sâmbătă, 23 februarie 2019

Cartea de poezie...


Când paradisul coboară pe pământ


Parcă vrând a da vuiet în cetatea Devei, poeta Camelia Ardelean scrie pătimaş, încercând cu pana sub stele poezia, cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate da diversitatea genurilor poetice ce o modelează, fără a avea nevoie să capete răspunsuri, fiindcă șansa stă în admirația de a ridica „stânca lui Sisif” (cuvântul) până la sufletul cititorului. Lumea radicalizată de poetă este o lume înălţată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantúm, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de dincoace ori de dincolo.
În volumul intitulat La margine de curcubeu (Editura Armonii Culturale,2018), Camelia Ardelean se arată cititorului ca o poetă a bucuriilor pasagere, rămasă în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţile zilei care tocmai a trecut prin viața ei. Natura cvasipesimistă a poeziei (din cap. IV – Vers clasic), cu suflu puternic pentru accentul liric al acesteia, macină fiinţa poetei capabile de un „optimism” interior ascuns, dar pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, reinventat în rondeluri, sonete ori ronset  (vezi cap. I). 
În rondel o regăsim alături de simbolul curcubeului (acea coloană de lumină), unde „îngerii se-nclină”, trăind bucuria unui orizont nou în poezie. Alteori, printre „florile de tei” risipite peste „jurămintele din gară”, caută să ne poarte „în lumea pașilor de lut,/ pe ulițe de timp uitate”, dar pavate cu iluzii. Astfel, Rondelul patimilor noastre ne aduce la picioare „zăpada patimilor”, pentru că, gândind și simțind antropomorfic, natura e de căutat ca antidot al singurătății: „Plimbăm cuvinte printre astre,/ De întuneric mai săraci –/ Zăpada patimilor noastre,/ Căzând febril pe-un câmp de maci.// Hoinari prin suflete albastre,/ Ai curcubeielor cârmaci,/ În slove-ntinse pe araci,/ Unim simţirile, sihastre.// Zăpada patimilor noastre...”.
De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă, Camelia Ardelean face parte din categoria poeţilor care scriu o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian.
În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui” (vezi sonetul Sub scânteierea florii de gutui), unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/ Am cutezat, în vise albăstrui,/ Să îmi agăţ iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.// Când degustăm himerele în doi,/ Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/ Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”.  
Când atacă genul pantúm, povestea ei are tandrețea unei aristocrate hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de pânză gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în fâşii./...// (Din tenebre s-a ivit/  Şi în suflet îmi rescrie/ Buzele ce le-am iubit.)/ Cade iarna peste vie...” (Cade iarna...).
Ronsetul aduce, în cazul autoarei Camelia Ardelean, un alt simbol al purei mijlociri a elementului natură în universul a tot ce e omenesc. E un fel de a spune că, odată cu revigorarea naturii (pădurea trezită la viață: „Natura, toropită, iarăşi cască”), are loc (și) o reintrare umană în scenă, chiar și personalizată, a „amurgului” din jilțul de aur, „cu zarea și poemele în spate”, asemenea unui rege pământean: „Râvnind în taină doruri a-nţelege,/ Din nopţi târzii, al verilor confrate/ Îşi plimbă trena cu seninătate;/ Deasupra unui deal se reculege.” (Coboară-amurgul...).
Pornind de aici, eroticul e înălțat la rangul idealității. Poeta e pregătită să viseze, în fața acestei lumi misterioase și să devină melancolică dinaintea ei, pendulând între povestea de dragoste dintre „un el și o ea” (sub lună „la debarcader”) și peisajul obișnuit al toamnei ca anotimp: „Pe chipul tău e-o lume de mister,/ Un albatros îţi tremură sub gene;/ Când mă cuprinzi cu braţele, alene,/ Desprinse din sinapse, toamne pier” (Pe chipul tău...).
         În fabule (cap. II), aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor din lumea celor care nu cuvântă, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, autoarea notează și trăiește din plin toate aceste „mici delicii” oferite de personajele sale, la tot pasul. Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are, pe alocuri, o cruzime specifică, expresionistă, onirică. Iepurașul și bufnița e povestea unui iepuraș mult prea încrezător (dacă nu credul) în „ajutorul” unei vecine „de scorbură” (bufnița), iar pățania lui devine morala fabulei („Prietena” îl dirijă/ Direct în cuhnia-i bogată,/ Ţintind o pungă de salată,/ Apoi, grăbită-l devoră). Cu o notă distinctă a concretului, autoarea are umor, frământări de iscoditor al vieții cotidiene și chiar se simte teleportată în lumea necuvântătoarelor. De amintit, aici: Pupăza și vulpea; Libelula și bâtlanul; Furnica și cocoșul.
Cu genul haikuului (cap. III), sentimentele poetice sunt exprimate în acea „iluminare instantanee” a unui spațiu metafizic personalizat: „pe fața mamei –/ cârduri de nori cenușii/ așternând culcuș” (haiku II).
Cu Vers(ul) clasic (cap. IV), cititorul este atras într-o călătorie lirică. Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului sau e doar participant la dialogul cu natura și omul bântuit de resentimente.
În poemul Trec nopțile-n convoaie, o găsim luându-și în pumni destinul sub „fâșiile de gânduri împunse de tristețe”. Alteori, doar „cu visele pe umeri” (din pânza înstelată), împletește poeme celui drag (vezi Ești luna mea). Forma sa lirică o întâlnim şi la poeții contemporani, în poeziile lor de dragoste, poezii formate prin două câte două versuri încrucișate, rimate.
În poemul De ce să fiu o lacrimă…, ne vorbește voalat despre damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: „De ce să fiu o lacrimă ce ţipă/ În buzunarul vântului hoinar,/ Când pot să prind azurul de-o aripă/ Şi să-l dezbrac de crudul avatar?/ De ce să fiu o frunză care doare/ În legănarea-i ternă spre pământ,/ Când din ferigă pot să ţes culoare/ Şi s-o aştern pe mustul din cuvânt?” etc.
Rătăcind în lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul, simțim cum excelează în retragere interiorizată printr-o notă dominant pesimistă: „Îmi ţin în palme inima, o frunză/ Desprinsă din copacul care sunt,/ Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –/ Simţiri adânci cu freamătul cărunt” (vezi: Îmi țin în palmă versurile...), cum, de altfel, în poemul Dezbrăcați de suflet deplânge destinul celor îmbrăcați în „cămașa de iluzii roase”.
Dar odată ce se dedică poemelor de iubire, revărsate în mirajul unui univers solar, poeta se simte răsfățată și făcută „regină într-o seară”, acolo unde „tropotesc visările în doi” și paradisul se coboară pe pământ atunci când „povești din carul nopții toarnă” (ca în poemul  Când poveşti din carul nopţii toarnă).
Dacă ceva i se poate reproșa autoarei acestui volum, poate e doar pasiunea excesivă pentru o anumită tehnică de construcție a versurilor ce încorporează, uneori, cuvinte atât de ezoterice. Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind „prin cioburi de oglindă strivite în pupile”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume? Cine poate avea toate cheile de la acest anevoios și încâlcit vis al omenirii, fără să le încurce? Fie și numai gândindu-ne la aceasta, câtă fericire există în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Cameliei Ardelean! Cititorul chiar va simți fizic prezența poeziei și, o da, ce să mai spunem de plăcerea lecturii!...

                                               FLV
               
                                                                   

duminică, 17 februarie 2019

Necunoscuta (4)


4.

     După-amiaza era pe sfârșite. De dincolo de ferestre noaptea îmi făcea cu ochiul. Cu o carte în mână, pe care doar o deschisesem, dar nu citisem niciun rând din ea, întins pe spate în pat, priveam fără o țintă anume, într-un punct din tavan. Căutam prin labirintul memoriei o întâmplare bizară care să-mi dea un fir de care să mă agăț. „Iată-mă de unul singur, rămas să o iau de la început”. Era tot ce-mi venea, pe moment, în gând. Dar de la care început s-o iau? Făceam eforturi supraomenești să nu cad pradă somnului și să pierd cam tot ce clădisem, în subconștient, până atunci. Fiecare are câte o pasăre în cap și eu credeam că mă agățasem de a mea, ca și cum aș fi mizat totul pe o singură carte, și nu voiam să-i mai dau drumul. Tot capul îmi era ca o morişcă zbârnâitoare. Eram și trist, eram poate și deznădăjduit că nu aveam măcar o idee de unde să încep a-mi scrie începutul povestirii la care visasem. Cu o mână pusă sub cap, încercam să descifrez taina din cutia cu amintiri a Irianei, convins că ceea ce văzuse Nikos, acolo, avea legătură cu plecarea sa. Mă vedeam sosind la căminul de unde fusese înfiată fata și chiar adresându-mă directorului de cămin, ori cine mai era pe acolo, cu problema, încă nelămurită din mintea mea, dar care, iată, mă adusese până la ei. Încercam, în gând, să descriu cât mai exact fetița de șase ani cu talismanul făcut dintr-o jumătate a unei monede de două drahme la gât, pentru a le ușura aducerea-aminte. Eventual câte ceva despre femeia care o adusese, inițial, acolo.

    Necunoscuta care venea în fiecare zi și se așeza tăcută pe o bancă de lemn în portul Pireu, era  foarte frumoasă. Cei care treceau pe dinaintea băncuței, pe lângă digul de piatră, întorceau capul să-i admire umbrela roz ținută deasupra capului, dar și aceeași îmbrăcăminte de ocazie, puţin neîngrijită, ce le atrăgea, fără doar și poate, atenția. Fata venea des aici, îmbrăcată în rochia cu care o știa și el, când plecase îmbarcat pe o navă și nici nu spusese pentru cât timp. Îmbrăcată astfel, spera ea, el o va recunoaște de cum va păși cu picioarele pe țărm. Ţinea strâns la piept goblenul la care lucra de ceva timp; un goblen care îl reprezenta pe el, copie fidelă a unui tablou din camera ei. „Trebuie să vină într-o zi! Trebuie să vină într-o zi!”... își repeta. Vorbise atât de stins, că mama ei care se oprise în spatele băncuței a crezut că deja izbucnise în plâns. Fata o simți după mâna moale cu care îi mângâia părul. O auzi:
            -Trebuie neapărat să se întoarcă. N-are de ce să se îngroape odată cu marea și ar trebui să-și închipuie că-l aștepți aici, în fiecare zi.
            -Oare n-am și eu dreptul să fiu fericită?
-Sigur, lasă gândurile astea! Deocamdată nu e niciun temei să ne temem. Doar când va veni iarna...
    Fata își mușcă buza de sus, și numai pentru o clipă ochii i s-au umezit.
-N-are să vină iarna și el va veni, nu-i aşa? Mi-ar fi lăsat câteva rânduri, că pleacă pentru totdeauna și să mă avertizeze, să nu-l mai caut, așa cred...  Ar fi lăsat, nu-i aşa? Ar fi lăsat!
     Acum, în palma caldă a mamei, chiar plângea stins.
            -Nu mai știu… Hai, să mergem acasă!
    Fata își lăsase capul în palmele mamei sale. Simțea căldura lor transmițându-i-se până în inimă.

    Nu cred să fi visat, fiindcă țineam încă ochii deschiși. Pe tavan, în punctul unde privisem foarte insistent, plutea ceva vag. În fine, mă trezisem. „Soluția? Soluția… Care să fie soluția?” Mă învârteam în jurul camerei, scormonind în memorie: „Am fost acolo legat la ochi. O monedă de două drahme mi-a dat legătura de pe ochi…”. Am clipit de câteva ori să alung ceea ce credeam eu că fraza aceea enigmatică îmi crea o stare obsesivă; poate și unde o repetasem de câteva ori în gând. O frază fără raționament și logică, deocamdată. În cele din urmă, soluţia se pare că mi-a fost transmisă pa calea visului avut cu ochii deschiși. Ori se petrecuse ceva neobișnuit cu mine? Am privit în jur: erau aceleași perdele la ferestre, aceleași lucruri în cameră, neatinse și totuși ceva se perindase sub ochii mei. Imaginea unui băiat, undeva departe, cu jumătatea cealaltă a monedei, la gât... „Asta era!” Părea a-mi atrage atenția că nu numai ei îi fusese atribuită jumătatea aceea, ca talisman. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe doctorul Mazuriss. La celălalt capăt al firului vocea lui era un pic îngrijorată. Pe scurt i-am spus despre ce e vorba. Că mă bântuia partea lipsă a monedei de două drahme, sau, cine știe, dublura celei văzută în cutia cu amintiri a fetei. Nu întrebasem asta la întâlnirea de la cafenea, fiindcă nu știusem de existența ei acolo, dar dacă Mazuriss știa ceva mai mult, decât îmi spusese, ori își amintise și altceva între timp, ar fi fost bine să știu și eu, pentru a-mi risipi gândurile ce începuseră să mă agaseze.
             -Ce fel de monedă, Vlad?!
            -Am putut descifra doar numele „Karaiskakis” pe ea, restul lipsea. Era prinsă într-un șnur de mătase trecut printr-o gaură făcută în banul de alamă, cred. Părea făcut în mare grabă, deoarece bavurile găurii nu fuseseră nicidecum pilite. Scopul acelei monede, tăiată în două, și chiar găurită în mod special, pesemne că a fost și acela de a fi pusă la gât, sau așa ceva.
- Aici sunt ciudăţenii mai vechi, l-am auzit. (Și părea cumva încurcat de întrebare.) N-am văzut ce conținea cutia cu amintiri a fetei. Spui că a fost primită de doamna Oteea de la cei din orfelinat? Păi, cred că moneda în cauză e una din 1975-'76, deoarece e singura monedă de alamă de două drahme cu chipul generalului Gheorghios (Georgios, pronunță!) Karaiskakis. Dar nu văd ce semnificație ar avea! Partea care lipsește, pesemne că a pus-o doamna în altă parte... Ai întrebat-o pe dumneaei?
-Nu cred să știe. Mi-ar fi spus.
-Te mai frământă și altceva? l-am auzit.
-Nu, mulțumesc!
     Am închis și am stins lumina ca să pot adormi. Îmi plesnea capul de gânduri. Cred că abia spre ziuă am adormit. Aproape de prânz m-am trezit și am privit pe fereastră. Am simțit că era momentul să ies la plimbare fiindcă mă cam dureau toate oasele. Am traversat strada și am coborât panta pe lângă plantația de pini. Înaintam spre mare, iar cărăruia pe care o alesesem cred că ducea până aproape de ţărm. Priveam tot timpul, temător, unde puneam piciorul și din când în când îmi aruncam ochii printre arbori. Mi se părea straniu că alesesem, pentru prima oară de când mă aflam aici, poteca aceasta spre mare. La un moment dat, chiar mi se năzări că mă aflu într-un loc așa de straniu! Pe lângă mine trecu o pereche de tineri, ţinând strâns lesa unui câine greu de descris. După hămăit mi se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă cu cea pe care o auzeam, uneori, din hamac. Mai aveam câțiva pași de făcut și aș fi ajuns la capătul unui dâmb. Din acel loc, de plajă mă despărțea doar o pantă ceva mai abruptă. Mi-am întors capul și am aruncat o privire înapoi, întrucât în urma mea se produsese o mică busculadă. Namila se ridicase pe picioarele dinapoi și a început să-l hămăie pe tânărul care îl întărâtase cu o bucată de crengă luată de pe jos. O făcuse în joacă, spre disperarea stăpânei care se oprise în loc, așteptând ca namila să urineze pe scoarța unui copac. Bruscată, tânăra scăpă din mână lesa. Câinele o și zbughi înapoi, pe cărare, trecând ca glonțul pe lângă mine. Câțiva porumbei zburară speriați de pe un tăpșan. Fâl-fâl-fâl! Păsările bătură din aripi, speriate. Cu ochii și la ele am simțit un gol sub talpă și piciorul mi-a alunecat dincolo de dâmb. Până jos m-am tot dus de-a rostogolul într-o prăvălire continuă, dar odată ajuns jos n-am mai simțit nimic. Ceva aiuritor, ca o muzică stridentă, ori niște cicade gălăgioase, îmi torcea precum o morișcă, în cap.  
      Nici nu mai ştiu dacă nu trăiam grozăvia altui vis, ori chiar visul ăsta era unul real, dar într-un anume sens ţinta cu care pornisem de acasă și spre care mă îndreptam, fusese ratată, iar morișca din cap era aceea care grăbea evenimentele din ziua aceea, cu așa repeziciune, spre un nou coşmar. În locul unde căzusem, nisipul îmi acoperea o parte a obrazului. Realizam în subconștient cum sutele de gângănii pudrate care mi se roteau în jurul capului îmi puteau crea, pentru cei care mă şi vedeau, imaginea unui ins destul de bizar, cu un soi de exaltare şi nebunie în decorul acelei zile. Auzeam ca prin vis lătratul unui câine și un glas care îl certa. Umbrele se tot apropiau. Senzația aceasta a durat o veșnicie. Apoi, cineva se aplecase deasupra mea studiindu-mă cu atenție. „Cred că e atins de epilepsie!” deslușii unele cuvinte în glasul celei ce părea stăpâna câinelui. „Mai curând, cred că e băut!”, mi s-a părut că afirmase tânărul care trăgea acum de zgarda demonului animal, ascuns în spatele soarelui ce se scurgea ca o lavă pe pământ. Am închis ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare pe care-l credeam salvator în faţa celor aplecaţi deasupra mea. Sau poate că aveau de gând a mă căuta prin buzunare (tot ce era posibil), ori a mă prădui de ceasul de la mână, îmi ziceam. În mintea mea, toate începură a se derula într-o devălmăşie generală. La un moment dat mi se păru că mă aflam, acasă, în țară, cu mama la cimitir. Numai că de data aceasta, cimitirul era imens, nesfârșit, însă nici țipenie de alți oameni, în afară de noi doi, lângă morminte. Așteptam să aud clopotul în turla de lângă capelă bătând. Nu bătea. Când eram copil chiar obişnuiam să-mi însoţesc mama la mormântul bunicului, să-i aprindem o lumânare și să rupem buruienile de pe mormânt; iar crucile de lemn amestecate printre crucile de piatră o luau acum la vale precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea de pe linia unde se întâlneau cele două ape, cum văzusem la gurile Dunării. Pe atunci, la cimitir, după ce preotul își termina cuvântarea ținută pe marginea gropii, cu sicriul mortului încă deschis, auzeam mereu clopotul. Acum însă, ba dispărea cimitirul, ba mă vedeam singur, cu desăvârşire singur, în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Era ca atunci când alergam de unul singur, de-a lungul țărmului, să prind măcar unul dintre acei pescăruși afurisiți și cărora le plăcea jocul de-a prinselea cu un copil fără minte. Și încercam, intens, să mă gândesc pentru ce mă întorsesem, așa deodată, acasă la mine? Mi se blocase ceva în creier, ori o morişcă închipuită, zbârnâia ca o nesimţită şi nu-mi da pace? Ciudat mai scârţâiau și niște pași, în apropiere. Se pornise și vântul, ca din senin. Umbra aplecată deasupra mea scosese și un strigăt de uimire. Ca să pot ghici de unde venise strigătul acela am făcut câteva sforţări. Nu-mi mai simțeam nici picioarele, ca fiind și ele ale mele. Am dat să mă pipăi cu mâinile. „Ce naiba? Unde-mi sunt brațele?” Asta mai lipsea! În plus, când am reușit să-mi duc palmele la față, ceva umed și lipicios am simțit la degete. Sau poate că în rostogolire căzusem cu burta pe un petec de pământ acoperit de vreascuri şi ceva umed, şi alunecos, îmi întâlniseră palmele. Putea foarte bine să fi fost niște meduze eșuate pe țărm. Sau chiar mă lovisem la cap și mi se deschisese arcada. Așa îmi și explicam de ce mi se năzărea că zăresc alte două umbre ce alunecau, dinspre marginea orizontului, spre locul în care căzusem fără cunoştinţă. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunseseră în dreptul meu, cele două umbre se intersectară, una cu cealaltă într-o agitaţie continuă, părând a cerceta ce mi se întâmplase. După felul agitației și uimirea lor, am înțeles că figura mea le era cunoscută. Cred că îmi forțam pleoapele, să  le deschid și să pricep cu ochii mei cam ce era cu cele câteva umbre care se tot agitau prin preajmă. Am simțit cum cineva îmi pusese mâna pe frunte.
            -Are frisoane? (Era prima voce).
            -Nu știu. (Îi răspunsese a doua voce).
-Te doare ceva? Unde ai simțit durere când ai căzut? auzii una dintre cele două umbre. Și foarte curios, chiar vorbeau în engleză cu mine. Nu mi se adresa ca cei dinainte, ale căror cuvinte, nu toate îmi erau cunoscute. 
-Nu mi-aduc aminte de nimic... Mai am ceva întreg? E nevoie de un medic? m-am trezit spunând. Eram sigur că cei care mă studiau, erau speriați de felul în care arătam, convinși că umezeala de pe mâini era de la sângele care mi se prelingea ușor din arcada spartă, dar căutau să nu mă panicheze.
-Dumnezeule! Ai căzut pe spate. Atâta tot. Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav. Te-am zărit de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit din calea câinelui ăla, mă înţelegi? Le-a scăpat câinele din lesă și o luase pe cărare, înapoi. A trecut glonț pe lângă tine. Nici nu te-a atins. Și crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice?
     Apoi, către cei din jur:
            -Tu, tinere! Și voi două, fetelor! Hai, ridicați-l în sus și să-l ducem la noi. Dați-mi să țin eu câinele până acasă! Acolo avem cam tot ce ne trebuie.
     Era vocea magului în straie de femeie, care tare mai aducea cu doamna Oteea. Și cealaltă subțirică aducea cu Iriana. Dar nu eram sigur.
-Şi, nici nu trebuie să te temi pentru acest incident. Încearcă să te linişteşti!
     Agitat peste măsură, nu realizam cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce mi se întâmpla. Dar nu erau decât măruntele întrebări care, în capul meu, deja începuseră a se sfâşia între ele. M-am trezit întins pe un pat, cu un prosop rece pe care o mână de femeie mi-l tot trecea pe frunte. Altcineva îmi frecționa, cu spirt, mâinile.

            -Nu-i așa, mamă? E a treia lună de când aștept pe banca asta. Uneori mă pipăi și chiar mă întreb: „Eu sunt? Și acesta e corpul meu? Privesc depărtările și nici o  fereastră nu se deschide, nicio ușă nu se deschide pentru a-i face loc să treacă. Mi-a lăsat taina unei întrebări care mereu și mereu îmi stă dinainte, închisă ca o fereastră. Pentru ce trebuie să nu mai știu nimic? Să fi gândit că o taină se păstrează mai bine decât în doi?
            -Te gândești prea mult, Iriana. Poate ar fi bine să mergem acasă și să dormi, poate asta te va liniști draga mea!
             -Crezi că am să pot să trăiesc așa, dacă am să dorm? Ce sunt eu, o păpușă care nu știe decât, somn, veșnic somn?
            -Iriana?! Ce spui! Uită-te la mine. Tu eşti frumoasă! Și ai un suflet bun. Nu cred să fie pe lume un om mai frumos decât tine. Și ce ai de gând să faci? Poate nu o să vină mâine, nici poimâine, dar va veni într-o zi…
     Fata era cu gândul în altă parte. Nu o asculta pe femeia care o strângea la piept. Oricât i-ar fi fost de împăcate gândurile cu astfel de rugăminți ale mamei, oricât de umil i-ar fi cerut iertare cerului pentru unele răbufniri, nu înțelegea cum mai poate cineva să-și elibereze inima dintr-o strânsoare ca asta, ori să-i dea o lămurire, s-o împace, când cel la care se tot gândea nici măcar nu-și luase rămas bun de la ea. 
-Am stat şi azi, toată ziua, pe banca asta de lemn. Tu n-ai așteptat ziua asta așa cum am așteptat-o eu. M-am tot gândit. Aș fi vrut să știe și el că l-am aşteptat ca şi când aş fi stat aşezată pe banca asta de o viață. Măcar atât!
     Femeia asculta glasul vântului trecut peste mare, apoi din nou era atentă la ce spunea fata până ce i se păru că vântul suflă ceva mai potolit.
-Ascultă, Iriana! Ce-ar fi să plecăm noi două într-o călătorie pe urmele lui?
     Cu un gest de uimire, Iriana se desprinse din brațele mamei și îşi ascunse faţa în palme. Tresări:
-Nu se va întoarce curând, nu-i așa! De ce? De ce?... Și prinse chip groaza că poate va rămâne închisă între cei patru pereți ai unei camere, înconjurată doar de tablouri și noaptea pustie de dincolo de ferestre. Femeia de lângă ea o mângâie pe păr.
-Mergem să-l căutăm pe Nikos de ar fi să colindăm toată Grecia. Dacă stăm aici şi aşteptăm, nu rezolvăm nimic.  
-Nu vreau... Hai, să mergem acasă la noi! Pesemne că așa trebuie să fie. Nu cred că într-o lume așa de largă e și posibil să mai  fie găsit.
            -Așa-i, așa-i!... Doamne, ce încurcătură! M-ai lăsat cu sufletul la gură, fata mea.

-Gata, îşi revine acum! auzii o voce nelumească în dreapta. Când am redeschis ochii, la picioarele mele se găsea doctorul Mazuris. Lângă acesta şi doamna Oteea. Iriana tocmai adusese pe o tăviță niște cuburi de gheață. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?” îmi veni pe buze aceste cuvinte.
- Domnule... Mazuriss! (Îl recunoscusem.) Unde mă aflu eu acum?
-Eşti pe mâini bune, mă asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa, doctore?
            - Da, doamnă! A luat somniferul și curând va adormi. Nu va mai simți nici durerile cauzate la prăbușire.
     Depășisem frontierele de după incident și eram în viață. După vreo două ore de somn adânc, lângă mine nu mai era nimeni. Ceva mai îndepărtat de locul unde mă găseam, aflată într-un fotoliu, doamna Oteea citea ziarul. Am realizat unde sunt și chiar am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Am început să număr în gând: „Atenţie, Vlade, acum se pot întoarce cu toţii. Erupţiile astea solare or fi de vină!” M-am ridicat în capul oaselor. Am tras perna la spate de m-am sprijinit cu spatele în ea. Doamna Oteea s-a ridicat grăbită de pe fotoliu pentru a veni cât mai aproape. Am auzit-o strigând:
            -Iriana!... Unde ai plecat? Poți coborî, mamă! S-a trezit Vlad.   
      Doamna Oteea se repezise să-mi ridice prosoapele de sub cămaşa boţită şi udă.
-Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla?
     Dacă aș fi închis ochii și aș fi scormonit în memorie cu câteva ceasuri înapoi, sunt sigur că aș fi zărit clar cele două umbre, mamă și fiică, alunecând de-a lungul ţărmului în direcţia unde mă rostogolisem de pe acel dâmb, direct pe plajă. Sau mă trezisem dintr-un somn adânc și visasem? Prezența celor două femei în jurul meu, vocile lor, erau certitudini că nu mă aflam prizonierul nici măcar a unui  amărât de vis.   


                                                     (va urma) 





duminică, 10 februarie 2019

Necunoscuta (3)


Necunoscuta
3

              Doctorul Mazuriss ținuse să-mi arate că, între prieteni, o înțelegere trebuie întotdeauna respectată. În ziua următoare, după întâlnirea de la cafenea, mi-a telefonat că are să mă caute după-amiază, pentru a merge împreună la cele două femei, așa cum a promis. La intrarea pe alee ne-a întâmpinat însăși gazda. Doamna Oteea, cu aerul ei de visătoare incurabilă, era îmbrăcată într-o rochie de mătase vişinie, cu dantelă albă la guler și o rafinată ornamentaţie lucrată de mână. Avea umerii acoperiţi de un şal alb, vaporos. Nu numai că prin această vestimentație atrăgea atenţia asupra sa – o persoană de condiţie socială distinctă – dar îşi scotea în evidenţă chipul drăgălaş, luminat de o bunătate deosebită. Am privit-o mai cu luare-aminte: era o femeie corpolentă, dar bine făcută, farmecul feţei dându-i-l probabil acel „aer” de simplitate şi tinereţe, afișat la întâmpinare.
    Nu a părut deloc surprinsă că ne-a văzut împreună, ci mai curând curioasă.
            -Voi doi vă cunoașteți? a întrebat.
            -Ne-am întâlnit aseară la o cafenea, aici în oraș. Închipuiește-ți, stimată doamnă, Vlad e, pe cât de sincer, pe atât de cuceritor, ca partener de discuție.
            -Mie mi s-a părut ceva mai tăcut. Pesemne că discuțiile între bărbați sunt cu totul speciale. Și ce ați povestit? se arătă interesată femeia.
            -Cred că am depănat împreună multe amintiri… Aici, doctorul Mazuriss se întoarse cu profilul spre mine și-mi făcu discret cu ochiul.
            -Așa este, domnule Vlad?
    Mi-a plăcut jocul doctorului. Automat o astfel de părere îți trezește o anumită loialitate. Am dat firesc din mâini: 
            -Literatura și ramura psihologiei moderne pot oferi multe subiecte de discuție, l-am susţinut eu.
            -O, desigur! Întotdeauna mi-au plăcut conversațiile cu dumnealui, adăugă afirmativ doamna Oteea. Hai, poftiți în salon! Și ne împinse cu brațele spre scările de la intrare. Odată pătrunși în vestibul, doctorul preluă oficialitățile, invitându-mă să iau loc pe divan, lângă o măsuță scundă și un fotoliu. Se arăta destul de destins.
            -Câte o cafea și câte un pahar de ouzo cu gheață sper că vom primi de la distinsa noastră gazdă! spuse doctorul. Îmi mai făcu o dată cu ochiul, pentru a mă destinde și pe mine și a mă simți în largul meu. Doamna Oteea pusese deja două scrumiere pe masă.
            -Scrumierele v-ar îndemna să continuați discuția de aseară, nu-i așa? se adresase doctorului. Între timp, voi aduce și cafelele. Apoi către mine: un ouzo sau preferați un tsipuro?
            -Ouzo...
     Și m-am uitat spre doctor, al cărui gest de încuviințare îmi dădu de înțeles că alesesem bine.
            -O voi anunța și pe Iriana să coboare. Azi-dimineață nu era în ape prea bune. O voi ruga să ne facă măcar plăcerea de a o avea printre noi.
     Discuția se afla pe un făgaș plăcut doctorului. Ne vorbea despre una din ramurile medicinii, ceva despre valabilitatea frenologiei în actul medical. Râdea cu poftă, amintind una din anecdotele de pe vremea țarului Rusiei, când frenologul Gall fusese invitat la curte. Se spune că acesta chiar era uimit de fizionomia curtenilor. Întrebat de gazdă ce părere are despre sfetnicii săi, Gall ar fi spus că ar băga mâna în foc și ar putea să jure că are dinaintea sa o șleahtă de bandiți și criminali sadea, în ciuda straielor pompoase cu care erau îmbrăcați miniștrii și consilierii țarului.
            -O, domnule doctor, nici chiar așa! se împotrivi gazda, ducându-și palma la gură.
            -Ba chiar așa! susţinu Mazuriss, râzând cu poftă. Închipuiți-vă! Țarul a recunoscut că a vrut să-l încerce pe renumitul frenolog și i-a înscenat acestuia toată tărășenia. Adusese la curte niște ocnași – foști tâlhari și criminali și, după ce-i îmbăiase bine, le dăduse niște veșminte asemănătoare dregătorilor de la curte.
     Am râs cu poftă. Băutura aceea cu gheață ne-a binedispus. Atunci apăru pe scări, dinspre dormitoarele aflate la etaj, Iriana. Văzută de aproape, fata avea de ce să-mi stârnească admiraţia şi curiozitatea. Rochia albastră-violet, de culoarea liliacului, strânsă bine pe trup, îi scotea în evidenţă formele de copilă ştrengară, desprinsă ca din tablourile lui Tonitza al nostru. Ochii mari şi negri, cosiţele arămii revărsate pe umeri, săndăluţele elegante peste ciorăpeii albi trei-sferturi din picioare, armonizau cu rochia, întregind imaginea copilei ce nu putea fi împiedicată de privirile din jur să viseze la chipul unei nimfe, cu o luciditate prematură cum fac copiii ori adolescenţii seducători. Din mers, în timp ce cobora, îi făcu un semn cu mâna mamei sale, cum că nu dorea ca noi să ne oprim din discuție și ne arătă fotoliul de lângă fereastră, unde se va așeza să ne asculte. Din câte mai pricepeam în greacă, am înțeles doar acele cuvinte prin care arăta că nu voia să deranjeze pe cineva, ci doar să-și încredințeze doctorul personal că nu era cazul să-și facă prea multe griji pentru sănătatea ei.
            -Cum vrei! a oftat doamna Oteea. Apoi către mine: da, i-am spus că vii din străinătate și locuiești la prietenul tău. M-a asigurat că va coborî pentru domnul Mazuriss, dar vrea să facem abstracție de prezența ei aici.
     Doctorul începu să-mi explice în șoaptă câte ceva despre dispoziția din acele momente a domnișoarei, cum că ar avea legătură cu creierul și că, pentru a primi și stabili raporturi cu exteriorul, e nevoie de un fel de magnetism care să-i poată schimba obiectul gândirii și al atenției. Că din motive didactice, el o studia pe fată, parte cu parte, și că sufletul și trupul sunt imagini ale aceluiași mecanism al creierului, numai că oamenii vor continua să vorbească despre suflet ca despre o entitate, „așa cum voi, scriitorii, ne vorbiți despre apusul și răsăritul soarelui”. Ceva complicat, care până și doamna Oteea asculta cu mare atenție.
     În ăst timp, eu trăgeam cu coada ochiului spre fotoliul de la fereastră, acolo unde Iriana, oricât încerca să-şi pună ordine în gânduri, bănuiam eu, se încurca și mai mult. Acestea o copleşeau, o învălmăşeau din toate părţile. Un soi de friguri interioare o împiedicau să-şi găsească liniştea, făcând abstracție de prezența noastră. Cred că se vedea singură în tot salonul, doar cu pianul negru, la care probabil se visa încercându-i clapele. Poza în pasărea captivă din colivie, rămasă prizonieră între pereţii casei. Buzele palide, pielea obrazului bronzat de soare, ochii prea negri şi adânci pentru acel chip copilăros, ca de cărbune stins în vatră, m-au făcut să o studiez mai cu atenție. Am presupus că fotoliul de lângă fereastră era locul ei preferat, unde putea visa fără să-şi ridice fruntea din goblenul cu care coborâse în salon și pe care îl ţinea pe genunchi. De altfel, părea mulţumită că nici doctorul, nici mama ei, nu simţeau câtuşi de puţin nevoia să o atragă în conversaţie. Ca eu să fi intervenit în vorbă, cu siguranţă nu numai că ar fi fost nepoliticos, dar nici nu cred că aș fi avut ce adăuga la cele spuse de Mazuriss.
               -Domnule Vlad, despre preocupările dumitale nu ne spui nimic?
     Era doamna Oteea cea care îmi pusese întrebarea.
            -Aseară era foarte vorbăreț și mi-a spus câteva lucruri din viața lui! l-am auzit pe doctor, în timp ce își scutura luleaua în scrumieră. Mi-a povestit ceva din viaţa scriitorilor, ce aducea a parabolă.
            -M-ați făcut curioasă! se entuziasmă doamna.
Tresărisem, dar nu din cauză că fusesem descoperit având o cu totul altă preocupare, ci pentru graba cu care gazda noastră își schimbase privirea de la Mazuriss la mine.
            -Ce anume?
            -Să povestesc începutul sau te-ar plictisi? mi se adresă doctorul. Cred că era despre un scriitor care ar fi ajuns în iad sau cam așa ceva...
            -A, da! Uitasem...
            -Hai, povestiți! mă îndemnă și doamna.
     Dincolo, pe fotoliul de lângă fereastră, Iriana deveni atentă. Cu istorioara care-mi veni, tam-nisam, în minte, speram să le măresc interesul:
            -Într-o bună zi, aflat la masa lui de scris, un scriitor s-a pomenit lângă el cu un înger. Acesta l-a luat de mână și i-a zis: „Haide cu mine!”, apoi l-a dus direct în grădina iadului...
Trebuia să improvizez repede ceva, pentru a salva situația. Am continuat:
            -Şi văzând scriitorul că în grădina aceea nu era aşa cum se aștepta, după tot ceea ce credea că făcuse el bun pe pământ, după ce scrisese atâtea cărți, s-a supărat pe înger: „Bine, bine! Mă așteptam să mă duci în locuri cu lumină și verdeață, cu livezi înflorite și curcubeie pe cerul ca roua, dar tu m-ai dus în locuri necunoscute, unde văd numai prăpăstii sau năluci hlizindu-se pe toate gardurile și în toate țepușele, pârjol și nenorocire la tot pasul. Iadul ăsta îl merit eu, pentru cât am trudit pentru oameni? Vreau să mă duci în fața Domnului, ca să mă plâng!”. Îngerul l-a luat de mână și i-a zis că va trebui să vadă măcar o aripă din grădina iadului, apoi, dacă nu-i va plăcea, are tot dreptul să-i pună întrebări. Ajunseră ei într-o grădină aflată în paragină și merseră în continuare, pe o alee neîngrijită. Acolo văzură niște oameni ce atârnau spânzurați de pomii care străjuiau aleea. Toți țineau în mâini câte o carte, pe care omul îşi zări numele. De uimire, duse mâna la gură și nu mai scoase un cuvânt. „Tu le-ai pus ștreangul la gât!” i-a zis îngerul. Și l-a dus mai departe. Au trecut apoi printr-un loc tare prăpăstios și plin de animale râioase, care parcă îi cereau îndurare. Atenția le-a fost atrasă de o zarvă mare, mai ceva ca la nebuni. Ziceai că te afli în Infern. Într-o poiană plină de mizerie, cu fel de fel de potăi strecurându-se printre picioarele tuturor, femei și bărbați chefuiau despuiați și se dedau la tot felul de obscenităţi. Erau claie peste grămadă, într-o desfrânare care te făcea să-ți acoperi ochii. Fiecare dintre ei citea scene oribile dintr-o carte, pe care omul își văzu din nou scris numele. „Tu i-ai adus în starea asta cumplită!” a mai zis îngerul. Au dat și peste o piață, unde mulțimea scanda tot felul de lozinci. O atmosferă primejdioasă, de nebunie și ură, se rotea pe deasupra, ca o pasăre de pradă gata să înșface pruncii pe care mamele îi purtau în brațe, fără a se sinchisi de plânsetul lor. Nu ştia, bietul de el, încotro să se uite mai întâi: la nenorocitul pe care mulțimea îl împingea spre un eșafod unde îl aștepta gâdele cu ditamai satârul, ori la oamenii care se înghesuiau să-i dea pumni în cap și picioare în coaste. Peste întreaga adunătură, un bețiv cocoțat pe o schelă striga din răsputeri: „Omoară-l! Omoară-l! Ia-i gâtul!” Privirile i-au fost atrase de soldaţii înarmaţi până-n dinți, care hăcuiau oamenii cu halebarde și securi într-o margine, în timp ce unii dintre aceştia, căutând să scape, alergau pe o străduță alăturată, nimerind drept în brațele unor găligani înveșmântați în negru, ce purtau basmale trase pe ochi și bâte noduroase în mâini. Așa de bine le manevrau, că nimeni nu scăpa din acea strânsoare cu capul întreg. Sângele curgea puhoi. Unde te uitai, mai toți dădeau cu pietre și bâte, care unde nimerea, iar cei prinși la mijloc urlau și dădeau din brațe şi din picioare, grohăind ca o turmă de porci trecută prin cuțit. De la o fereastră deschisă, cel care părea a fi mai mare în grad peste torționari le striga tot felul de comenzi brutelor ce încercuiseră mulțimea. În mâini avea o carte, pe care scriitorul își văzu, din nou, scris numele. Omul nu mai putu îndura ceea ce vedea și se lăsă în genunchi, iar îngerul îl auzi plângând. „Vezi? Nici ție nu-ți place! Pentru toate astea, Domnul te așteaptă la Marea Judecată, ca să dai socoteală!”. După ce mai privi o dată înfiorat la tot ce se desfășura sub ochii lui, dându-și seama de păcatele pe care le făcuse prin cărțile sale, se adresă îngerului: „Nu vreau ca Dumnezeu să mă pedepsească! Dă-mi voie, te rog, să mă întorc din nou pe pământ și să-mi îndrept greșelile!”
      M-am oprit din mica anecdotă, lăsându-i să tragă concluziile. Doctorul Mazuriss mă bătu pe braț, spunând că e o pildă interesantă, demnă de reținut. Doamna Oteea rămăsese fără grai. Era evident marcată de ceea ce auzise și nu credeam că-și va reveni curând din spaima celor imaginate de pe urma povestirii mele. Doar Iriana rămăsese încordată la fereastră și aștepta urmarea, care n-a mai venit. Doamna Oteea se ridică brusc și o rugă pe fiică-sa în greceşte să ne cânte ceva la pian, pentru a mai dezmorți atmosfera. Nu credea nici ea că va avea sorți de izbândă, dar voia să ne arate că măcar încercase. Făcea asta și pentru a însufleți discuția, așa cum fusese la început. Întrucât fetei îi dăduseră câteva lacrimi, mama ei a intervenit:
             -Nu trebuie să plângi! Odată şi odată tot o să vină Nikos după tine. Fata n-a spus nimic și am urmărit-o cum a părăsit salonul, urcând scările. Doamna Oteea a dat neputincioasă din mâini:
            -Povestirea dumitale a indispus-o. Sper să nu fie așa!
            -Îmi pare rău! am spus.
            -Rău, de ce rău?! îl auzii pe Mazuriss. Eu văd și partea bună a pildei. Scrisul e ca o armă în mâinile unui scriitor. Ori vindecă, ori ucide. E bine de știut.
            -Nu trebuie să te superi pentru ce am zis! îmi strânse brațul doamna.
            -Îmi pare rău pentru Iriana!...
            -Eu cred, dimpotrivă, că a fost foarte atentă și aștepta urmarea. Poate s-a retras să-i judece finalul, pe care eu l-am înțeles foarte exact, mă asigură doctorul.
            -Dar de ce trebuie să ne întoarcem, mereu și mereu, în trecut, pentru a afla unde am greșit, doctore?
            -Dragă Oteea! Vlad a vrut să spună că, pentru a ne vindeca de acțiunea timpului, uneori trebuie să ne întoarcem la începuturi, ca să aflăm unde am greșit.
            -Literatură... În viață e altfel, doctore!
            -Nu, deloc! Ne eliberăm de acțiunea timpului, prin rememorarea a tot ceea ce am făcut, bine sau rău. După cum ați văzut, are cine să ne judece! Esențialul e să-ți amintești toate împrejurările care te-au dus acolo, la pierzanie. În psihologia unui erou de carte, scriitorul se folosește de toate amintirile, în amănunt și foarte precis, de tot ceea ce s-a petrecut cu noi la începuturi. Discutam asta cu Vlad, chiar ieri seară. Cel care-și amintește și de viețile sale anterioare, de începuturi, cum spunem noi, reușește să se elibereze de păcatele karmice...    
      Nu mai eram atent la ceea ce spunea Mazuriss, fiindcă pe scări apăru, elegant îmbrăcată cu o rochie de tul albastră cu picățele, călcând asemeni unui înger, însăși Iriana. Nu înțelegeam, momentan, pentru ce se schimbase. Fără a o mai ruga cineva, Iriana se îndreptă spre pianul din colțul salonului și frunzări caietul cu note, pentru a se decide ce să ne cânte. În tăcerea care se lăsase, în salon se degusta ouzo cu gheață şi se asculta muzică. Iriana atacă o variaţiune din concertul pentru pian în si bemol major de Brahms, apoi îi urmă Händel şi Schubert. Când credeam că ajunsese la capătul caietului, fata trecu la alte variaţiuni din concertul pentru pian în mi bemol major de Liszt, ca în cele din urmă să cânte câteva dansuri şi sonete pe teme populare româneşti. Am tresărit și chiar am fost convins că o făcea special pentru mine. Cu primele acorduri, salonul pluti într-o lume de basm, cu castele înconjurate de păduri şi pâraie, cu feţi-frumoşi şi zâne bune. În muzica aceea curgeau dragostea de viaţă, cerul şi poienile încărcate de ierburi şi flori. Era o încântare să asculţi micile variațiuni pe teme populare ale acestei tinere grecoaice. Când ultimele acorduri se risipiră, veniră aplauzele binemeritate. M-am ridicat, cel dintâi, să strâng mâna Irianei, exprimându-mi admiraţia pentru cele din urmă piese muzicale românești, care plăcuseră tuturor. S-a înclinat ștrengărește și nu mi s-a părut, chiar mi-a aruncat un zâmbet în colțul gurii. Nici atunci când fugi pe scări în sus, spre camera de la etaj, n-am fost la fel de mirat precum se arăta gazda noastră.
            -Ai văzut, doctore? Iată o schimbare!
            -Vă spuneam eu că pilda lui Vlad a fost ca un duș rece.
            -Dumnezeule! N-aș fi crezut.
     Și se grăbi să ne mai aducă un rând de ouzo.
     Am prins momentul când puteam să-i spun ce aveam pe suflet și am urmat-o spre micul bufet aflat în salon. Am întrebat-o dacă-mi era permis să văd și eu cutia cu lucruri și amintiri de care îmi vorbise doctorul Mazuriss. Dar să mi-o aducă discret și s-o așeze pe pianul abandonat ceva mai devreme, unde aveam să mă îndrept ca și cum aș fi studiat, din curiozitate, caietul cu note muzicale.
               -Adevărat? Te interesează ceva anume? mă întrebă ea.
     I-am destăinuit că într-o discuție avută cu Mazuriss, acesta îmi stârnise curiozitatea cu privire la un fapt petrecut mai demult între Nikos și Iriana. În timp ce doctorul savura încă un ouzo cu gheață, eu mi-am aruncat privirea peste „amintirile” din cutia fetei, răsfoind cu cealaltă mână caietul de pe pian. Mi-a atras atenția o monedă din alamă de două drahme, cu chipul lui Karaisikakis (cum am putut descifra), tăiată în două cu o daltă sau ceva ascuțit. Monedei i se făcuse și o gaură, iar prin ea fusese trecut un șnur vechi de mătase, împletit. „Oare fusese folosită ca talisman sau i se dăduse cândva o altă semnificație?!” Tare aș fi vrut să știu! La plecare, i-am cerut doamnei Oteea, între patru ochi, să-mi dea câteva informații cu privire la cutia cu amintiri a fiicei sale adoptive și adresa căminului de copii din Atena, de unde a înfiat-o pe fată. Toate aceste informații, inclusiv găsirea unei monede de două drahme, pentru a vedea cum arată în realitate și partea care lipsea celeilalte (numele întreg al chipului de pe efigie), aveau să-mi fie repere de analizat, atunci când aveam să mă aflu singur-singurel în casa amicului meu din Grecia.
             

            

                                                       (va urma)


luni, 4 februarie 2019

Cronică de carte


SPAȚII CULTURALE nr. 62, ianuarie/ februarie 2019 (pag. 71)

 Priveliști marine și sentimente (*)

      Poemele, schițele și prozopoemele incluse în volum trădează prezența unui poet sensibil, care-și construiește universul personal cu migală, atent la semnalele venite dinlăuntrul său și din exterior, la mișcarea ideilor, dar și la dinamica unei mări tălăzuite, nicicând părăsite: Marea își aruncă poneii pe plajă/ „Gonește-i, gonește-i de-a lungul țărmurilor”/ te aud/ Arunc în ei cu pietre și râd;/ nu m-am mai jucat din copilărie cu caii de mare („Cu soarele în față”). Pentru cel plecat de multă vreme din ținutul fabulos al Dobrogei, ceairurile cu mânji, cornul lunii, poveștile pescărești, tradițiile și obiceiurile tătarilor, modul de viață și mentalitatea diferite, dar și peisajele aproape lunatice rămân o permanență poetică, o sursă de inspirație și un motiv de întoarcere, fie și prin actul de creație, la obârșie. Dacă schițele se concentrază mai mult pe secvențe rememorate care au ca temă, în general, viața de familie, poemele condensează stări de spirit, nostalgii, într-o exprimare în răspăr câteodată, explicabilă prin neputința poetului de a se întoarce acolo altfel decât în gând: „- Veniți cu mine în port. Azinoapte Luna/ A acostat la cheu, ferind furtuna./ Veniți! Căpităneasă-i o sirenă/ Și-un stol de pescăruși îi țin de trenă/ Să facem selfie! Pentru totdeauna”(…)/ Și astăzi mi se pare… Cititorul/ Pe țărmul mării, hârșâind piciorul/ E auzit cum îi tresaltă buza:/ „Să fie Poezia? Poate Muza!/ Ori ea mă duce, iarăși, cu ulciorul?” („Marină”). Marea, ca temă fundamentală a poemelor din volum, are dimensiuni mitice/ magice. În ea sălășluiesc „balene albastre cu ochi violeți, misterioși”, pe care doar inițiații, visătorii și copiii, cu inocența lor funciară, le pot vedea. Balada cu titlul „Cheia de aur” impresionează prin modul în care practicile străvechi sunt transmise de la maestru la ucenic, într-o imaginară vânătoare inițiatică prin marea eternă: „Nimeni n-a văzut încă balena albastră,/ Nimeni n-a ajuns până la capătul mărilor/ unde soarele odihnește pe tronul de aur./ Nu râde copile! ofta bunicul cu durere./ Balenele de care spun eu, nu-s himere./ Ceasul tău va sosi și harponul e gata!/ Învață-ți cu brațul unealta,/ asemenea prințului ce vâna și el pe uscat cerbul/ doar cu săgeata”. Recompusă din amintire, ca și poveștile despre ea, marea din poemele lui Tudor Cicu este frământată, tulbure, tainică, ascunziș pentru sufletele la fel de neliniștite ca și ea, sub cețuri și cer de toamnă plumburiu: „Cerul era atât de jos sau așa credeam/ Țineam ochii închiși, ghemuit lângă dig,/ vorbeam cu mine însumi, în gând,/ ca să nu mă rog cu glas tare./ Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor./ Doar dinspre turnul de pază/ răsuna ceva – o sirenă de ceață/ avertizând vapoarele rătăcite” („Povestea femeii care n-a visat niciodată”). Marea este prezentă și în poveștile de iubire, ca martor sau ca decor, personificată sau doar ca dimensiune picturală: „Îmi spuneai ceva despre/ niște mesaje secrete ale norilor./ Eu căutam doar acele graiuri ascunse -/ era ca și cum ne-am fi îmbrățișat în frig/ și părul îți mirosea precum apa mării” („Niciodată lui… a fost ca odată”). Marea poate să dea viață (ipostaza de element primordial se regăsește în țesătura subtilă a discursului poetic), dar poate să și trădeze: „Pe atunci/ nu știam cum mă va trăda marea/ și acum toate trădările sunt aproape de cer-/ granițe ridicate și ziduri întunecate./ Ca la Rembrandt! Odată cu soarele/ văzut tot mai stins înecându-se-n mare” („Odată cu soarele”). Toate amintirile din copilărie, toate întâmplările simple, spumoase ori cu încărcătură tragică, se leagă de peisajul marin, de forfota pescărușilor, de lumină (motiv recurent în volum) sau de întuneric (metaforă străveche a morții): „Când am privit în sus, de jumătatea lunii/ stătea flanela bunicului cârpită de bunica/ O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;/ nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut./ Și ar mai fi fost timp până în zori/ când, de obicei, pornea cu luntrea/ să dea bătălia cu pescărușii de mare/ până dincolo de linia orbitoare a soarelui” („Cine știe…”). Marea poate dobândi „consistența unei ființe vii”, iar poetul, în replică, devine „albatros peste oraș rătăcit”; un poem intitulat „Plajă în iarnă” marchează, prin sinestezii delicate, această simbioză a celui ce scrie cu sursa lui de inepuizabilă inspirație: „Șir de cocori însă trec de o vreme…/ Tot număr… Spre tine, câte poduri mai sunt,/ Câte corăbii se-ntorc prea devreme?// Prin cripte de gânduri mai suflă un vânt,/ Mai pun în grafitti doi nori de cerneală…/ Doar n-ai să-mi știi frigul iuțind prin cuvânt,// Nici mâna ce scrie, învinsă de boală,/ Prin vis alergam. În vis chiar eram/ ca plaja în iarnă, străină și goală”. Importante în ceea ce scrie Tudor Cicu rămân, înainte de toate, expresia netrucată a propriilor trăiri și tonalitatea confesivă care păstrează întotdeauna o decență care aparține altui veac și, parcă, altui tărâm: poate de aceea cititorului i se pare că este rechemat în acea tulburătoare carte de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu.

                                                                                                     Silvia Ioana SOFINETI


(*) Tudor Cicu, „Pe Carul Mare abia zărit”, Editgraph, 2017


sâmbătă, 2 februarie 2019

Necunoscuta (2)


Necunoscuta

    2.

     Când am ajuns în apropierea cafenelei de pe Monastiraki, pe străzile bazarului era un furnicar de oameni. Fumul din jurul tarabelor cu porumb copt sau cu nuci de cocos coapte plutea pe deasupra capetelor celor strânşi în jurul meselor, învăluindu-i, gata-gata să-i acopere cu totul. Se vorbea în gura mare; când şi când, câte un strigăt mai puternic – izbucniri ale celor neîndreptăţiţi, probabil – sfârteca, asemeni unui tăiş, aerul. Toate glasurile încetau pentru o clipă, ca și acel cor de cicade, după care larma reîncepea.
     L-am zărit pe doctor așteptând pe trotuar, undeva în dreptul cafenelei. Ţinea un ziar în mâna dreaptă, așa cum îmi precizase la telefon. Părea un individ vesel şi cumsecade. Avea buza de jos ieşită înafară, nasul un pic încovoiat, ochi căprui, vioi, iar toate acestea, adăugate la faţa sa prelungă şi la bărbia puţin ascuţită, îi dădeau un chip de om şugubăţ şi iscoditor, mai ales după felul în care îşi ridica uşor sprânceana, aşa cum făcu şi atunci când dădu cu ochii de mine. În mâna ce tocmai o fluturase la apariţia mea, în semn de recunoaştere, strângea luleaua de care, aşa cum aveam să constat în zilele următoare, era nedespărțit. Ne-am strâns mâinile ca doi vechi prieteni. Parcă ne-am fi cunoscut de un veac. Doar pupilele i se dilatară un pic, iar genele dese îi tremurară vizibil, făcându-i privirea mai iscoditoare. Afișă un zâmbet plăcut, care îi ridică ușor buza de sus.
- Se întâlnesc ei munţii, dar corăbiile grecilor...
            -Vlad Mateescu. Pe scurt: Vlad, amicul lui Ahileas. În facultate am fost prieteni foarte buni, m-am prezentat eu, continuând să-i strâng mâna.
            -Las' că știe el! mi-a răspuns pe un ton glumeț. Doctorul Mazuriss, în persoană.
    M-a luat de braț și m-a condus spre ușa de la intrare. La bar, fete drăguțe, cu bluze albe și fuste roșii, intrau pe uşa cu clopoţel montat deasupra, se înfăţişau dinaintea tejghelei și luau comenzile. Sirena unei ambulanțe începu să vuiască în josul străzii. Cu doctorul Mazuriss la braț, am străbătut primul salon, dispărând amândoi după glasvandurile ce despărţeau salonul de culoarul cu separeuri şi zgomotul de ambianţa liniştită.
     De la o masă mai îndepărtată, aflată în capătul culoarului ce străjuia de-o parte şi de alta separeurile deschise, se îndreptă spre noi una din chelneriţe.
-Ah, iată! Cel puțin aici nu te simți abandonat și ești servit prompt! Câte o cafea și un coniac mic, de acord? Apoi vom mai vedea... Restul cuvintelor îmi părură rostite numai din priviri, iar îndemnul său, o uşoară bătaie pe umăr, mă făcu să mă simt încântat de propunere. Cred că am și închis pentru o clipă ochii, ca şi când m-aș fi gândit dacă eram în măsură să judec dorința sau bunul plac al celui care se simțea gazdă.
            -Nu vrei să mănânci stridii, Vlad?
            -Deocamdată nu! am spus, deși nu eram prea sigur că n-aș fi vrut.
-Un străin adevărat nu se dă aşa repede la fund! glumi el.
     Fata luă comanda și dispăru către barul aflat la intrare. Mazuriss întinse mâna deasupra mesei, aruncând o privire îngândurată peste luleaua așezată în colțul din dreapta sa.
-Mă bucur că ne-am întâlnit! Și când plecați?
-Nu m-am hotărât definitiv. Dar m-am interesat alaltăieri de mersul zborurilor spre țară. Peste o săptămână, să zicem...
-Ah, da!... Eu vă sfătuiesc să mai rămâneți! zise el gânditor.
     N-am întrebat cu ce scop a spus una ca asta. Nici nu eram curios. Fata de la bar sosi, între timp, cu cafelele și cu două pahare de coniac. Am dat noroc, închinând fiecare „pentru trăinicia gândurilor...” (așa cred că l-am auzit spunând). Ochii îi străluceau în lumina reflectată a paharului de cristal. Îmi dădea de înțeles că, în astfel de împrejurări, el era șeful şi ca atare, putea deschide orice fel de discuție: despre coniac, cafele sau despre luleaua pe care o aşezase alături.
     Își privi o clipă paharul transparent, pe care îl tot învârtea între degete. Cred că se gândea cum să continue discuția. Am fost cel dintâi care a reînceput-o:
            -M-ar interesa cam tot ce știți despre Iriana...
    Consideram că am rupt tăcerea. Trebuia să nu-l las să se abată de la discuție, cum bănuiam că intenţiona să facă. 
-Ah, da! și-a amintit el. Știi ceva? Cred că am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Ceea ce presupun că te interesează, înainte de toate, este sensul acestor comportări stranii. Am încercat să le înțeleg cauza și să justific excesele de comportament ale fetei, luându-le drept răbufniri patologice ale instinctelor. Trebuia să le consider doar simple cazuri izolate care vor dispărea spre finalul tratamentului! Așa speram, cel puţin, însă n-a fost așa! De aceea le-am propus să plece împreună în India, la un șaman. Doamnei Oteea nu i s-a părut oportună prezența lor acolo și nu a îmbrățișat ideea. O fi mâna destinului...
    Întinse mâna după lulea, părând încurcat în gânduri şi în propriile mâini.
            -Oamenii, în general, tânjesc după un mesaj de speranță. Cum de nu ați fost convingător? am întrebat eu.
            -Nu s-ar zice că nu am încercat.
            -„Când ai curaj, ești răsplătit”, spune o zicală din țara mea. Poți scăpa și din flăcări, dacă vrea Dumnezeu. Sau poți muri pe vatra de acasă, lenevind dinaintea unui foc mic. Este inutil să înmulțim exemplele. Totuși, există o legătură între credințele populare și speculațiile științifice. Cred că nu trebuie să ne pierdem speranța că într-o zi ne vom ridica mai puternici...
            -Ai dreptate! Speranța îi privește direct pe unii. În cazul acestor oameni, presupun că în viața lor au avut loc o serie de evenimente care s-au mai întâmplat într-un trecut îndepărtat. Astfel de căderi în subconștient nu fac parte din lumea cea de toate zilele.   
     Îi ascultam pledoaria și în același timp îi urmăream mişcările meticuloase, cu care făcea din aprinsul pipei un adevărat ceremonial. „Parcă ar privi în oglinzi deformate! Omul a făcut și-o oglindă care să-l înfrumusețeze. De ce nu încearcă să privească prin ea?”
     Ghicindu-mi frământările lăuntrice ori poate pentru a se scoate din încurcătură, domnul Mazuriss grăbi anume ceremonialul la care se vedea că ţinea atât de mult, aruncă pe deasupra norişori de fum și rosti bănuitor:
            -Sau poate eşti de altă părere?
            -Nu știu, dar seamănă cu ceva din basmele noastre. Bunica îmi spunea cum vin niște vârcolaci și fură sufletele oamenilor, luându-le mințile, îmbolnăvindu-i. Sau cum era în pilda aceea cu scriitorul care visase, la masa de scris, că îngerul îl luase de mână și-l dusese pe lumea cealaltă. E ca și cum te-ai aștepta să vină cineva și să elibereze sufletele furate. Mă gândeam la puterea științei, ea…
     M-am oprit brusc. „Dacă va începe acum să teoretizeze cauza scriitorului? Ori poate îndrăzneala de a considera că tot acest demers, pornit de la ideea de a scrie povestea Irianei, nu este decât un plan absurd de a alerga după o himeră?”
     L-am văzut căzut adânc pe gânduri. Îşi frământa nerăbdător mâinile.
-Păi atunci ce mai staţi, voi, scriitorii? De ce nu ne arătaţi calea, pe care s-o urmeze şi cei mulţi, să iasă din nebunia în care s-au întemnițat? Spune-mi? A, ştiu! O să-mi argumentezi acum că, în orice om pierdut pe această cale în lume, am îngropat o lume de speranțe! Că doar cuvântul scris e arma care va doborî fantomele instalate în creierul unora? Așa-i?
-Poate că e vorba și de comunicare, cum spuneți dumneavoastră, medicii, nu credeți?
-Asta presupune să pui multe întrebări, să ceri amănunte, așa cum se pune în lumea noastră și-n lumea următoare! Dar acolo unde s-a instalat singurătatea și tăcerea, vei constata într-o bună zi că toate eforturile tale nu sunt decât o risipă de timp. Că așa cum Domnul a modelat universul cu ajutorul cuvintelor, vouă, tot cu ajutorul cuvintelor, vă este menit să înveseliți un suflet amărât! Dar oamenii nu cer și altceva în afară de iubire, atunci când sunt implicate sentimentele lor?
–Puteți explica iubirea? Misterul creației din iubire? l-am întrebat.
      Bâțâi din picioare cu paharul în mână și mă fixă în strălucirea ochilor.
            –Știu că una dintre cele mai grave boli este să fii lipsit de acest sentiment ori să constați că nu însemni nimic pentru nimeni. Dar ai idee ce groaznic e să nu faci nimic pentru asta? Ce poate fi mai minunat, decât atunci când te uiţi seara la frumoasa lună şi simţi că mai există cineva pe lumea asta care se gândește la tine? Aici, voi știți mai bine și nici nu mă îndoiesc că ar fi multe de spus!
            – Da! Ar fi multe de spus...
– Ți-aduci aminte de „Bătrânul și marea”? mă-ntrebă.
– Povestirea lui Hemingway?
–Da, una dintre cele mai reuşite care s-a scris vreodată! O povestire colosală despre luptă și moarte. Amintește-ți! Bătrânul izbise cu harponul, din disperare, chiar în creierul rechinului care îi atacase uriașul pește ancorat de barcă. Era un rechin mako, enorm. „Era prea frumos ca să dăinuie”, își spusese omul, în clipa când a zărit în urma bărcii acel monstru. Crezuse că lui nu i se putea întâmpla mai nimic. Și fără nădejde, dar cu hotărâre și sete, aruncase harponul și lovise namila. Și tot fără nădejde, îl răpuse. Așa e și în viața reală. Unii reușesc s-o facă, alții doar încearcă… Nu toți pot fi norocoși ca bătrânul lui Hemingway. Tot fără nădejde, pesemne, viața a aruncat harponul în povestea de iubire a Irianei. Nici maică-sa n-a putut scoate mai mult de la fată. Probabil că nici nouă nu ne va fi dat... Dar se pare că între tineri a fost o poveste mai veche. S-au cunoscut la școala doamnei Maya, pe vremea când locuiau în Atena. O școală de arte. Iriana studia muzica, iar Nikos pictura. Tot ce știu e că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva și drumurile lor s-au despărțit. Părea că pentru totdeauna. Dar în urmă cu câțiva ani, așa mi s-a spus, la o recepție unde Iriana fusese invitată să cânte la pian, s-au revăzut. De atunci nu s-au mai despărțit până acum două-trei luni, când, fără nicio explicație, el a plecat în Macedonia, unde s-a auzit că are bunicii din partea mamei.
            -Cum așa? Era macedonean?
            -Nu cred. Este grec, după câte cunosc eu. Știu de Macedonia, fiindcă acum un an au primit o vedere de acolo. Era scrisă în greacă. Doamna Oteea a primit-o. N-a înțeles nici ea prea mult și mi-a dat-o mie.
            -Așa, și?
            -N-am înțeles nici eu mai nimic. Fraze ciudate. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Apoi schimbă vorba:
-Mai bem o cafea?
      Am aprobat cu un semn. Speram ca acasă să le pun pe toate cap la cap și să mă gândesc. Așteptam să rostească și altceva în afară de cuvintele acelea scrise pe o carte poștală, dar se pare că uitase deja ce-mi spusese puțin mai înainte. Era preocupat să-și golească tacticos luleaua de scrumul tutunului ars. Nerăbdător, ca să-i atrag atenția, am  început să mă foiesc pe scaun. Doctorul Mazuriss rămase mai departe nemişcat. Nu se lăsă provocat de insistența mea. Era stăpân pe gândurile sale.
            -Nu mi-ați spus! Poate că erau importante pentru el acele cuvinte.
            -Crezi că glumesc?
            -Nu știu! Povestiți-mi!
     În loc de răspuns, scoase din buzunar o vedere îndoită pe jumătate și mi-o întinse. Am putut desluși cuvântul „Bitola”, scris sub poza unui turn cu ceas asemănător cu cel de pe faleza din Tesalonic, unde se spune că erau închişi, cu sute de ani în urmă, pirații prinși pe mare. I-am întins vederea, întrucât nu înțelegeam scrisul acela grecesc de mână.
            -„Am fost acolo, legat la ochi. O monedă mi-a dat legătura de pe ochi. Acum am fost părăsit aici, legat din nou la ochi”, mi-a tradus Mazuriss în engleză. Pricepi ceva?
            Dimpotrivă! Mi se păreau cuvinte desprinse dintr-un cod Brahman-atman. Ale unuia căruia i s-a luat de pe ochi vălul iluziei, cum scrie în Upanişade despre cel răpit și părăsit într-un loc pustiu, cu ochii legați. Dar acolo, omul din Gandhara, tot întrebând care îi este drumul, izbutește să se întoarcă acasă și-și regăsește atman-ul, senin și plin de bucurie. Aici, în cazul celor câteva cuvinte scrise de tânărul din Macedonia, miracolul nu pare să se fi produs.
            -S-ar putea să fie ceva legat de ceea ce a văzut în cutia cu amintiri a Irianei...
     Încercasem o variantă logică de a căuta un fir în decriptarea acelor cuvinte scrise ca într-un catren al lui Nostradamus. L-am văzut pe doctor schițând un zâmbet abia perceptibil.
            -Doamna Oteea ar fi fost prima care ar fi trebuit să înțeleagă ceva. Doar cunoștea cu de-amănuntul conținutul lucrurilor din cutie și proveniența acestora, trecutul fiecărui obiect de acolo. I-am zis și eu: „În lipsa lui Nikos, s-ar putea să treacă mulți ani până când se va dezvălui ce a vrut să spună.” Cum el n-a mai dat niciun semn că ar avea de gând să revină, mă îndoiesc că vom afla ce a vrut să ne transmită!  
            -Nu știu ce aș putea să spun..., îngânai. La urma urmei, poate așa le-a fost scris. Au primit în fugă viața și acum nu mai este. Da, doctore! Pesemne e prostesc ce încerc să spun, dar poate e prea devreme sau prea târziu. Nu știu nici eu de ce m-am băgat în povestea asta. Închipuie-ți că nici măcar n-am făcut cunoștință cu fata! Nu poți să-ți dai seama, în astfel de împrejurări, de ce a fost și de ce n-a fost...
     Doctorul Mazuriss era îngândurat. Zicând aceste ultime cuvinte, am întârziat cu mâna deasupra paharelor:
            -Mai luăm câte una mică? 
      Însă Mazuriss tăcea, iar pipa deja stinsă fu aruncată cu dispreţ printre pahare. Spuse doar ca o concluzie, pentru sine:
            -Mâine le voi face o vizită. Mă vei însoți? Seara se va încheia probabil cu un joc de cărți. Vei avea ocazia să pui și alte întrebări care să nu atragă atenția, așa, ca într-o atmosferă de familie...
     Am dat afirmativ din cap și ne-am întins mâinile, luându-ne la revedere. Doctorul îmi ținu strâns, ceva mai îndelungat, mâna într-a lui şi, ridicându-şi sprânceana, mă fixă cu un interes aparte:
            -Când te-am cunoscut, n-am bănuit că scriitorii au ceva din eroismul îndărătnic al unui Sisif. Ai grijă, prietene, să nu rămâi prea mult între planul real și cel imaginar!
     În noaptea aceea am adormit foarte târziu. Am avut un vis în care cineva îmi șoptea la ureche o frază pe care o știam a fi din Apocalipsa lui Ioan: „Iată, noi le facem pe toate”. Dar astfel de vise sunt greu de interpretat...

                                                           (va urma)