joi, 18 iunie 2020

Cartea din bibliotecă (din LITERADURA nr. 16/iunie 2020)


1.      Cartea poemelor mele nescrise”/ed. CR 2015 – de Varujan Vosganian

     „Poezia.. este o artă a sincerității, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură...” – mărturisește poetul. Și suntem în acea realitate ridicată la condiția misterului, care nu se legitimează decât prin raportare la un dat de dincolo de (Dumnezeu), în transcendent, sau, măcar de dincoace de (Om), în transcedental. Chiar şi prin lăstărişul lacom al copacilor din cauza căruia unii nu mai văd pădurea, care vor să-l absoarbă pe poet, „versurile se unduiesc ca mersul cămilei” în deșert: „Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./Mi-a trebuit atâta timp să-nțeleg/că poeziile nu sunt pentru ceilalți,/oamenii nu au răbdare s-asculte./Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./În spațiul dintre mine și zid/stă nașterea Poeziei.” (Graffiti și nașterea poeziei). La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde cititorul se retrage pentru a scormoni prin buzunare după ochii sufletului acestui poet, vom descoperi că poezia lui „e-o epopee scrisă la persoana întâi... Alteori, citești poezia lui ca și cum ai dansa „în vârful degetelor pe un tăiș de pumnal”. Printre temele atacate, precum relația cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, ne-am oprit la relația cu moartea, pentru că poetul e tulburător și fascinant când are revelația geniului eminescian conform căruia moartea se învață odată cu nașterea: (vezi La nașterea mea).  Ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt hrană. Acest poet cu darul „de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd”, va stârni și cititorilor de pretutindeni, orice va crede de cuviință „ca niște sperietori de păsări cărora le e frică de păsări”. Și putem afirma că lectura „cărții poemelor mele nescrise” ne-a prilejuit o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei sale din acest volum de excepție.

2.      La Ghizunie”/ed. Armonii culturale 2016 – de Ion Lazăr da Coza

     Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu-și propune a scrie doar niscaiva cronici aducându-le ca omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și care să dăinuie în literatură ca sătenii din Bulzeștii lui Sorescu. În labirintul memoriei, limbajul vorbit/depănat (în aceste cânturi poematice) mi-a sugerat de la început ceva asemănător cântului despre oastea lui Igor, una dintre marile legende ale lumii. Citind până la capăt cartea, ajungi să te întrebi dacă ai dat de figura luminoasă a țăranului care încearcă să ridice mahalaua la nivelul satului curat de odinioară. Umorul, ironia, anecdotica și morala textelor din „La Ghizunie” își trage seva și dulceața din readucerea, în prim plan, a poreclelor celor prinși în cronicele acestor narațiuni poematice. Să scrii câte un poem despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă ca într-un cântec al amintirilor. Poate nu mi-aș fi amintit toate acestea, dar parcă aduce, pe undeva, cu acel cântec al amintirilor, de factură sadoveniană. Ceea ce te atrage îndeosebi, e amestecul dintre umor și ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Și apoi cum să nu schițezi un zâmbet când realizezi diferența dintre a privi lumea prin gaura cheii și a ieși afară, sub cerul liber și să compari minunea în realitate. Și pare a clădi, cu talent, un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi și depinde din ce parte a gardului privești lucrurile ca să dai de miezul lor. Poemele/cronici sunt trăiri ale satului prin care poetul vrâncean își poartă cititorul ca într-un labirint al memoriei și-i va drămui din gândurile sale, dar și cele ascunse în viețile oamenilor, ori a cutezat a gândi să meargă şi mai departe? V-am lansat, deja, întrebarea unui veac care nu percepe de obicei altă izbândă decât cea a memoriei celor trecuți în neființă.

3.      Tabăra damnaților”/ed. ATEC 2016 – de Gheorghe Andrei Neagu

     Un roman realist despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni Lazăr, Serafim și Petre este o parabolă despre speranță și destin pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. A căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, cartea e incitantă, pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al eroilor. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră Povestea celor trei prieteni este captivantă în sine, în aparenţă simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă.  Autorul pare călăuzit de firul acelui gând și fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul. Lazăr și Serafim, acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciar a venit grațierea. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, un alt coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa, dar Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu fiindcă (spre deosebire de cei doi amici) „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Autorul a surprins în mod captivant, într-un roman de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni, luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă ca și visul celor care se agațau de orice într-o eră damnată.

4.      Dincolo de neguri”/editgraph 2020 – de Mariana Cabel

Cartea ei de debut în poezie este un album de gânduri presate în timp, ca un mod de a ne arăta cum gândesc poeții în preajma poeziei, având pe de o parte tabloul autoarei („eu,/o picătură/în oceanul cuvintelor”) și pe de altă parte pe el (tu,/dorința mea de împlinire”)… „în gara pentru doi/dincolo de neguri” căutându-se neîncetat. Un volum cu incantații de iubire care vin în ecou, mereu și mereu „acolo unde poposesc săniile/trase de gândurile mele”: „mai întâi,/ți-am iubit ochii/văpaia și strigătul lor” (Mai apoi). În orașul zugrăvit în irizări bacoviene, prin care „timpul se scurgea odată cu streașina”, poeta e o căutătoare a sensurilor care duc spre o bucată de liniște, de frumos și speranțe, deși „pâlpâie lumina toamnei/cuprinde-ncet orașul/uscat, crispat și trist” (În strada toamnei bis). Dar și un oraș unde la teatrul de vară „nu se stinsese lumina de câteva zile”, fiindcă cel care-l avea în grijă „dormea de trei zile în spatele cortinei/apusă peste oraș” (Cortina). Și unde despre poet, trecătorii, mult prea grăbiți să-i asculte cuvintele, spuneau: „Bătrânul acesta e nebun!” și doar „copiii îndrăzneau să se apropie/roiau și strigau cât îi țineau plămânii:/ - copacul acesta rodește cuvinte!” (Prințul cuvintelor). Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar pentru „poezia de dragoste”: „Dragostea,/un roi de fluturi... cum ar supraviețui,/într-o însingurare cât o iarnă?”, ori ca în sugestivul poem ”Pași” cu aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă a trăirilor secvențiale (vezi și poemul Invitație), a ipostazelor reflexive de comunicare „în palmele destinului”. Alteori, înclinația poetei spre nostalgii și regrete („zadarnic am întors/ceasul de nisip,/timpul nu curge înapoi”), cât poate aduna o viață de om, se adaugă tabloului în care țese melancolii picturale sub perdeaua unui amurg „răscolind poezia”. O carte de debut cu multă candoare și poezie pentru suflet.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu