joi, 18 iunie 2020

Cartea din bibliotecă (din LITERADURA nr. 16/iunie 2020)


1.      Cartea poemelor mele nescrise”/ed. CR 2015 – de Varujan Vosganian

     „Poezia.. este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul. Și suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de (Dumnezeu), în transcendent, sau, măcar de dincoace de (Om), în transcedental. Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea poeziei). La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana întâi... Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: (vezi La nașterea mea).  Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt hrană. Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.

2.      La Ghizunie”/ed. Armonii culturale 2016 – de Ion Lazăr da Coza

     Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca sătenii din Bulzeștii lui Sorescu. În labirintul memoriei, limbajul vorbit/depănat (în aceste cânturi poematice) mi-a sugerat de la început ceva asemănător cântului despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale lumii. Citind până la capăt cartea, ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura luminoasă a țăranului care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat de odinioară. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor narațiuni poematice. Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă ca într-un cântec al amintirilor. Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar parcă aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, de factură sadoveniană. Ceea ce te atrage îndeosebi, e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber și să compari minunea în realitate. Și pare a clădi, cu talent, un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi și depinde din ce parte a gardului privești lucrurile ca să dai de miezul lor. Poemele/cronici sunt trăiri ale satului prin care poetul vrâncean își poartă cititorul ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui din gândurile sale, dar și cele ascunse în viețile oamenilor, ori a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? V-am lansat, deja, întrebarea unui veac care nu percepe de obicei altă izbândă decât cea a memoriei celor trecuți în neființă.

3.      Tabăra damnaților”/ed. ATEC 2016 – de Gheorghe Andrei Neagu

     Un roman realist despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni Lazăr, Serafim și Petre este o parabolă despre speranță și destin pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. A căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, cartea e incitantă, pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al eroilor. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră Povestea celor trei prieteni este captivantă în sine, în aparenţă simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă.  Autorul pare călăuzit de firul acelui gând și fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul. Lazăr și Serafim, acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciar a venit grațierea. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, un alt coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa, dar Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu fiindcă (spre deosebire de cei doi amici) „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Autorul a surprins în mod captivant, într-un roman de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni, luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă ca și visul celor care se agațau de orice într-o eră damnată.

4.      Dincolo de neguri”/editgraph 2020 – de Mariana Cabel

Cartea ei de debut în poezie este un album de gânduri presate în timp, ca un mod de a ne arăta cum gândesc poeții în preajma poeziei, având pe de o parte tabloul autoarei („eu,/o picătură/în oceanul cuvintelor”) și pe de altă parte pe el (tu,/dorința mea de împlinire”)… „în gara pentru doi/dincolo de neguri” căutându-se neîncetat. Un volum cu incantații de iubire care vin în ecou, mereu și mereu „acolo unde poposesc săniile/trase de gândurile mele”: „mai întâi,/ți-am iubit ochii/văpaia și strigătul lor” (Mai apoi). În orașul zugrăvit în irizări bacoviene, prin care „timpul se scurgea odată cu streașina”, poeta e o căutătoare a sensurilor care duc spre o bucată de liniște, de frumos și speranțe, deși „pâlpâie lumina toamnei/cuprinde-ncet orașul/uscat, crispat și trist” (În strada toamnei bis). Dar și un oraș unde la teatrul de vară „nu se stinsese lumina de câteva zile”, fiindcă cel care-l avea în grijă „dormea de trei zile în spatele cortinei/apusă peste oraș” (Cortina). Și unde despre poet, trecătorii, mult prea grăbiți să-i asculte cuvintele, spuneau: „Bătrânul acesta e nebun!” și doar „copiii îndrăzneau să se apropie/roiau și strigau cât îi țineau plămânii:/ - copacul acesta rodește cuvinte!” (Prințul cuvintelor). Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar pentru „poezia de dragoste”: „Dragostea,/un roi de fluturi... cum ar supraviețui,/într-o însingurare cât o iarnă?”, ori ca în sugestivul poem ”Pași” cu aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă a trăirilor secvențiale (vezi și poemul Invitație), a ipostazelor reflexive de comunicare „în palmele destinului”. Alteori, înclinația poetei spre nostalgii și regrete („zadarnic am întors/ceasul de nisip,/timpul nu curge înapoi”), cât poate aduna o viață de om, se adaugă tabloului în care țese melancolii picturale sub perdeaua unui amurg „răscolind poezia”. O carte de debut cu multă candoare și poezie pentru suflet.   

vineri, 31 ianuarie 2020

cântec de pe strada copilăriei


Nici imnul nu ne mai deșteaptă *

eram copii - pe strada noastră
treceau țiganii în convoi.
caii scoteau prin crupe aburi;
trăgeau în hamuri câte doi.

eram copii – ieșeam la poartă –
țigăncile dansau de zor
și-un puradel sălta din clape
armonica în urma lor.

mai sunt copii... pe strada mare
se-ntorc țiganii la cerșit
duc tuciuri goale în spinare;
la porți mai nimeni n-a ieșit.

tot mai puțini, ori triști copiii?
mulți chiar duc dorul de părinți,
plecați în șir prin țări străine
pentru o mână de arginți.

mă uit și-s trist... cum piere țara!
parcă-n galop mai îndrăcit.
nici imnul nu ne mai deșteaptă;
treziți-vă!... ori, ați murit.

·        vărului meu (plecat de curând la Ceruri) care plângea ori de câte ori îl auzea cântând pe Tudor Gheorghe la radio. noi copiii priveam uimiți - și nu  înțelegeam - cum un copil mai mare poate să plângă fără ca cineva dintre ai noștri să fi murit.

luni, 23 decembrie 2019

Lansări de carte la MNLR/București


21 decembrie 2019/Lansări de carte la Muzeul Național al Literaturii Române/București
       
      În ziua de 21 decembrie 2019, ora 11,30, în sala mică (D.P. Perpessicius) din clădirea Muzeului Național al Literaturii Române/București, celor prezenţi, cca. 40-50 de invitați, editura Betta și revista Arena literară, prin reprezentantul lor, scriitorul Nicolae Roșu, le-a pregătit un festin literar de zile mari: multipla lansare de carte, constând în prezentarea volumelor editate în contul premiilor la ediția a III-a/2019 a Concursului Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”. Acestea fiind: „Triunghiul Bermudelor” de Dan Tipuriță (premiul I); „La porțile vieții” de Eugenia Duță (premiul II) și „Don Quijote pleacă la război” de Tudor Cicu (premiul III), dar și premiile speciale - Ana Dobre-Pelin cu „Secretele Otiliei” (premiul Constantin Stan); Marina Costa cu „Ocrotiți de sirene” (premiul Fănuș Neagu) și Anca Preda cu „Exod în lacrima lui Dumnezeu  (premiul Ludmila Ghițescu).  
       Nicolae Roșu are trac şi emoții cât cuprinde. E firesc. Sala e plină cu scriitori, oameni de cultură, îndrăgostiţi de poezie şi literatură veniţi din toate părţile. Printre aceștia: Victoria Milescu, Nicolae Georgescu, Emil Lungeanu, Geo Călugăru, Victor Atanasiu, Florentin Popescu, Marian Ilie, Lucian Gruia, Aureliu Goci, Marian Dumitru ș.a. Nicolae Roșu în poziția de moderator face tot efortul să capteze prezența cu sufletul pe care ni-l pune în palme, iar ascultătorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca cel de la o gală a Poeziei. Prezentarea sa are ca țintă informarea invitaților cu privire la cărțile editate la Betta și premiate la concurs, de a afla clasamentul prozelor trimise juriului și numele celor șase autori care se află dinaintea invitaților prezenți la marea confruntare cu criticii și scriitorii care le-au citit cărțile editate. În timpul prezentărilor mă gândesc la cele spuse cândva de criticul Eugen Simion, care arăta într-o mai veche lucrare că astfel de clasamente sunt, fireşte, absurde fiindcă nu putem afla, ori şti vreodată dacă scriitorii care se bucură de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei mai citiţi. Istoria universală a marilor creaţii e memoria generaţiilor ulterioare, iar după Borges, aceasta nu exclude invenţia sau eroarea. Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, indiferent cine l-ar propune, se pot creea erori, omenești de altfel. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului (scriitorul), acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. Iar memoria scriitorului e un labirint continuu. Scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din povestea sa  Frumusețea la liman.
      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de scriitorul Florentin Popescu: „câtă viață, atâta literatură”, reprezentând nu numai definiția realismului în scriitura autorilor de față, ci și adevărul de netăgăduit care va avea asupra cititorului și un mare câștig: va învăța din cărți tot atât de mult cât au învățat scriitorii de la viață. Cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes (tratat în eseul din cartea mea) lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Gândesc și eu ca Don Quijote pentru că și cititorul are propriile lui vise înregimentate în diverse bătălii. Lumea întreagă dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față (ne sugera Nicolae Roșu) se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra câte unui autor, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților, îmi vine mie în minte. Cuvântul ca și lumina este o chemare..., a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim. Iar modalitatea prin care criticul va face comuniunea dintre autor și cititor „poate fi construit pentru a reliefa un portret de scriitor, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini”, spune moderatorul. „Oricare carte dintre acestea de față, nu e o carte ușor de citit, e o carte grea –   precizează Nicolae Roșu -, o carte care induce și cititorului spaimele și gândurile coșmarești din viața personajelor.” Ascultăm cu toții cuvântul criticilor care i-au citit pe cei premiați:
    Aureliu Goci crede că prozatoarea Ana Dobre-Pelin are avantajul unui critic literar cu o revistă în care publică aproape constant și chiar norocul unui loc cenaclist, în care e un privilegiu „să te întâlnești tot mereu printre scriitori și poeți cu o notă de originalitate în literatura de azi”. E autoarea care fructifică interesant rezultatul privirii înapoi, în timp ce relevă o lume-palimpsest dezvăluită cititorului printr-o succesiune de tablouri transpuse în cuvânt, așa cum au fost înregistrate de imaginația sa coordonată critic. Despre Marina Costa spune că este o prozatoare cu amprentă originală și cu ea s-a schimbat ceva în profilaxia frazei feminine. Proza sa vine dinspre mit spre realitatea imediată și invers, liantul acestor teritorii fiind visul de detașare al prozei, ca niște flash-uri transmise de memoria afectivă.
     Ion C. Ștefan ne vorbește despre cartea prozatoarei Eugenia Duță, ca despre o poveste care învăluie altă poveste. Remarcă aici, un „mit al prințesei” aflat mereu în căutarea adevărului care se tot îndepărtează ca o „fata-morgana”. Atmosfera  generală indusă cititorului este a unui roman autobiografic romanțat.
     Victor Atanasiu dă, în cazul prozatoarei Ana Dobre-Pelin, verdictul de critic orientat spre proză și care convinge cu acest roman „Secretele Otiliei”, fiind o excelentă prozatoare feministă (e completat de Nicolae Roșu care citează dintr-o cronică a doamnei Eliza Roha: o bună „regie narativă” are proza care îți sare în ochi). Despre Dan Tipuriță (cunoscut îndeosebi ca poet), spune că își cunoaște bine meșteșugul poetic/liric și continuat în proza cu accente baladești. La Marina Costa, spune criticul, se observă că a surprins corect tragicul eveniment într-o proză de ficțiune a unei realități izvorâtă și din fabulația cronicarilor vremii. În cazul prozatoarei Eugenia Duță, criticul e convins că aceasta stăpânește bine scriitura romanului psihologic și sentimental și ține bine frâiele unei opere de ficțiune. Amprenta generală e a unui triumf al imaginarului. La Anca Preda („poetă a calmului caligrafiat”), simte în versificație „o vânzoleală teribilă” a cuvintelor. Proza lui Tudor Cicu se distinge prin trăiri tragice, având (ca prozator) capacitatea de a medita pe teme clasice – în eseu - și tot aici, remarcă „împletirea firească între teme diferite”, dar și o „simplitate de ton în scriitură”. Ceva în stilul lui Ortega Y Gasset.
      Florentin Popescu (ceva mai reținut), spune că ar trebui să fim mai prudenți cu superlativele folosite pentru a nu cădea în autopastișare. Conform conceptului enunțat „câtă viață, atâta literatură”, crede că Ana Dobre-Pelin este o prozatoare autobiografică care are în scriitură și conotații livrești. Despre prozele scurte din cartea lui Tudor Cicu, criticul indică două direcții tematice: copilăria și trăirile oamenilor într-un sat de câmpie. Vorbește despre proza „Întoarcerea clopotului acasă”, amintind că și în concepția țăranului de la câmpie, clopotul bisericii „e pivotul în jurul căruia se desfășoară drama satului și a familiei care generează toată atmosfera povestirii”, iar autorul ei a intuit, în această povestire, „motivul clopotului” și conduce proza excelent. Încheie spunând: „autorul acestei cărți de proze scurte „a descoperit cheia de la ușa fermecată”. La Marina Costa, până și cititorul simte în prozele autoarei „drumul pe care l-a adăugat Andersen în poveste”. „Ocrotiți de sirene”, fiind o carte cu povești marine scrisă pe tărâmul documentației, pare a se apropia de proza de aventuri a lui Radu Tudoran.”
      Nicolae Georgescu vine în fața auditorului cu o „critică verbală, de impresie”... de moment, am spune. Pare a nu fi de părerea lui Florentin Popescu, arătând că în proza Anei Dobre-Pelin, „găsim mai puțină viață și mai multă literatură” și îi remarcă „scriitura, nu stilul autoarei”, întrucât „este un autor care nu discută numai cu sine, cât mai mult cu publicul. Este un autor matur și un critic cu sine, în tot ce scrie, foarte percutant”. Despre Eugenia Duță e de părere că avem în față „o prozatoare care debordează de viață în toată scriitura sa”. Vorbind despre „momentul aparatului critic”, N. Georgescu e de părere că, în acest moment „critica literară ca instituție este o formulare timidă, când pe vremuri era o metaliteratură, dar azi recrează din cioburi” și adiacent va analiza activitatea literară în totalitatea ei, depistând doar centrele de maxim interes, de actualitate, punctând pe ceea ce corespunde curiozității și dorinței oamenilor de a cunoaște îndeaproape preocupările, ideile și faptele celor de la care se așteaptă precizări, răspunsuri, explicații despre un fapt ori eveniment, nicidecum a face un efort în a încerca să descurce iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru.
      Ca ultim vorbitor, criticul, eseistul și prozatorul Emil Lungeanu face o radiografie la obiect a celor care, azi, și-au pus sufletul în palmele cititorului. Despre Dan Tipuriță spune că avem dinainte „un poet care scrie proză, este autobiografic, dar cu siguranță experimentează ceva nou.” La acest prozator, ce „parcă scrie în sânge, întrucât epicul este o reușită în cartea sa, cu toate că liricul se simte în frazare, proza de față este în sine o evoluție cu mult mai clasică și mai de actualitate”. Cu alte cuvinte, „realismul dur al cărții sale este o reușită”. Iar despre „Secretele Otiliei”, a prozatoarei Ana Dobre-Pelin „interesează nivelul de epic în narațiune”, chiar dacă romanul „este unul autobiografic” și autoarea „are un stil îngrijit, își respectă cititorul și chiar anticipează preferințele cititorului asupra lecturii”. Emil Lungeanu punctează și faptul că ambii autori, atât Dan Tipuriță cât și Ana Dobre-Pelin, sunt expuși unei boli profesionale numită proza.
În final, scriitorul Nicolae Roșu citește un fragment din „Secretele Otiliei” a prozatoarei Ana Dobre-Pelin și din „La porțile vieții” a autoarei Eugenia Duță. Argumentează aceste preferințe ale sale cu pasaje din cronici scrise de Eliza Roha. Totodată își exprimă bucuria sufletească indusă de toți cei prezenți, cât și de apariția acestor volume la editura Betta. Apoi, fiecare autor premiat este rugat să adreseze participanților la manifestare câteva cuvinte despre carte și de ce nu: întâmplări deosebite din viaţa lor. Rând pe rând, sub privirile dornice de povești ale audienței, autorii (sub regia „punerii în scenă” de bagheta mentorului),  au puterea să exprime cele dinlăuntrul frământărilor cu care și-au scris cărțile, bucuriile, descoperirile în scris, supărările, trăirile lor.... Liniștea care se lasă în sala Perpessicius este o cucerire câștigată doar prin interesul ce va urma în lectura cărților celor amintiți mai sus cât și vorbelor celor care au făcut bucuria de a prezenta cărțile mai sus amintite. La final autorii sunt asaltați de cititorii care le solicită autografe. Discret, sunt tras deoparte de un participant la această frumoasă lansare și după ce îmi oferă o publicație independentă pentru cultură și informare „Gândul anonimului”, îngrijită și tipărită de Gheorge Indre. Tresar firesc. Cel care îmi face din revista aceasta un dar de suflet, nu-i nimeni altul decât ing. dr. Indre Gheorghe, fostul coleg de cenaclu literar de la căminele A și B (din regie) de pe vremea studenției la IPB București (Facultatea de Energetică), el cu 2-3 ani de studenție înaintea mea. O întâlnire neașteptată după 41 de ani. Răsfoiesc revista în fugă și dau de nume de scriitori publicați în paginile ei, multe cunoscute: Nicolae Cabel, Victoria Milescu, Lucian Gruia, Geo Călugăru, Theodor Răpan, Gheorghe Văduva... și Gheorghe Indre. Despre această zi, în concluzie pot spune că, în disputa scriitori/critici, oameni de cultură/cititori, literatura a învins. La toți am simțit credința că „sabia spiritului” va învinge în timp și va croi calea spre mai multă îngăduință în lume.

                                                                           TUDOR CICU

 




                                                                                                         


marți, 10 decembrie 2019

Un roman diferit cu „cheie”


Un roman diferit  (cu „cheie”)
     
    Prin noua sa carte „Moștenirea lui Mamin”, apărut la Ed. editgraph, 2019 (247 pag.), Valeria Manta Tăicuțu se prezintă cititorului cu un  un roman diferit, o satiră dură la adresa lumii literare provinciale (pe undeva în orașul Miceu) și ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri, ca percepţie a încadrării acestei cărţi în categoria cartea-pamflet, ce continuă seria primului volum cu „Mamin”, în fapt, o radiografie o lumii literare dintr-o urbe de provincie, atacând cu violență aspectele negative ale unei realități observate de pe marginea unui areal cultural, anumite vicii ale unor grupări și reviste literare, persoane sau grupuri de persoane etc. În spatele acestor însemnări satirice, cităm: „se află povești care, odată dezghiocate din misterul lor, mai mult strică, decât repară. Ceea ce nu știi nu te poate răni”. Cititorul care a luat cunoștință cu volumul întâi, intitulat „Mamin” (și nu a sărit direct la „Moștenirea lui Mamin” – spune autoarea), înțelege că această carte e o sumă de relaţii în transmiterea mesajului ei către cititori. Încadrarea acestui „roman diferit” în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea cărţii cu aceste trepte ale literaturii şi pe care autoarea le-a parcurs pe axa inumerabilei relaţii cu scrierile confraților literari. Cartea are două părți: 1) Letopisețul după Messalina (cu o evidentă trimitere la Valeria Messalina, cea de-a treia soție a împăratului roman Claudius și fiica Domitiei Lepida cea Tânără, o femeie crudă, prădătoare etc) și 2) Letopisețul după Simion (Simion Mărunțeanu zis Moni, sau aici, cu o fină aluzie la interpolările copistului Simion Dascălul în Letopisețul Moldovei al lui Grigore Ureche, cel de la descălecatul lui Dragoș Vodă până la Aron Vodă). Se mai poate traduce, cumva, de la detronarea prin trecerea în neființă a lui Mamin I-ul, până la alegerea urmașului acestuia în ședința cenaclului de la „Mobilă și durere”, organizată de poeții Mihai Arhanghelul și Minea Morcovici. Moment cu care se încheie și cartea, aceasta fiind și ultima întrunire în ședință de cenaclu a „liricarilor” sub cupola barului „Mobilă și durere” și care se va sfârși ca o caricatură „nu un turnir” (n.autoarei),  după apariția în sală a lui Nathaniel Hristu Poenache „purtătorul de cuvânt al lui Manon Lescaut „un personaj de care se temeau toți, din tată în fiu”.
      Scrierea Valeriei Manta Tăicuțu e un fel de undă pamfletară care plutește peste tot, o pată care se întinde asupra câtorva portrete teribile, cu un fel de mimare sarcastică și ironică a unei societăți literare în care scriitorii „umblă în turmă, chit că se mănâncă între ei până la schelet”. Cu alte cuvinte, avem în vizor o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi la expedițiile literare urmate mai totdeauna cu chiolhanuri pantagruelice, nopți bahice, finaluri apocaliptice etc. A ne gândi la duplicitatea unor personaje din prima parte a cărții (din alaiul cu care era însoțit acum regentul Mitea Kalașnicov), umăr la umăr cu fiecare dintre celelalte personaje (Manea Carcalet: „înțolit ca un cocalar… un golănaș analfabet, cu pretenții de luminător al neamului, fost purtător de seceră și ciocan, iar acum, mai nou, purtător de făclie și candelă a sperării”; Mamușca Măgălie, autoare a 70 de plachete cu versuri memorabile intrate în patrimoniul grădinițelor, poeta care „o viață întreagă trăise furtunos și scrisese pe la curți imperiale de pe tot mapamondul”; Etienne Ledim, poetul  readus în slujba de țucălar după ridicarea la cele veșnice a șefului, în fapt  un „fost făuritor de dormeze și versuri proaste”; Simion Mărunțeanu, zis Moni: „iubitor de poezie macedonskiană și fotograf de peisaje premiate la toate festivalurile internaționale”, Ioan cel Mare, cel „prins cu slujba de primar” și căruia „îi apăruse o eczemă uriașă pe față”; Ion Caplat: „poetul, prozatorul și polițistul”…toate numai în prima parte), înseamnă a intui, cu uimire şi chiar cu interes „cheia” cu care autoarea și-a gândit romanul dinaintea facerii acestei lumi scriitoriceşti, atât de comparabilă cu lumea oricăror personaje a vreunui colţ de provincie. Trudind la „Letopisețul după Messalina”, angajata primăriei Mărunțești, Smaranda Sandu, participantă la tot ce se petrecea cu consumatorii lirici de la „Mobilă și durere”, știa „precis ce se întâmpla acolo, în barul acela care aparținea, pe vremuri, Societății Celor Care Scriu Continuu” (adică: SCCSC) și urma întocmai „ordinele și indicațiile șefului” în scrierea letopisețului. De altfel, romanul Valeriei Manta Tăicuțu nu are nevoie de efortul cititorului în a decripta statutul personajelor ori a ghici cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului X sau Y, deşi, fără nici un efort ne putem imagina că, orice asemănare cu instituții ori personaje reale este pur și simplu întâmplătoare. Dedublarea liricarilor (ca să-i dăm credibilitate autoarei) se întâmplă numai în anumite condiţii, de securitate individuală maximă. Şi, mai departe, în partea a doua intitulată „Letopisețul după Simion”, teama de depersonalizare îi strânge pe liricari într-o expediție cu scop cultural, în autocarul care să-i ducă pe cei 44 de reprezentanți ai  literaturii din orașul Miceu, către gazda lor cu ifose literare, primarul din Mărunțești. Întâmplările ce au loc la prima escală (la Clarinești : în „casa galbenă, umbrită de o boltă de viță de vie” a părinților maestrului George), îi fac pe toți să se iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt sorbiţi de neant. Scopul însă era altul: aici se găsea întotdeauna „o gustare, o țuiculiță și un vinișor pentru desele și inopinantele vizite ale maestrului și prietenilor săi, scriitori de toate mamele și calibrele”. Autoarea  are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori, iar arta portretistică ne aminteşte de zbârnâitul metaforelor cu care înaintași veritabili ai pamfletului îşi imortalizau personajele. Cerbicia celor care caută cu lupa, şopârle, prin textele autorilor de „poezele” (în fapt, aici, parodii care vin să întregească profilul poetic al unora), ascunde mai multe tendințe satirice ori ironii la poezia scrisă a acestora, întrucât cel mai eficient mod de a atrage atenţia asupra unei probleme, sau chiar de a o eradica, este umorul. Umorul cu care, acum, sunt creionate alte și alte personaje ca: Victoria Mateescu, o blondă și foarte serioasă poetă, femeia pe care o curta, fără succes, de ani de zile redactorul șef de la „Profitul literar”; Guriță Peniță căruia i se arată multe vedenii la casa gospodarului din Clarinești; Horia „un poet voinic, ras complet în cap și cu niște tatuaje fioroase pe brațe”; Sandi Asandei, cel mai longeviv istoric literar din urbe; poetul Valentin, redactor la singurul canal cultural de televiziune din Miceu, un fanatic apărător al poeziei lui Nichita; Cornelius Prigoriță, care „în tinerețea lui, provocase mare scandal cu două romane Viol în pădure și Sex în piramidă”; Nicolae Dalmațian, un prozator „pe care-l strica numai încrederea în teoriile conspiraționiste”; Costel Bostan poet și camionagiu în comună; Aburel Mălaimic, mare iubitor de puncte... puncte, puse în poezie „să-i dea cititorului de înțeles că esențialul se ascunde în straturile profunde ale poemului, că nu poate fi spus, ci ghicit”; Vasile M. Vasile; Jorj Mătrășanu etc, întâlniți numai în partea a doua a romanului.
     După câteva peripeții cu autocarul scriitorii noștri ajung la Mărunțești, înfierbântați peste măsură, fiecare șarjând cântece pe limba lui. În comună pare a se porni apocalipsa: „se întâmplaseră niște chestii nemaiauzite, cu scriitori morți sau dispăruți, adică dezastru în toată regula”. Unii târâți de cal pe lespezile orașului, alții spânzurați de pomi, bilanțul fiind cam acesta: „Doi morți în căminul cultural, plus șase spânzurați în părculețul de la primărie, opt; plus domnul Guriță, nouă; plus zece statui, 19; plus trei în câmpul de maci, 22”, plus 18 scriitori transformați de vrăjitoarea comunei în pitici de ipsos etc. Cititorul nu are cum a nu se opri și la tabletele (in carte) gen „Semnul fiarei” unde și noi ne mutăm atenţia asupra „monologului” interior pe care autoarea i-l atribuie, elegant, liricarului „până-n măduva oaselor”, pentru că acest bâlci al deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să nu-l lase „descumpănit”. Și se pune întrebarea: către ce ne îndreptăm noi ca ființe umane pe această planetă? Asupra celor de faţă, deşi cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”, întrucât e clar pentru toţi: urmează Ziua de Apoi a zilei de mâine!. Şi oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la început cu lecturarea romanului, am ajunge la nedumerirea celor care asistă la citirea KOMUNICAT-ului  transmis scriitorilor rebeli, de undeva de sus. În concluzie, avem dinaintea noastră un roman care surprinde, nemilos, un spectacol pudrat cu ironie în tot ce este putred în lumea literară provincială: de la critici literari perfizi la premiile date la plesneală, de la instituții care ar trebui să servească scriitorului, dar care devin o cloacă de corupți de toate felurile, la stiluri de scris prăfuite și ridicole. Intuim noi oare, o nouă continuare (ca pe un nou serial al scrierii satirice) a romanului–pamflet de faţă? Vom trăi şi vom vedea.



                                                                           Tudor Cicu

luni, 9 decembrie 2019

Balada celei plecate




Balada celei plecate


La mine-n sat sub deal era o casă
Cu un curnic lipit de ea știam,
Cu doi în ea și-o fată preafrumoasă –
Străini de loc și arvaniți de neam.
Cum luna sus plutea peste pădure
În voalul alb lăsat peste vreun iaz
Prin bozii eu mă strecuram la mure
Și ore-ntregi spre casa ei cătam.

Cum în pridvor ea despletea cosița
Și ochii mari își arunca spre văi
Și-un cânt de dor îi turuia gurița
Iar pieptul ei sălta de năbădăi,
Aș fi rămas cât ține noaptea mare;
Ca fermecat un ochi n-aș fi închis
Dar luna-n cer găsea că fiecare
Pe perna lui să ardă în văpăi.

Voi credeți că vă-ndrug cumva iznoave
Dar drept vă zic chiar mă visam pe-un cal
Și drumul lung luam între potcoave
La casa ei ciucită de sub deal.
De-ar fi mâncat, cu jar șapte fărașe
Nu cred în zbor un altul să fi fost
Zburam prin nori sub câmpuri de mătase
Topit de-un foc… ca-n visul lui Dedal.

Deasupra mea, în zbor, mici rândunele
Multe din plisc, tot iureș și tumult
„Jos pe aici, sub puzderii de stele,
O fată el îndrăgi tare mult!”
Mamei, cu foc, îi spuneam că-n cărare
Zmeul turbat m-a întors de la drum.
„Măi copile… ești prea mic, ea prea mare
Poveștile astea s-au scris mai demult!”

Mai deunăzi… chiar era într-o toamnă
Tata, cu zel, către lume m-a-'mpins;
Plecam să mă bat cu zarea cea largă
Și să mă-ntorc... tot în iubire aprins.
Anii-au trecut. Alte ierni, altă vară…
Și rareori, dam prin satul natal;
Luna pe cer tot rotundă și clară
Dar eu la geam, ochii-i mari n-am surprins.

Mi-au spus ai mei cum am sosit din vâlcea
Că au dus-o la mormânt într-o zi
Ei au plecat… casa-i pustie și ea;
Și ca prin vis calu-n potcoave izbi.
Singur urma, de acum, acea cale
Liber de frâu, din zăbale sunând
Ca un ecou depărtat până-n vale
Să-nșire el ce iubirea-mi urzi.

Luna și-acum peste sat trece mare;
Prin bozii doar licuricii mai trag
Stau și privesc prin ferestre, în zare
Cum trec, în zbor, rândunele-n șirag.
Ca și pe-atunci, larmă fac numai ele
Unele chiar ciripesc într-un glas:
„Aici, cândva, sub mesteceni și stele
O fată, lui… știți, i-a fost tare drag!”

În poveste mai e timp… de-o povață,
Cine a stins focul, cine l-a pus!
Dar la final (multe-s duse-ntr-o viață)
Conteză doar c-am iubit-o nespus.
Și peste ani, unde-'noptam în vâlcea;
Urc dealul des pe un cal fermecat
Precum cel prinț dintr-un basm ce, altcândva...
Mă ținea treaz sub un caier și-un fus.

marți, 3 decembrie 2019

Critica criticii... la o carte de Mihaela Meravei




„Confesiuni din universul cărților” – de Mihaela Meravei

      Mihaela Meravei, dincolo de constanta unei poete lirice neomoderniste, se prezintă, mai nou, cititorului, cu o carte de lecturi comentate, o carte a unui cronicar (erudit publicist) care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni. „Confesiuni din universul cărților”, apărută la Editura Coloroma, Colecția Cercul Literar de la Cluj-Eseuri, 2019, volum care deschide secțiunea de eseuri a editurii, este unul de cronici de carte, unde temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică. Despre carte, criticul Ion Cristofor, în prefață, consemnează următoarele: „Articolele critice ale Mihaelei Meravei au un vădit accent simpatetic, oferindu-ne sentimentul tonifiant al descoperirii unui miracol în paginile citite, o evidentă bucurie a lecturii – senzaţie din ce în ce mai rară în zilele noastre.” Evident (spunem noi), maestru nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate și rămâi cu darul de a-ți însuși cam tot ce a răsunat, și continuă să răsune, sub bolta spațiului și timpului în trecerea ta prin acest univers, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. 
     Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”,o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului sau scriitorului nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Ori poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Cioran, privind în bezna de afară pentru a ne lămuri câte ceva, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică, privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie, la care ne adună dinaintea paginii scrise. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea cărților comentate: 1) Silvia Bitere cu volumul „Pentru că existase cândva un om”, (o poetă religioasă pentru care poezia devine un canticum liric, în care rezonează imaginația pendulară între credință și tăgadă). Iată cum ne-o descrie autoarea: „Nonconformismul Silviei Bitere, curajul și sinceri­tatea poemelor sale, sunt cunoscute în viața lirică fe­minină actuală, îndrăgite și apreciate în egală măsură de către cititori.” Fără doar și poate (notăm și noi) poeta vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, poezia și înțelegem, din versurile redate în cronică, „dispozi­ția poetei față de temele existențiale (viața, moartea), ceea ce aduce liricii din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie.”; 2) Erika Bloj cu vol. „Roșu shiraz” și o particularitate erotică a versurilor „pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului feminin”. Mai reținem că „din acest tangaj s-au născut poeme de o sensibilitate aparte, emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și senzualitate, comparațiile su­gestive, totul pe un fond meditativ, determinat de efuzi­unea stării de însingurare și singurătate pe care o simte poeta”; 3) Cu privire la „Optzeci de sentimente sub inimăal poetei Camelia Buzatu, membră a Cercului literar de la Cluj, Mihaela Meravei face afirmația, vorbind despre carte, că autoarea „ne invită la o călătorie plină de culoare și imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, într-o cozerie pe alocuri epi­că, dar din care nu lipsesc țâșniri metaforice luminofore.” Și înțelegem că procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia pertinentă, în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie; 4) Poet, traducător, critic literar, prof. dr. în filologie Ion Cristofor, cu „Viața de rezervă/ Vida de rezerva”, volum bilingv în traducerea poetului catalan Pere Bessó, atrage atenția enunțul direct al autoarei acestor cronici de carte în care: „În cele patruzeci de poezii cât conține volumul, autorul face o critică a societății noastre, nu înainte de-a o analiza, dezvăluind cititorului, cu sensibilitatea și ironia caracteristică, două lumi aparent divergente, pline de simboluri și semnificații.” Poemele (având tematica femeii) sunt „încărcate sentimental, abundă în metafore diafane, declarații subtile…(și) oricât de gravă este situația actuală, poetul Ion Cristofor găsește un mod de a ne aduce soa­rele în suflet printr-un zâmbet, ușor ironic, dar, evident, un zâmbet cu aromă de poezie de calitate, bun gust li­terar și artistic.”;5) Marian Danci este amintit de cronicar prin apariția unui nou și incitant roman, intitulat metaforic: „Îm­blânzitorul de cerbi”, apărut în 2019. Îi remarcă „toposul basmului cu cel istoric”, autorul conducând cititorul „pe un tărâm de poveste”, situat în zona Ciceului unde se presupune că după ce a fost înlăturat de la prima domnie de către Soliman Magnificul, domni­torul Petru Rareș s-a refugiat pentru a face planuri pentru o a doua domnie. Despre stilul scrierii: „Viteza cu care sunt scrise multe dintre scene, multitu­dinea de amănunte, vibrația epică cu care sunt încărcate majoritatea capitolelor, dar și cheile pe care le interferează autorul în text, tocmai pentru a acapara atenția cititoru­lui, fac din proza scriitorului Marian Danci, un scenariu de film de aventuri.”; 6) Daniel Dăian: cu „Metamodernismul poetului și poezia lui dezinhibată” din „Distanța dintre tine și centrul lumii are exact 1.76”, apărut în 2016.  Aici „spectacolul liric vine din forța metaforică a po­eziei din acest volum, încărcătura emoțională, urletul pe care-l vom regăsi în multe poeme, stârnit de revolta vizavi de o societate aplatizată, viciată, îmbătrânită pre­matur, incapabilă de emoții puternice, de sentimente curate și de calitate, deficiențe care nu fac altceva decât să însângereze iubirea…”, (și) avem de-a face, în poezia din acest volum, cu o „transgresare a realului până aproape de limitele sale, voit lucide, bazată pe o sinceritate dezabuzată şi auto­biografismul cenzurat…”.; 7) Un scriitor drag nouă (despre care și eu am scris), Dumitru Augustin Doman cu „Moartea de după moarte”,volum apărut la Editura Junimea, 2019, are (în esență) profunzimea dată prin stările de retrospecție și meditație pe care le dislocă textele domaniene, lirica sa fiind la „graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca teritorii de trecere pe malul celălalt.”(n.m.) Dar să-i dăm cuvântul autoarei: „Dumitru Augustin Doman inserează între versurile, eseurile, aforismele, însemnările, consemnări­le sale, notațiile predecesorilor atrași de mirajul acestui subiect” (și mai departe) „Unele dintre fragmentele din volumul Moartea de după moarte sunt anecdotice, zeflemitoare, știrbesc consistența, măreția morții, minimalizând-o ori bana­lizând-o”; 8) Teodor Dume: „Printre poeții neoexpresioniști ai liricii actuale ro­mânești, Teodor Dume se remarcă în mod evident prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și în cel de-al doi­sprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Prin­ceps Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic Devoratorul de umbre”. Iar despre poezia sa: Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman.”, e un „spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka um­brelor”.
     Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea criticului este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.  Fiindcă „în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Mihaela Meravei, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa celui analizat.
     9) Trecem la Raluca Faraon cu vol. comentat: „să locuiești într-un cerc și să nu-ți atingi centrul” (2019).  Metoda de introspecție pe care o abordează Raluca Faraon este, „mai degrabă, de ordin oniric decât realist.” Cronicarul ne vorbește despre impactul elegiac asupra liricii autoarei. Cităm: „Poezia devine obnubilă, starea de tristețe, recurentă, deznădejdea, se resimte pregnant, umbrele și întunericul fac loc singurătății și al pierde­rii identității iar lumea se preschimbă în supremul azil de nebuni”… 10) Iar Adrian Frățilă (poetul gorjean) cu „Balade”, apărut la Editura Măiastra, în 2018 şi care, după cum sugerează titlul, face demersul liric al unui grupaj de cincizeci şi cinci de balade culte „cu tematică variată, alcătuite din versuri, de mică întindere, cu un conflict puternic şi o acţiune dinamică, poetul expri­mându-şi sentimentele prin intermediul naraţiunii, su­biectele fiind fantastice, legendare sau familiale.” Cu alte cuvinte (spune autoarea), „poetul găseşte salutar să transforme realitatea în poveste, sporind consisten­ţa baladescului”. Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează uneori la reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia creștină de la imnurile biblice, teoria reîncarnării în doctrina orientală, scepticismul cioranian etc. 11) Astfel trec prin filtrul analitic al cronicarului poeți precum: Corina Georgescu – poeta lirică din „Antologia Cercul Poeților” (Cluj, 2019), Carmen Tania Grigore, la care „poezia atrage prin moder­nismul, eleganța și subtilitatea lirică.”, dar și poeții Mirela Orban, Dragoș Vișan etc. Mai amintim din volum notele critice asupra: vol. „Setea din palme” al Danielei Mărginean – o poetă „cathartică atunci când atinge semnul divinității”; pe Eleanor Mircea cu vol. „Eram bătrână și am murit” – la care predominantă este tema fantasticului în poezie; ori Ana Urma cu „Isadorable” care-și îndeamnă cititorii la o călătorie în ființa cuvântului și poeta Nina Voiculescu cu „Casa lui David” – poezii de „sorginte filozofică și existențială, dar și religioasă (ce) fac dovada unei căutări a sinelui poetic proiectat pe fondul parabolelor biblice”. 12) O regăsim în acest volum de cronici și pe Vasilica Grigoraș cu volumul „Odă bucuriei” (comentat și de noi – n.m.) - jurnalul de suflet „care a călăuzit scriitoarea pe parcur­sul călătoriei pe care o va face, prin voia destinului, în­tr-o lume fascinantă, aproape de continent îndepărtat, Australia, într-o țară − Noua Zeelandă”. 13) Spiridon Popescu, acest menestrel al poeziei este analizat cu antologia „Diavol cu coarne de melc” (o adevărată maree lirică). Un poet cu un stil, uneori, ingenios care „poate aduce un răspuns în acest sens prin com­plexitatea tematicii, a modului de elaborare, a congru­enței dintre spiritul ludic și o tristețe ce-ți intră în oase, a semanticii poemelor, când sarcastice prin frivolitatea cu care tratează moartea, când elegiace în fața naturii…” Poemele din „Diavol cu coarne de melc” sunt „construite inteligent, bazate pe tehnici moderniste, sim­plitatea ideii este expusă însă complex, poemele fiind me­taforice, comparațiile și inversiunile nelipsind din con­text.” 14) Poetul craiovean Constantin Preda cu vol. „Un poet este petala unei na­ții”, un poet care „dispune de un lexic bogat, colorat în metafore inedite, comparații fascinante, epitete subti­le, versurile domniei sale fiind melodioase dar și pline de simboluri”... 15) În fine, să amintim și cele două poete de la Cluj, analizate prin cărțile lor, în acest volum: Maria Pal cu vol. „Încotro se grăbește cuvântul” și Emilia Poenaru Moldovan cu poezie „Cheia închisorilor mele” și proză scurtă „Severus”.
     Cronicile Mihaelei Meravei reprezintă pentru oricine o provocare. Tristețea poeților din cuvinte, comentați aici, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu și de către cititor, și pe care cronicarul ni le amintește când ia în discuție cartea fiecăruia. Și autoarea ține să ne amintească un mic amănunt: fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Pe timpul lecturii acestei cărți de comentarii suntem ca la baierele ghicitorii, „aţâţând ridicătorul de sprâncene”, pentru că aici realitatea se literaturizează, iar lumea reală îşi pierde din calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară o eroare don-quijotească.

                                                                                                  Tudor Cicu 

joi, 28 noiembrie 2019

Cartea din bibliotecă


1.      Ce-i lipsește milionarului
     
    Cartea de schițe a autorului Mihai Sălcuțan, ( editgraph, 2019) continuă firul epic al cărților precedente spre a oferi cititorului un spectacol cotidian și al faptului divers, de obicei scos în evidență prin anecdotica lui în cele treizeci și unu de schițe inspirate de moravurile și năravurile lumii în care trăim. Râzând de „bolile” acestui sistem infestat cu ipocrizia unor personaje dubioase, dar cu arma umorului și a ironiei, autorul își face din plin datoria de a transfigura anecdoticul în forma artistică a satirei spre a evidenția în galeria sa de portrete grotescul, viciul, lipsa de valoare, urâțenia sufletului, șarlatania și cam tot ceea ce e reprobabil în comportamentul unora. Aproape nimic din ceea ce se narează nu ține de senzațional cât de poanta la care apelează în finalul prozelor acest autor. Arta scrierii lui Mihai Sălcuțan îmbracă forme diferite: de la lirismul fermecător al descrierii unui tablou firesc, realist, cu care își ornează cadrul întâmplării, până la poanta finală și ceva din tâlcul amar al înfierării satirice. Mereu aflat în căutarea unui ideal de viață pozitiv, în care se afișează și personaje care să-și dea arama pe față (în medii ale cârciumarilor, judecătorilor, avocaților, polițiștilor, preoților, afaceriștilor hrăpăreți, doctorilor, politicienilor, profesorilor, șoferilor, țiganilor excroci etc...), autorul își extrage substanța schițelor sale din întâmplări hazlii. Tragem concluzia că ironia, în cazul lui Mihai Sălcuțan, trece prin filtrul unui umor nu lipsit de indulgență, iar proza sa este o radiografie dură a unei societăți conturată discret în corpul narațiunii. Așadar, Mihai Sălcuțan este un autor devotat estetic râsului terapeutic în paginile unei cărți cu portrete dintr-o lume aparent bizară, când transcrie crâmpeie din cotidian, o lume nedesprinsă de moravurile și năravurile noastre balcanice înfierate și de Caragiale. Cartea îi oferă cititorului un prilej de destindere, îl binedispune, amuză și întăresc spiritual.
 
2.      Jocul talismanelor

      Gina Zaharia a scos în 2019 o nouă carte de poeme, în mare parte meditative, și surprinde, la limita constructivismului, cu acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract. În lumina care îi va destrăma la masa de scris „sacul meu de/copil/cu povești nescrise” (satul felinarelor), relația cu natura (schițată suprarealist) e una firească, iar strigătul suprins în „subiectele delicate/direct pe inimă” e un prim semn că povestea ei alunecă subtil către cititor. Vorbind despre incomunicabilul poetei cu misterele lumii, când își gândește ființa în determinări spațiale, gândul ne duce la acele contraste în evoluția ființială (cum ar spune Heidegger), a unei voci lirice care iubește spectacolul cuvintelor și se desfășoară într-un simfonism de o cuceritoare sinceritate a trăirilor, undeva între neoexpresionism și neosuprarealism: „se pornise un fenomen ciudat/parcă un clovn împacheta tinerețea în foi de ceară/furate din caravana timpului/apoi veneau caii în galop dădeau câteva târcoale/și bătătoreau secundele/cu puterea inimii” (macii).  Cititorului i se deschide o lume cu povești într-o frumoasă carte de poezie: „- și totuși hai să ne pitim după nuci/de atâtea ori am intrat în umbra lor/sigur mi-au rămas în vreo scorbură pantofii” (zbor). Iată așadar cum poezia, în fond o succesiune de imagini ale lumii, este reprezentare prin imagine „deasupra ființării prin imagine”. Și vine și întrebarea: „Cum se poate evada din imagini criptate?” – o întrebare pusă retoric și cititorului -, dacă bulgărele de lumină al minţii nu-i la rându-i, tot un Eldorado al închipuirii noastre, iar poetei îi reuşesc construcţii de mare efect, fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mişcare a semnelor şi contururilor abia ghicite. Cartea îşi aşteaptă în continuare criticul care să-i descifreze aceste întâmplări lirice, cât şi pariul autoarei cu poezia și să răspundă la o altă întrebare a acesteia: „Cine poate avea toate cheile fără să le încurce?”
   
3.      Arheologia textelor Iova” (2017)

      Aflat la „a doua carte Iova”, Aurel Anghel face o mărturisire interesantă: „Sunt uneori învăluit în ceața gândurilor ca pe vremea când luam pieptiș muntele, venea ceața, și pipăiam efectiv marcajele. Din păcate, oricât de strict urmam traseul de câteva ori m-am rătăcit. Pe vremea aceea nu știam că tocmai rătăcirea întemeiază”. Și Iova, ca un adevărat maestru, i-a arătat calea de a ieși din acest labirint al textuării, ajutându-l să se întemeieze în text și să evalueze corespunzător rătăcirile scrierii. Evident, maestru nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al memoriei și rămâi cu darul de a-ți însuși cam tot ce a răsunat, și continuă să răsune, sub bolta spațiului și timpului în trecerea ta prin acest univers, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor întâmplări neobișnuite într-un nou labirint al scrierilor tale. După autorul cărții, „textul este un orizont închis în sine, un labirint luat pe părți din care ieși în anumite condiții. El este ca o locuință unde „cuvântul este putere”. Întrebarea care-l macină: „Ce este dincolo de text ca literatură?”, e concretizată prin această carte a unui „poet în uniformă de soldat abia întors din marea bătălie cu TEXTUL”. Prima problemă care îl obsedează e aceea de a trata „cu armele științei arheologiei”, problematica textului în creația Iova, iar „misterul cuvântului este doar imaginea a ceea ce nu vom ști niciodată despre el”. Autorul crede că în straturile cuvintelor din textele Iova se ascund emoții încifrate adânc „încât deranjarea lor poate fi un gest brutal”. Accentul discuției, în textuarea Iova, cade pe expresivitatea textuală și mesajul transmis prin mijloace stilistice, întrucât: „Textul este ca un selector de cuvinte, le spulberă pe cele inutile și stricate. În limbaj agricol, goaze”. Forța comunicării, în „această reuniune de vieți și de trăiri” poate fi explicația autorului pentru acest exercițiu de libertate în admirația față de textuarea Iova.
  
4.      Jurnal pârscovean

      Apărută la ed. PIM, 2019, cartea eruditului Gheorghe Postelnicu (autor de texte beletristice, critic și publicist), e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural pârscovean. „Sub aspect stilistic nu experimentez nimic” (spune autorul jurnalului, dar clar există două coordonate ale scrisului său: 1) o explorare „în adâncul ființei care cuprinde o zonă largă a trăirilor” (unor poeți și scriitori din arealul buzoian) și 2) scopul cu care își ascute uneltele scrisului pentru „aducerea în realitate a tărâmului ascuns al ființei umane” la aceștia. Pentru a rotunji studiul monografic dedicat într-o carte lui V. Voiculescu, autorul vine cu un nou capitol „Voiculesciana”, unde „temeritatea se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii” - de la identificarea familiei pârscovene care l-a dat pe V.Voiculescu, până la fascinația explorării lexicale de pe acest tărâm pârscovean fascinant și uluitoarea memorie lingvistică a poetului. Subcapitolul „Critice” începe cu „ultimul poet dac” (în persoana lui Ion Gheorghe), pentru a decomprima „o poetică originală care nu se poate măsura cu mărimile analizei obișnuite” și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu „o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică”, în cazul altora (și amintim aici câteva nume: Aura Christi, Tudor Cicu, Aurel Anghel, Titi Damian, Ilie Mândricel, Ghe. Stroe, Girel Barbu, Ghe. Onea, Diana Dobrița Bîlea, Marin Ifrim, Dumitru Istrate Rușețeanu, Dumitru K. Negoiță, Nicolae Pogonaru, Stan Brebenel ș.a). În subcap. intitulat „Jurnal Pârscovean”, cititorului îi sunt prezentate faptele istorice, combatanții căzuți la datorie în lupta de la Pârscov din 29 noiembrie 1916, viața culturală pârscoveană între cele două războaie mondiale și, prin intermediul documentelor aflate la familiile din zonă, face cunoștință cu vechi familii pîrscovene. Cartea se încheie cu „vechi case pârscovene” – cele mai cunoscute - (prezentare în imagini color). Carte document.