joi, 18 octombrie 2018

Se zburlește-a iarnă...





Se zburlește-a iarnă...

Se zburlește-a iarnă și pe mări acum
Luna, de ninsoare se scutură-n drum.
Zgribuliți, doi grauri zboară din agud
Buhu-hu! prin hornuri cucuvăi se-aud.
Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol
Mă tem că și mâine locul e tot gol.
O fi fost și toamna o prințesă rea
Că prea plânge lampa în tăcerea grea.
Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning
Și-agățat de fire doarme un paing.
Doar pe fila albă gânduri cad în vid
În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,
Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi
Ce l-am strâns în brațe, pe rând, amândoi.
Și mă tem că poate, viscol ori ce-o fi,
Sub ninsori cernite mă va troieni.


miercuri, 17 octombrie 2018

Toamna din șevalet




Toamna din șevalet

Toamna a pictat pe dealuri
Pomii ca pe șevalet
Din zăvoi popor de frunze
A pornit cu pași de-atlet.
Râul șerpuie în matcă
Dinspre munți în pas vioi
Și pe sat revarsă ziua
Lin, talăngile la oi.
Când și când bate ca toaca
O găleată la fântână
Iar o fată la fereastră
Stă pe gânduri și se-ngână.
Tu, privind pădurea-n transă
Te desprinzi încet-încet
Și-ți șoptești doar pentru tine:
„Cum să nu rămâi poet!”


luni, 15 octombrie 2018

armistițiu




armistițiu

pietrele păreau a visa în fumul războaielor noastre
doar Dumnezeu deschisese fereastra în cer
și privea cu un ochi
cum se înălța destrămarea odată cu ceața
eram în tranșee și îmi așteptam dușmanul
gerul mușca din trup ca niște săbii;
târziu în noapte am simțit doi ochi de gheață
întâlnindu-se cu ai mei.
pipăiam întunericul cu degetele
până când s-a prăbușit noaptea între noi...
spre ziuă viscoliți de amintiri
cântam amândoi sub același palton:
„dacă dragoste ai avut tu pentru mine
nu voi ști niciodată...”
și cât am iubit noi vara aceea fierbinte
cu spaima că va fi ultima iubire
cu spaima că lumea nu va deosebi evenimentele
de urzitorii de intrigi.
odată cu gândurile suia la cer cântecul
frigul acela ne unise sub același palton
câți maci să fi crescut acolo pe câmp
pe toți i-am fi pus în țeava armelor
am fi scos și ceva tutun din buzunare
l-am fi împărțit
pentru că încep să văd
cum se deschid ferestrele la casele noastre
iar fiul nostru născut de cealaltă parte a lumii
ne arată cămășile de mire
și spune că e timpul să ne întoarcem acasă.

sâmbătă, 13 octombrie 2018

e vremea plecării




e vremea plecării

pentru că tu ești frumoasă
mi-am ridicat încă o dată brațul
așteptând un semn că e vremea plecării
nu am nimic cu tine tristețe
nici ce tărâmuri foșnitoare mai treci
între mine și toți ceilalți se întrerup mările
doar îmi risipesc sufletul
în zborul unor păsări rămase pe șevalet
și bat la geamul tău cu cerul unei toamne
jefuit de nostalgii
acum poate e timpul să-mi prind la șold
cornul de vânătoare al unui prinț disperat
ce n-a mai găsit leacul întoarcerii la tine
că m-au ajuns din urmă cuvintele
și mai e cale de mers
și niciun pod să ne treacă-n poveste

vineri, 12 octombrie 2018

Așa se duce




Așa se duce

Da, draga mea știu ce-ai să spui
Când mă voi pierde-n zări cu ceață;
Spre Ursa Mare... tot haihui,
Iar tu închisă-n fortăreață.

Și te-nțeleg când ieri la bal
Ai stat ascunsă de necaz,
Că un condur uitai pe mal
Când ne scăldarăm goi în iaz.

Iar vara, poate doar în noi
A troienit bucăți de cer;
Ca-n cele sălcii de sub ploi
Și bruma din al toamnei ger.

Dar nu te teme draga mea
Prea des tristețile mă fură.
Așa se duce-o zi și ea
Și nu am vorbe pe măsură.

Poate nu-i timp, ori prea târziu
Să-mi strig tăcerile în șoaptă;
Din Ursa Mare am să-ți scriu
Pe-un pat de frunze ce m-așteaptă.


duminică, 7 octombrie 2018

Parfum de gutui




Parfum de gutui

Cândva de acasă... și sunt ceva ani!
Plecasem în lume copilul smerit
În pod (prin lucarnă) păpuși din strujani
Mai aveau să suspine... necontenit.

Dar eu mai tânjeam după micul cățel
Rămas lângă poartă și nedumerit.
Că vrând să imite salutu-mi rebel
În brațe la tata... ah, ce-a mai scâncit!

Mi-a scris apoi mama, cum tot suspina
In cușca de-afară și rece în ger:
„Nu vede pe nimeni, de te-ai închina
Spre drum saltă botul și-i tot mai stingher”

Tot tânjind prin străini, cu dor mai mereu
Eu visam să mă întorc lângă mama
Să-i stau iar în brațe la noi în antreu
În parfum de gutui... dacă bag seama.

Peste ani m-am văzut într-o seară
La focul din cămin...cu tine doar eu
Și brațul plin de gutui, ca la țară
De miroseam încă a toamnă la greu.

De un timp printre crengi cresc numai vise
Și-mi rămâne pândind privirea la geam
Sau atunci mă frământ, ori pare-mi-se
Cum doar gândul ardea și eu nu știam?

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Despre cărți


                             Tema omului fără soartă

Spiritul elegiac îşi pune amprenta şi pe cea mai recentă scriere a lui Tudor Cicu: miniromanul „Copil din flori” (Editura Editgraph, 2017). Şi cu această carte, autorul ne convinge că are un apetit special pentru rememorare şi recuperare,  mai ales a trăirilor, de fiecare dată puternice pentru că, după cum ne-am dat seama citindu-i cărţile, nu pare să cunoască jumătăţile de măsură.În Cuvânt înainte, el îşi argumentează demersul literar („Îmi vor fi spus oare ursitoarele că [...] voi duce cu mine şi poveştile celor risipiţi într-un sătuc din câmpia dobrogeană..., iar linişte nu voi avea până când nu va veni timpul să le aştern şi pe hârtie?”) şi de asemenea aflăm câteva date biografice despre „copilul din flori” Victor,pe care l-a cunoscut bine fiindu-i rudă apropiată şi care a devenit personajul principal al cărţii. Transfigurarea acestei poveşti de viaţă are loc după moartea într-un accident a lui Victor, când autorul decodifică semne şi semnale revelate în timpul somnului: „aşa cum Victor mi-a transmis, de acolo de sus, în visele pe care le tot visez cu el”. „Nenorocul” invocat/evocat este de altfel tema literară predilectă a autorului, ceea ce îi impune un stil reflexiv şi un ton melancolic, conducând la o tuşă personală greu de confundat.
Naraţiunea dispusă pe 16 capitole începe abrupt, cu precipitarea evenimentelor din jurul venirii pe lume a copilului din flori al tinerei Maria, fiica lui Gheorghe şi a Elisavetei din satul dobrogean Azaplar (azi Tătaru). Vremea câinoasă, cu troiene ce nu permit ambulanţei  să ajungă la domiciliu, şi haita de lupi gata să atace căruţa cu fata aflată în chinurile facerii nu sunt de bun augur pentru fiinţa ce voia să vină pe lume parcă împotriva tuturor, chiar şi împotriva ursitoarelor care nu se vor obosi să-i vină la căpătâi pentru a-i ursi o soartă. Viaţa copilului crescut de bunici va fi măcinată de întrebări, de dureri generate de lipsa de afecţiune din partea părinţilor – tatăl rămânând necunoscut până ce Victor va împlini 19 ani, iar mama căsătorindu-se într-un sat vecin cu un „gângav” care îi face şi el copii.
Este ingenios modul în care Tudor Cicu îşi poartă personajul pe un drum patronat de steaua nenorocului. Nefiindu-i suficientă afecţiunea bunicilor, tânjind de fapt după dragostea tatălui pe care credea că ar fi putut să-l găsească dacă l-ar fi căutat, Victor sondează în sufletele celorlalţi pentru a descoperi puţină atenţie şi nişte simţăminte frumoase ce l-ar fi ajutat să înţeleagă menirea sa pe pământ. Dar cum unităţile sale de măsură sunt altele decât cele ale colegilor de şcoală, ale oamenilor de care se apropie zadarnic, ale mamei şi în final ale tatălui căutat şi descoperit în persoana unui ratat care îl sperie şi-i provoacă dezgust, nu va reuşi să rezoneze sufleteşte cu semenii săi. Atunci când în sfârşit acest miracol se produce, frumoasa Lamia îndrăgostindu-se de el şi iubindu-l aşa cum nimeni nu-l mai iubise până la ea, steaua nenorocului său va acţiona din nou şi va împiedica manifestarea minunii până la capăt. Sortită de părinţi unui individ cu stare materială bună, Lamia va asista îngrozită la uciderea lui şi îşi va pierde minţile, preluând, parcă, ghinionul iubitului ei.
Neîmplinirea iubirii în cărţile lui Tudor Cicu, întotdeauna din motive ce nu ţin de sentimentele protagoniştilor, ci de predestinare, chiar de amestecul supranaturalului în cazul de faţă – al ursitoarelor care n-au vrut să vină ca la orice nou-născut pentru a-i ursi o soartă, probabil revoltate de faptul că era un copil din flori – ori accidentul de la locul de muncă al personajului principal din romanul Fata cu smochine, este o constantă. Aspiraţia la fericire, deşi manifestată, însă mereu în circumstanţe nefavorabile, ostile, este întreruptă brusc de o întâmplare menită să schimbe radical starea de lucruri şi să strice definitiv echilibrul. Dramatismul cunoaşte o linie ascendentă, iar tragismul devine previzibil pentru că datele iniţiale ale naraţiunii (din expoziţiune şi din intrigă) se constituie în coduri simple care nu se cer decât demonstrate pe parcursul succesiunii întâmplărilor, al punctului culminant şi al deznodământului.
Meritul autorului este acela de a fi construit un personaj aparent comun, aparent simplu, care încearcă să-şi trăiască viaţa aşa cum vine aceasta. Panopticul trăirilor relevă însă un personaj complex care, fără să fie introvertit, îşi pune probleme existenţiale şi se străduieşte să găsească răspunsuri, intră sau iese din relaţiile cu alţi oameni, chiar şi din situaţii ce par să denote o anumită stabilitate – cum sunt renunţarea la şcoală şi, după ce se întoarce s-o frecventeze din voinţa altora, exmatricularea – când simte că acestea nu-l vor ajuta să progreseze, să-i rezolve nebuloasele. Găsirea iubirii şi împărtăşirea acesteia de către aleasa inimii lui ar fi echivalat – dincolo de un happy end care nu s-ar fi încadrat în restul poveştii – cu anularea refuzului ursitoarelor şi obţinerea unui destin bun datorat propriilor fapte şi însuşiri. Dar el venise pe lume fără soartă şi doar cu nenorocul întreţinut de steaua imposibil de anihilat, orice efort al omului de a i se opune neavând sorţi de izbândă decât în mod iluzoriu. Moartea se dovedeştea fi singura cale plauzibilă pentru ieşirea dintr-un destin nescris în vreun registru ceresc.
Nu ştim cât este realitate şi cât e ficţiune în cartea „Copil din flori” a lui Tudor Cicu, dar un lucru e cert: tema omului fără soartă, plecând de la tema nenorocului, este tratată în mod excepţional. Era de aşteptat, de altfel, având în vedere sensibilitatea evidentă şi vocaţia autorului de a identifica acele cazuri reprezentative, care să se plieze pe nevoia sa de a arăta lumii propriul ei chip trist, ignorat nu atât din cauza goanei timpului, cât dintr-o asuprire – neglijată! – a unei constante lipse de speranţă.

Diana Dobriţa Bîlea