izolare, retragerea în sine şi lipsa dorinţei de comunicare, în contrast flagrant cu abilităţile pentru muzică şi interpretarea de o „stranie frumuseţe” a operelor marilor compozitori ai lumii trezesc semne de întrebare. În atare situaţie, Iriana se afla în atenţia şi sub îndrumarea doctorului  Mazuriss.
Pentru a afla mai multe, poetul decide să se întâlnească cu doctorul; o idee minunată, având multe de vorbit pentru că „Literatura şi ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuţie”, în general, dar, se gândea el, şi despre cazul Irianei.
Punctul de plecare în acţiunea de elucidare a parcursului unui destin necunoscut, îl constituie dorinţa de găsire a „unei jumătăţi de drahmă transformată în medalion”, „o taină din cutia cu amintiri a Irianei”. Vlad mărturiseşte: „în sufletul meu era un pustiu dezolant, în care rătăceau oameni necunoscuţi”.  În atare stare de lucruri, împrumută talismanul de la doamna Oteea, motivând că doreşte să scrie un eseu, bineînţeles „tălmăcit alegoric”. Poetul, ştiind că atunci „când ai curaj, eşti răsplătit, dacă vrea Dumnezeu”, pleacă la Atena, la orfelinatul de unde Iriana a fost înfiată de doamna Oteeea, apoi îşi urmează drumul spre locurile în care au trăit părinţii Irianei. Continuă periplu la şcoala doamnei Maya din Atena aflând că Iriada a fost elevă silitoare şi de aici pleacă în portul Pireu... Află câte ceva, însă iţele se descâlcesc abia după ce ajunge în Macedonia, la bunica după mamă a Irianei. Las bucuria cititorului să-l însoţească.
               În „Necunoscuta”, Vlad Mateescu nu se mulţumeşte cu o simplă constatare şi relatare a faptelor, a experienţelor personajelor, ci descoperim o implicare în acţiunile acestora. Nici urmă de egoism, ci dimpotrivă un altruism vădit, dorinţa de a fi de folos este încununată şi de o fină curiozitate umană. Totul este de bun simţ şi de bun gust, scăldat într-o baie de raţiune, de logică, nimic nu este greoi sau extravagant, nimic nu este în exces, nimic lipsind. Fluxul şi refluxul valului de căutări se înregistrează într-un progres veritabil. Se porneşte de la simpla observaţie a unor trăiri, a unui comportament şi stil de atitudine, tălmăcite şi interpretate cu răbdare şi obiectivitate (pe cât posibil). Informaţiile pe care le adună sunt la început doar simple bănuieli, apoi pas cu pas, printr-o logică imbatabilă se unduiesc pe un curs viabil.
          Tensiunea acţiunii este la început una moderată, apoi ni se dezvăluie tot mai des tablouri cu accente, zvâcniri, suspans neaşteptate. Ceea ce dă o notă aparte volumului este şi faptul că nararea evenimentelor este presărată cu vise, prin care cititorul poate descoperi, fie şi mici stropi din enigmele acţiunii. În timp ce cânta „dumnezeieşte” la pian, Irianei îi apar uneori scene din copilărie (Chiril şi Georgios la furat de porumbei...).
Tonul narării faptelor este expresiv şi atractiv. Simplitatea este dublată de eleganţă, unicitatea de varietate. Într-o analiză atentă, putem vorbi de o potrivire congruentă a valurilor line, calme, „şerpuitoare şi unduitoare” ale vieţii cu pusee de învolburare şi turbulenţe. Se apropie de idealul grec al frumuseţii întemeiat pe atributele măiestăţii şi calmului, fără exagerări şi complicaţii.
Frumuseţea romanului este întruchipată şi în conturarea personajelor, fiecare având un profil bine definit. Din prezentarea acestora ai impresia uneori că eşti faţă-n faţă cu ele, că empatizezi cu starea lor, transfigurându-te în „pielea” lor. Participi efectiv la trăirile lor.
Viziunea autorului asupra subiectului tratat este în aceeaşi măsură emoţională şi raţională, ipostaze într-o deplină armonie. Deşi Iriana se ascunde în spatele unor sumbre trăiri, întrevedem în fiinţa ei o lumină călăuzitoare, un agent spiritual pur şi curat, un factor accelerator şi catalizator al dezlegării enigmei din viaţa ei. Această manieră de construcţie literară a romanului îi conferă distincţie şi originalitate.  
În romanul „Necunoscuta”, lirismul este la el acasă. Deşi o carte de proză, eul liric al autorului este un neobosit culegător de metafore: ”umbră căruntă”, „dependentă de speranţă”,  „muzica picură cristalină”...  Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.
Nu ştim dacă autorul a ţinut seamă de sfatul lui Mazuriss dat lui Vlad, „Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real şi cel imaginar!”, însă cartea este o îngemănare a celor două planuri şi o lectură încântătoare. Povestea te implică în construirea de scenarii. Îţi pui întrebări, încerci să dai răspunsuri, însă nu te îndoieşti pentru a nega, ci pentru a confirma credinţa într-un deznodământ bun. O atitudine cât se poate de spirituală, ortodoxă.
Felicităm autorul şi dorim cărţii drum bun spre sufletul şi mintea cititorilor!

Vasilica Grigoraş