joi, 12 iulie 2018

chiar și...




chiar și...

chiar și-n lumea asta grea
care-a lăsat drumuri de nu le mai dăm de capăt
cu grația cu care salcia îți spăla picioarele la iaz
pe cer sub luna în creștere
prin frunzătura acesteia ți-aș fi vorbit
până ce ultimul fulger
și adâncul sub stinghiile podului
se spune că a lovit.
am privit lanul de floarea-soarelui
din ochii lui Van Gogh
ca în cântecele salcâmului care și-a lepădat floarea:
„iarna vine, vara-mi trece...”
prin care se mai văd cum migrează lebedele
și cum prima parte a rugăciunii
am rostit-o noi în furia clopotului
ademeniți cu păduri ce stăteau față în față
cu vânzoleala unor stoluri de vrăbii și mierle
încă pe când trădarea își flutura batista ca la „perinița”...
să fi înțeles numita inimă că în spatele ei
se auzea din când în când
un scâncet, un ceva plângând
care ne anunța că era în drum
și trebuia să sosească în ziua următoare,
chiar și-n lumea asta
aș fi rămas cu o uimire crescândă.


marți, 10 iulie 2018

odată am văzut





odată am văzut

omul este al depărtărilor
absorbit de paleții unei mori în continuă rotație
și rar norocul i-a fost un prieten
cum i-ar fi fost domniței care se iubea pe viață și moarte
la „moara lui Călifar”.
și te-am auzit spunând că e o noapte potrivită pentru fugă
și focul trebuia aprins
că ar fi urmat chiar și-o noapte lungă și veche
cum nimeni nu și-ar mai fi amintit
că-n locul acela sălbatic
de unde năvălește vântul
e marea.
mi-e frică, spuneai: „ah disperarea și curgerea ei...”
priveam pe fereastră
cum trece o pasăre prin rana din piept
de parcă o țigancă îți văzuse în palmă
sufletul într-un țarc.
dar tristețea mea ar fi vrut să-ți dezvăluie lumea
așa cum aș fi putut țese nădejdea pe o pânză de păianjen
în pustiul unor astfel de gânduri
când te-ai frânt dinaintea unor umbre rotitoare.
și de-ar fi fost tocmai cuvintele
care-mi chinuiau gândurile
pe o noapte ca asta
umblând eu pe urmele celor striviți de mâhniri
odată am văzut
cum s-a terminat lumea.

joi, 5 iulie 2018

Final de carte




Final de carte

Să plec, îmi dau visele ghes
Și totuși rămân lângă tine
Prin gări unde vin tot mai des
Cu ploaia ce rupe din mine.

Și-ncerc să te-nchipui din nou
Cu fluturii strânși între rime,
Peste înghețatul tablou
Stârnind viscoliri anonime.

De sper să rămân și mai sunt
Ca macii aprinși în plin soare
Ce-o pală le smulge sub vânt
Și ultima brumă din floare.

Să plec, cum nu cred în comori
Aprinse în miezuri de noapte
Și îngerii-n ceruri trag sfori
Să-mi scrie finalul din carte.



duminică, 24 iunie 2018

Cărțile recent primite din biblioteca mea


1.      „Neolitice”

    Nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Mai ales când ea îți descoperă atâtea „semne” și „elemente de meditație” în această mare trecere prin lume. Cartea de poezie „Neolitice” (editura pim, 2017) a poetului Petrache Plopeanu e o culegere de poeme imnice („imnuri de laudă/celor de neînțeles”) despre adâncitele sensuri ale înălțării omului „de la fereastra lumii până la prima așchie/de după rugă” spre viață.
    Pe măsură ce înaintăm în poezia şi subteranele poemelor lui, întrezărim tot mai limpede cum ficţiunile poetului operează cu fapte probabile: 1) desprinderea omului gânditor de trupul terestru din care a fost zămislit, căci „nenumite îi erau gândurile și pleca uneori/înspre adâncimile/a ceea ce nu fusese niciodată”.  2) primele semne ale iubirii pentru „ceva” neasemuit alături de femeia de lângă el: „se minunau de frumusețea ei împreună/somnul îl cuprindea cu brațele femeii/îl mângâia/ca pe o bucată de lut cuprinsă de jar”. 3) călătoria propriu-zisă în căutarea celor rostuite de El cu un anumit scop pe pământ: „a mers ocolindu-se atunci când se întâlnea/și-și striga de departe/pleacă pleacă de la mine”. 4) înaintând în timp vin și întrebările și odată cu ele omul primordial întrezărește un alt orizont al cunoașterii. 5) Nu în ultimul rând răspândirea învățăturilor strânse: „și-au început să spună/cei care nu erau înțelepți/că lângă ei trăiește cineva în plus/și-i învață cum să privească stelele”. Aceste direcții creatoare, cu toată zestrea semantică în semne și semnificații, strâng într-un univers edenic acel ecou îndepărtat al ridicării omului din „întuneric și lumină/strigăt și șoaptă”, în poeme imnice și cuvinte de laudă măreției sale. Petrache Plopeanu face un salt în timp, într-o altă dimensiune Confesiv şi imaginativ, autorul se impune prin vitalitatea verbului asociat unei fraze în strai nou de substanță poetică.

2. „Gânduri”

    „În ramul lui puternic, copacul meu albastru/Unește cer și mare, văzduhul, lutul sfânt/În frunza-acum căzută așteaptă gândul veșnic/Ce-l cheamă peste timpuri de sus și din adânc” (din Copacul albastru și cartea de versuri „Gânduri” de Liliana Badea, volum apărut la ed. Editgraph, 2017). Aceste versuri dovedesc că poezia e o punte în propria ei existență, pentru o confesiune venită din ființare ca o izbucnire în fața ferestrei inundate de lumină.
     Lumea aceasta oprită „în fiecare strop de ploaie” (din poezia Am văzut), surprinsă cu bucuria „de a trăi odată cu viața, odată cu vecia” e lumea pe care o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care o încearcă în vis Creatorul Suprem. O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Liliana Badea e autoarea peste care a nins cu albastru în poezie. Poezia sa are tangenţe cu pictura, gândul curat „și fără temeri” al poeziei coșbuciene. Te întorci şi priveşti ca dinaintea unui „text în oglindă” a unui gând prins prizonier într-un labirint al anotimpurilor, unde predominantă e toamna și iarna. În poezia Lilianei Badea și visele s-au „spart în cioburi de culori”. Liniștea din poeziile-pastel (De toamnă; Toamnă-n poezie) surprind o lume creată dincolo de imaginație și vis. Şi întotdeauna, în spatele acesteia pâlpâie câte ceva: „Suieră vântul prin ramuri,/Nucul cel falnic se-nclină,/Se zbate perdeaua în geamuri,/Se lasă toamna-n grădină”. În lumea inundată de amintiri se simte cel mai confortabil (vezi: În locul știut de mine; Dantelă veche; Când eram mici n-aveam zăbrele la ferestre; Mi-e dor de pragul casei părintești).  Și îi stârnesc nostalgii în serile atacate doar de concertul unor greieri. Ar fi în stare să-și numească versurile „greieri de noapte” (nu gânduri), apoi să-i pună în sobă și să stea să-i asculte toată noaptea cântând. Avem de-a face cu un lirism blând și o sensibilitate profundă.

3.      „Semnul îngerului”

   Drumul către înzidire al Anei lui Manole, înfăptuit ca pe o „minune” spre întărirea adevăratei credințe, prin volumul „Semnul îngerului” de Iuliana Paloda-Popescu (ed. Rawex Coms, 2015), este parcurs dinspre „bolțile îngerilor” către pământ, într-o nouă cheie psalmică a iubirii cerești. Aici, iubirea e o transgresare temporală și spațială ce presupune o rotunjime de spirit care îi întruchipează condiția poeziei cu credința: „să-mi/descopere sufletul/într-o carte născută din/inima mea, ca un vultur/hoinar plutind peste mări,/peste zări”. Îngerul lasă unele semne, iar poeta caută prin spații corespondențe culturale și de credință de-și „înmoaie pana și scrie poeme de/dragoste și de moarte” prin care pâlpâie lumina care să ne zidească visele și trecerea întru veșnicie „în apa Cerului, unde vedea-vei/cum te legeni, cu flacăra/în palme!...”. Geometria așezării versurilor în forma unor sfere te duc cu gândul la o poezie picturală asemănătoare imaginilor de pe vitralii. Trăirile lirice, întrețesute de acel suflu spre meditația cristică, scrise ca o eliberare, îi aduc cititorului izbăvirea pe care o căutăm cu toții doar în rugăciune. În lacrima lui Iisus, poeta își oglindește privirea și își ascultă inima spre a-și putea atinge „dumnezeiasca întrupare”, ori înălța sufletul ca într-o „candelă aprinsă”. În poezia volumului „cântecul/păsării se aude până/departe”, până simțim și noi cum „plutim spre un alt Cer”. E ca și cum ți-ai încredințat („înainte de-a ne naște”) sufletul în palmele îngerului (vezi poemul „În palmele de înger”), unde simbolistica nașterii și simfonia „singurei iubiri” „ivită din suspinul neputinței”, în câteva versuri cu apetență ludică, îi prilejuiesc cel mai superb jurământ de credință și iubire. Sperând „spre un alt cer”, care să ia locul îndoielii din sufletele noastre, poeta invocă elemente noi în poezie: grăunțele visului; apa iubirii; un cântec nou sub lumina unui alt cer; etc. și îi aduce cititorului un nou cântec menit să pună „peste gura mea/pecetea altui/veac!...” Scopul ei e eternul.

4.      „Rafale de primăvară”

  „Am găsit într-o zi/în sufletul meu/un copil/i-am deschis poarta spre lume”... e credința care prelungește experimentul liric al tinerei poete orădence, Codruța Vancea, în cartea de poezie „Rafale de primăvară” (ed.Brumar, 2018), dar și povestea unei călătorii „dincolo de cuvânt” în galaxia „unde doar vulturii își fac cuib” pentru a se arăta „cum sunt/în soare”. Îndrăzneala ei o putem asocia cunoașterii, inițierii, dorinței de a surprinde agitația zilei, ori transformării destinului. Poemele sale sunt „simfonii de sentimente”, un adolescentin „joc sălbatic sau blând/în ploaie” și de aici o pendulare între lirismul redării și inocența acelor confesiuni ștrengărești: „aș putea să răsar/să mă rotesc după soare/să înfloresc galbenă încă o vară”. Aparent simplistă în rostuirea versurilor, nu lipsesc simbolurile care fac trimitere spre un abisal metafizic al ființei cât și o apetență spre deschidere: „cuvintele se închid într-o/propoziție simplă/care te cheamă să te joci de-a singurătatea” (sau) „ca o salcie culcată pe un mal întunecat/caut undele limpezi/care să-mi poarte brațele până la tine”. Reținută în a-și cânta iubirea cu aripile larg deschise ca „pasărea de foc” („cuibărită-n iarna/limpede a sufletului tău”), poeta e ca o duminică încărcată cu presimțirea zilei ce va urma, când lumea începe să creadă în vis și speranță pentru că are și vise înrămate în privire: „să am ochii umezi în calde ploi/părul să-mi adune miresme de flori”.
   Tristețea, singurătatea, ori „spaima de diferit” a copilei „care se încăpățânează/să nu devină/o figurină” fredonând aceeași melodie, dovedesc că poezia ei e o trecere în altă fire, un țipăt ce se „rostogolește într-o altă lume: „eu le iubesc mult/sunt ale mele.../de parcă îți curge ploaia pe față”. Când plouă, cititorul o poate simți stând la geam și gândind că simbolistica păsării din poezie ține de elevație și năzuința de ridicare „în Calea-Lactee” spre a deveni o stea.


marți, 19 iunie 2018

la ce bun să pleci mai departe



la ce bun să pleci mai departe

au fost mai întâi marile furtuni
deși mult înainte așteptasem eu
în pielea lui Per cel norocos, fericirea
și numai ca pricină de mare tulburare
flăcări roșii dansau sub ochii noștri
niște comori și ele ale unui alt tărâm și poate
singura întâmplare plauzibilă într-o nepăsare de toamnă.
din așa vină am îngenuncheat eu mai târziu
cu viața deja vraiște pe cununa de spini
și în ciuda trecerii anilor mă rugam
să facem lumea după chipul și asemănarea
unui rege sosit să-și omagieze regina
ori de aș fi luat seama
cum își băteau furtunile palma sub licărirea unor fulgere.
dar erai speriată
crezând că sărutul dat
va ajunge în oraș înaintea noastră
ca Vergiliu înaintînd cu spada să-l salute pe Homer
era, ce-i drept și acel labirint de coridoare pustii
și doi ochi adânci și negri ca tăciunele
urmând să-ți pună în brațe norocul
fiindcă la ce bun să pleci mai departe
și să-i vezi pe toți murind ca niște visători.

luni, 18 iunie 2018

Un oaspete de taină la masa de scris


Un oaspete de taină la masa de scris
   (din seria gândurilor răzlețe)


   Aş vrea să fiu, măcar o zi, poetul care să vă spună vouă, ca acel critic (care s-a vrut un vrăjitor străin şi rece), că omul neavând aripi, e totuşi o pasăre, măiastră pasăre, izbândită pasăre, preaaleasă pasăre, printre încremenitele litere, din împărăţia unde te aştept să-mi cânţi toată ziua şi noaptea. Când cineva m-a întrebat cum se naște în mintea unui poet un poem adevărat m-am gândit că poate el s-a născut cu primul gând întrezărit într-un labirint plăsmuit în capul său, când acest gând s-a preschimbat în realitate și a devenit un fapt împlinit. Ca întregul plan de înaintare spre Austria a împăratului Napoleon într-un marș continuu. Marș care a culminat cu biruința de la Austerlitz. Și gândul mi se îndreaptă către prințul Andrei Bolconski (eroul lui Tolstoi din Război și pace), căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz) dintre cei trei împărați: al Austriei, al Rusiei și Napoleon Bonaparte. Și să ne amintim cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. După cum nu ne-am putut și noi explica nominalizarea unui poet contemporan pentru premiul Nobel, când literatura română se cutremură ca sub un vulcan sub scrisul unuia ca Marin Preda.
   De când apăru ştirea cu nominalizarea lui Cărtărescu la premiul Nobel „toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,/Au făcut scurtă la mână” (după Marin Sorescu). Scuipăm în sân (cum ştim de-n bătrâni) să nu fie de deochi literaturii române, poate va ieşi şi ea, precum Lungu lui Sorescu, să vază, în direct, „în izmene, desculţă”, minunea. Noi n-am prea vrea ca „Minunea” asta să-l întrebe pe Cărtărescu, doar: „Ce mai faci?”. Iar, noi să-l înghiontim, pe la spate: „Şi tu mormolocule, ce i-ai răspuns?”. Noi, acuma, ştim de la Sorescu: „Lungu era om la locul lui”, dar nu-i, bre, ca-n cărţi! Cărtărescu s-a pomenit luat, aşa, pe sus, din nimic... şi, cum toţi se cam uită în gura lui, să le spuie... Da „el ce să le spuie”? Aşa că, vezi mata, cititorule, noi o aşteptăm pe Măria Bălii (critic renumit în „Minunea” soresciană) să se apropie, cu scăunelul ei de acasă, şi să ne spună: „A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori”...  va face o altă adeziune Cărtărescu ăsta că, simţim noi, a ajuns, certând poporul prostit deja de la prima adeziune „până aproape de Caracal”. Să fi luat foc una din suburbiile Caracalului? Doar nu era Moscova de pe vremea când rușii îi dăduseră foc fiindcă nu vedeau altă soluție de a-i scoate pe francezii lui Napoleon din capitala lor. Tolstoi povestește magistral acest tablou de parcă s-ar fi aflat în convoiul care îi însoțea pe Rostovi. Să ne reamintim: convoiul Rostovilor poposise în satul Mătișci și de acolo, în urma lor, mult în depărtare se zăreau focurile din Moscova. Moscova ardea din temelii. La Mătișci află Natașa Rostov (fosta logodnică a prințului Andrei – după moartea soției sale Liza se logodiseră), de prezența lui Andrei printre ei. Toți ai casei știau de prezența prințului acolo. Natașa află asta abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței, ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Bocetul închis în făptura Natașei ne amintește de trăirile pe care le-am avut pe vremea când îl citeam pe R.L. Stevenson: „Ehei, Bill, Bill, prin câte am trecut noi doi…”. Şi, apoi, mai spune Stevenson, care ţine să ne fluture sub nas lumânarea ţinută între „deşte” de Diogene, nu numai să ne atragă atenţia, ci şi să ne înspăimânte de-a binelea: „Dacă lucrurile ajung până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?”. Atunci, nu ne rămâne decât să ne închinăm ori de câte ori cineva va mai rupe pâinea în două, cu gestul Mântuitorului nostru, şi va rosti, după un obicei al neamului acesta: „Bogdaproste!”. Luaţi aminte şi la spusele celuilalt confrate, din celălalt capăt al lumii, încercând să ne lămurească, asemenea lui Diogene, adevărata Faţă a Omului, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”, Zinovie. Un oaspete de taină, asemănător celui care mi-a spus și mie într-o seară: „Cred că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia, nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba”.




sâmbătă, 16 iunie 2018

Frigul care ne va cuprinde pe toți


Frigul care ne va cuprinde pe toți
   (din seria gândurilor răzlețe)
    
    Poezia, acest „frig” care m-a cuprins în tinerețe și pe mine a însemnat cât jurământul sincer rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!". Poetul care va fi destinat să îmbrace „haina roasă în spate” a poeziei, doar cu „pumnii înfipți în buzunare”, cum spunea A. Rimbaud, cu un şoim pe umăr va intra în cetate, dacă va mai intra, cineva, în poezia românească, după Nichita. Iar noi îi vom auzi, stârnite din pliscul acestei formidabile păsări, injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie, acuma, că poetul nominalizat la acel podium „se face că n-aude nimica”. Acum nu contează, în viaţă, decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu. Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul, căutând să zidească, în mine, cuvintele Marelui Temut. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii e de abia la începuturile înţelegerii noastre. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi - ceea ce Homer numea - „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului şi „creşte ca fumul”. Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile – „prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco, nu-mi ştiu a pune, dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza lui Irod, straiele, cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor, în încercarea lor, stupidă, de a o demasca. Poezia e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cer. De pe Acropole (aflat în Grecia), mă uimise stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În Iliada, C.13, v.132-135, Homer amintea câte ceva, despre această ispravă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu: „La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa într-o doară „dincolo”. Nu e de mirare, că Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile, cu care se naviga în poezie, distribuind iluziile necesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede (după mintea lui) că va împărţi premiile Nobel, ca pe nişte pomeni, unora şi altora. Cortina cu care ni se dezvăluie, nouă, un Cărtărescu, plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi trasă de mâna nebunului, strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său.