miercuri, 30 august 2017

Omul de piatră

Omul de piatră
(schiță)
  
    Presimt că n-am să pot povesti toate astea până la capăt. Şi nici nu ştiu dacă povestea lui e adevărată. Bătrânul din deltă, unde fusesem repartizat pentru proiectul de diplomă, o depăna cu un fel de împotrivire ciudată. Odată şi încă o dată. El citea în viitor. Ştiam de mai înainte că ceea ce era dat ursitei să ni se întâmple se va întâmpla. Eram mai mulți tineri strânși sub un cort în jurul focului. Ceva nelămurit se strecura din acel cântec direct în inimile noastre, dar nu ne păsa. Chiar dacă cel care va rosti ultimele cuvinte se va preface în stană de piatră, cum spunea cântecul. Bătrânul, prin vocea lui caldă, sădise crâng de cedri în jurul cortului şi dunelor de nisip. Încet, dar sigur, cuvintele ridicau puntea dintre noi. Astfel însemnată, cărarea arunca el straiţa cu baiera petrecută după grumaz cum i se spusese şi lui la plecare înspre codrii cei mari. Făptura pe care o descria în acel cântec semăna cu a balaurului zugrăvit de Mihail Sadoveanu. Eu n-am apucat să văd umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi. Gândul bătrânului se înșurubase cu tărie în mintea mea. Ințelegeam din cântec cum era el mai mereu, cu gândul că sufletul îi va fi ocrotit după moarte; cu gândul că acea plăsmuire a codrului despre care se spunea că nu are nici trup şi nici viaţă… i se va arăta. Fiindcă începuse cu „demult, demult, cu mult înainte, în împărăția Mării de Miază-zi, lângă cei codri…”, mă gândeam la chipul frumoasei Annabel Lee, ai limpedei copile cu ochii mari. Nici nu mai ştiu acum, chiar nu mai ştiu, de ce imaginea de la ţărmul mării aurii îmi trece pe dinaintea ochilor făptura firavă a Nataşei Rostova, o închipuire şi ea zidită într-un portret ce îmi aminteşte vag de o dragoste trecută, cu mult farmec în ea. Ehei! Dacă am şti să surpăm din acele farmece! M-aş arăta fără pudoare în oglinzile gândului meu şi aş începe să vă vorbesc despre surâsul femeilor primitive pictate de Gaugain în Tahiti. Ca şi cum ele ar reprezenta-o pe Annabel Lee sau pe Nataşa. Şi uneori, chiar am senzaţia că cele două năluciri mă urmăresc şi-n somn.
    Dar „amintirile derulate în urmă, în urmă se vor încheia”, îl auzeam pe bătrânul aed. Presupuneam că în cer, duelul secret din povestea lui începuse. Alcătuită din vise, odată cu toți cei de față, lumea plutea în mister. Cel ce avea să vadă toate astea, ni se amintea, va fi un om al norocului. Şi poate eu, vă mărturisesc, eu însumi să fiu cel ales de noroc ca să dea ochii cu făptura din povestea bătrânului. Dar ochii lui, ai bătrânului, nu mă priveau pe mine într-un fel anume. Altundeva, ochii lui scormoneau ca-ntr-un foc.
    Și tot asemenea focului, sub cedrii aceia, ziua pălea și soarele sorbea de pe flori toată roua. Un punct pierdut în zare vedea el prin mine și drept vă zic: cum mai ploua! Cu găleata ploua. Și bătrânul aed era ca Polonius când spune: „Fata mea,/ Nu lua drept foc lucirile acestea,/ Căci ard făr să-ncălzească şi se sting”. Pe cine să crezi? Pe Laert sau Polonius sfătuind-o pe Ofelia, ori pe vrăjitorul care scrisese piesa? Poetul pare a deţine cheia cea desferecătoare de taine. Căci doar el vrea să ne desfete  ori să ne fie de folos. Cine îl înţelege nu va spune că i se năzare, cum i se năzărise lui Horaţio, stafia vorbitoare, pe vremea când făcea de strajă la Elsinore, în noaptea tuturor destăinuirilor. „Cumplite basme ne mai îndrugi moșule!” mi-am repetat în barbă. Dar omul părea de piatră și când și-a terminat povestea soarele era acum cât o gămălie în zare și nici urmă de copacul stufos pe care basmul îl aşezase în calea voinicului. Nici munte, nici zare. Mai mult, se înţelegea că pe-aici, nimănui… fie el şi Dafin-Cel-Viteaz, care să scoată fierul plugului dintre lemne, nu i-a fost încă dat. Poate doar orzul proaspăt cosit, pe care îl vedeam la căpătâiul moșului ca lanul lui Șperlă, alt voinic de poveste să fi fost luat în piept. Într-un târziu și focul încremenise sub jar. Şi Carul Mare cel ascuns după nori încremenise-n extaz prea mirat. Și acea cărare care pornea de la sufletele noastre spre nicăieri. Astfel însemnată cărarea, când orzului tocmai îi dăduse iar spicul, deja rupsesem în talpă opinca cu care pornisem cu gândurile la drum.  Bag seamă, ce mi s-a arătat atunci, nici nu pot să  descriu. Din lut meşterită, bronz sau aramă să fi fost, tot n-ar fi îndurat aşa ceva ochii. Ca pe o mască de ceară îi zării chipul. „Până aici. Până aici!” Ceva îmi spunea că ceea ce-mi ieşise în cale nici prin minte nu i-ar fi trecut altcuiva. Ochii acelei făpturi priveau, undeva, prin mine. Scântei scăpărau. Din fiecare copită și cele din urmă şi-ntâiele. Părea un cap de iapă sălbatică fără oşteanul suit în şa care să-l strunească odată şi odată cu frâiele. Mai atrăgea privirea cornul lucitor dintre ochi. Apărută ca din vis părea arătarea. Sta şi privea. Nepăsătoare. Cu trupul verde şi străveziu ca al orzului abia cosit de cu ziuă ori ca al valului când l-aruncă înspre stânci marea. Poate aceeași mare ce îi scălda pulpele prea-frumoasei Annabel Lee era. „E aici, e aici, bătrâne, licornul!” am strigat, prins ca în corn, mursecat. „Cine? Cine?” ...au strigat toți sărind să întețească focul. Am sărit și eu de la locul meu. Trebuia să-l ştiu şi eu pe cel acolo ales. Dinspre constelaţii se pornise vântul. Tare… Din ce în ce mai tare. Oglinda focului era tot mai tulburătoare și arătarea mea se rostogolise la pământ. O suflare ciudată o încremenise pentru totdeauna în jerba focului. M-am uitat înspre bătrânul care-și terminase cântecul. Cea care trebuia să vină odată cu licornul, cum spunea cântecul, nu era acolo. M-am uitat mirat la cel care își terminase povestea, așteptând să ne explice. Dar omul devenise stană de piatră. Privea la cer și părea absent. Asta mi-a amintit de Ganin al lui Nabokov, când stătea absent în gara aceea pustie și privea scheletul unui acoperiș și la cei doi muncitori care îi dădeau unui al treilea felii de țiglă. Dar Ganin privea cerul diafan, acoperișul neterminat și simțea „cu o certitudine necruțătoare că romanul lui de dragoste cu Mașenka se sfârșise pentru totdeauna”.
…Iar eu vă pot spune cu certitudine, doar cum în afara cortului ploua cu găleata.

                                                      FLV

marți, 29 august 2017

Umblând în cuibul mierlei

Umblând în cuibul mierlei
            (prozopoem)

          Mai mică de statură, sora mea lunatecă (născuți în aceeași zi), odată cu căderea serii ridica mâna stângă și arăta, prin fereastră, la ceruri. Nimeni nu înțelegea ce arăta acolo, sus. O altă năzărire? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul dăruit cu zestre cândva, de striga la tata: „Mergi, Ioane, de te închină și aprinde candela la icoană!” Dar tata glumea cu mama și spunea că de câteva zile, în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă. Că, pesemne, ea îi atrăsese atenția. Mai târziu am întrebat-o ce vedea ea acolo, sus, pe cer. „Gândurile mele”, mi-a spus. Noaptea, înainte de a adormi mă tot gândeam la ceea ce numai ea „văzuse” și credeam că  dezlegasem iţele lor, odată cu zorii. Din lăcașul memoriei se ivea, ca prin vis, Tetis, mama lui Ahile, care-i spunea: „Ce rău şi ce jale te-apasă,/ Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus/ Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte/ Tu l-ai rugat”. Și visul îmi dezlega misterul. Vedeam un păr plin cu pere de aur la marginea unei câmpii cu spice de aur și păsări care ciuguleau din boabe, și ele din aur. Multă vreme am crezut că acel vis fusese toată copilăria mea. Nicidecum altceva. Visul acela revenea când și când. Era precum ploaia venită cu norii. Precum lacrima ce-mi scânteia ca raza pe colţul pleoapei.
   Nimeni până atunci nu mai văzuse o așa minune. Era ca şi cum, cineva le furase numai lor luna şi soarele de pe cer. Mai târziu povestea repunerii lor pe boltă am găsit-o într-o carte. Și mi-am zis că o carte, e ca şi o oglindă, în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar cel care îi cerceta urmele pașilor, mi-am zis, era criticul. Și mi-am mai spus: criticul e un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca și sub trăsnet, bolţile cerului. Am descoperit mai apoi, dincolo de casa noastră, câmpia. Și că după furtună și trăsnet tot grâul avea să fie trântit la pământ ca după un nor de păsări. Până şi paiele, toate, erau culcate la pământ de nebunele gadine cu clonţul de fier. Pusesem pândari lanului, în vise, zi şi noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu piardă strop sau mişcare a vântului, ori urmă şi semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. Și nici nu erau vremuri pentru vulturii zvelţi ce coborau dinspre soare ori dinspre zări zdrenţuite ca frunza codrului. Nici pentru mierla din copacul de la geam unde cânta ea fără încetare. Grija mea? Să se secere grâul. Ţineam la asta cu dinţii: „Să nu se scuture boabele!”
   I-am spus visul meu, soră-mii. Dar după perdelele de la geam, ca și cea care se numise cândva Borivoje; şi Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire, soră-mea a spus că acesta e un poem. Că  poemul gândit de mine are însă ochii neliniştitor de mari, trupul subţire, plete negre şi drepte. Mi-a părut rău că ea trecea drept un oarecare călător pe strada noastră, poemul meu. „Până într-o zi!...” îmi spuneam (în gând) și umblam, pe ascuns, în cuibul mierlei. Speram că voi găsi părul cu fructe de aur și va afla și ea adevărul cel mare. Dar mai știam că încercând să descifreze enigma Sfinxului, Oedip chiar pierde totul! Iar adevărului meu nu-i venise încă timpul. Și totuși: niciodată nu strică, nicicum, cineva să facă o nouă încercare.

                                                    (FLV)

joi, 24 august 2017

Țipăt nocturn printre păsări

Țipătul tău nocturn, printre păsări
                (prozopoem)
  
      Copil fiind, mă întrebam: păsările mor şi atunci când cad în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când se repede din înaltul cerului? Nu găseam nici un răspuns, dar stam neclintit, privind pe fereastră. Și nici ploaia, ori vântul, nu-mi răspundea. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” – știam de la E. Cioran. Şi tot el se întreba: „De ce sfinţii se opresc în cer?”. Cu ochii pironiți pe cer, în copilărie, credeam că începând cu orbul Homer poeţii au ridicat privirea spre cerul populat de păsări, fără să vadă vreo taină în semnele lor. „A plânge-n hohot, mai duios şi jalnic/ ca pajura sau vulturul cu gheare/ Încovoiate, când le fură puii/ Nezburători, din cuibul lor, țăranii.”, sta scris în Odiseea. Iar eu, de la fereastra mea, nu eram decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod.
      De ce?... De ce?..
   Până acum nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot vuiesc în ureche întrebările durereoase ale lui Pip (dinMarile speranţe), atunci când avocatul Jaggers îi adusese vestea misterioasei moşteniri: „De la această persoană vin marile speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decât noi doi”.
         - Și p1ăsările au o taină... Păsările au o taină a lor, repetam. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața. 
     „Vremuri vor trece, se vor spune povești nerușinate/...La urmă va veni judecata și punerea în drepturi”, cum scria poetul Ion Gheorghe. Și o spunea ca unul care intrase cu bună știre în groapa cu lei sperând să-i fie salvată inima, așa cum se rugase Prometeu lui Zeus ca să-i fie salvat ficatul, din ciocul hrăpăreț al vulturului. De-a lungul veacurilor, poeţii s-au tot aplecat asupra zborului păsărilor, fără pretenţia de a epuiza mirabila sămânţă a uimirii şi şi-au ridicat fruntea înspre cerul unde tronează doar păsările. Pui întrebări. Dar unde să cauți răspunsuri? Ce trudnică însă îmi va fi alergarea de la unii la alţii  când pe poduri de piatră, când pe schele de lemn. Și voi sfârși bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. Acum-acum coboară amurgul în cârjele lui de sticlă! Dar a ieşit Dumnezeu la margine de drum  și i-am făcut semn. I-am făcut semn  și ploii că poate să înceapă sarabanda cu care şi păsările, iată, trec pe lângă soare în ţipăt nocturn.
   Și tu erai, îmi spuneam, o pasăre rară izbindu-se de fereastra la care mai visez încă și scriu. Când te-am deschis în gând, chiar erai o carte  încercând să te recompun filă cu filă. Încercând! Cu toată furia îndreptată spre cer. Cum s-ar înfuria un canar pe gratii,  să le roadă, sau să-şi înfigă gheara ca pițigoii în gât, să învingă moartea.
    …Cu moartea pe moarte călcând.
  

                                                                (FLV)

miercuri, 23 august 2017

Pe Carul Mare abia zărit

Pe Carul Mare abia zărit
          (prozopoem)
   
    „Să nu-l credeţi pe poet când plânge./ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui”, glosa Nichita din roba sa de poet. Și cum diavolul este un foarte bun psiholog, roba acestui tribunal împotriva lui, chiar trebuie susţinută de cât mai mulţi. Dar să nu facem afirmaţii gratuite fără a-i asculta pe toţi. Nu ştii care dintre ei sunt feciorii lui Autolicos, cei care îl vindecară pe Ulisse de rănile provocate la vânătoarea mistreţului legendar. Fiindcă nu vom înţelege cine acolo sus, sus de tot, pe Carul Mare abia zărit, conducea plugul şi grapa pentru a ne pregăti nouă ogorul. Şi nici n-am luat aminte spre sfârşitul balului când prințul proba condurul pe piciorul frumoaselor lumii, în invazia de lăcuste, cât frunza.
    Dar mai mult, nu pot eu să vă spun. Trădarea îşi făcuse aripă şi zbura spre amurg. Aşa se întâmplă şi cu râurile care numai şi numai spre vale şi înspre mare, mai mult în tăcere, ele curg. Ca şi „lebăda” mea la plecare. Ea! Frumoasa Lumii. Plecase de lângă mine fără să înțeleg la ce-i folosise sinceritatea lui Diogene când ținuse lumânarea aia între deşte. Și mă chinuiam să aflu tâlcul poveştii. Pentru asta căutam înfrigurat cenuşa şi boabele de grâu, cartuşele vânătorului, cu care să însemnez drumul la întoarcere.
-Eşti singură şi în preajma morţii… Să scurtăm prin pădure, am strigat.
-Dar şi pădurea e primejdioasă! Eu aud urletul lupilor, în depărtări”- mi-a răspuns ea dând din aripi.
    Asta mi-a amintit cum Javier Otalora a întâlnit-o pe Ulrica pe drumul de la muzeu la hotel. Cronica lui JL Borges a cuprins doar o noapte şi o dimineaţă, dar totul s-a petrecut ca în vis şi ţineţi minte, Javier nu visa niciodată. „Ai auzit lupul? În Anglia nu mai sunt lupi. Grăbeşte-te” – îi strigase Ulrica la hotel, din capătul treptelor, lui Javier, cel nedecis să urce pentru prima şi ultima oară în camera muribundei fete. Iar tu aveai un zbor prea precis, de mă tot întrebam: „De ce pescăruşii zboară, azi, aşa de jos?” „Din iubire pentru cei care se uită”, mi-ai fi spus. Mai știi? Iubirea e cel mai frumos basm care s-a spus vreodată și pare el a fi pe aceeaşi lungime de undă cu părintele basmului şi al lui Sur-Vultur, Petre Ispirescu. Dar până acolo, mare este Carul rânduit pe boltă şi-acum, una peste alta, cu mare meşteşug, îmi pare că ai mai vrea să-mi grăiești:
-Azi văd cine acolo sus, conduce plugul şi grapa. Aici, împins de toate furtunile, de pe pământ plecată, multe înţeleg. Multe. Dar tu, să nu plângi! Ascultă bine. Nu ți se pare, odată cu viscolul stârnit dinspre munte, că în curând o pasăre prefăcută în lebădă va începe să cânte?




marți, 22 august 2017

Poem în august

Cântec pentru ursitoare

Tu vrei să-ți spun povestea vieții mele
Când fericit credeam că moartea-i doar un zvon;
Cocorii se pierdeau în zări rebele,
De m-am lăsat naiv, în vise de carton.

Stam pe zăplaz și mă uitam în soare
Astfel visam cândva, în lume să mă pierd.
Cu-n cântec și ceva la cingătoare
Ca mânjii pe ceair când iepele-i dezmierd.

Iar de cumva, voi întâlni iubirea
Vouă întâi, cândva... speram să dau un semn.
În preajma dragostei cum îmi e firea,
Să-i beți până la fund, licoarea, vă îndemn.

C-atât de mult visat-am, împreună
De cornul lunii prinși, într-un scrânciob de vis
Noi să fi curs în basm. Iar ei să spună...
Ca oamenii, în gând: „Așa le-a fost și scris!”

                       FLV

vineri, 18 august 2017

Laika - (un roman de Adrian Alui Gheorghe)

Un sanatoriu în care am trăit: „cu toată mizeria adunată în acei ani”

    Disperararea croșetată cu umor, este disperarea celor care s-au lovit de zidul de netrecut al micimii umane în vremuri de tristă amintire. Romanul lui Adrian Alui Gheorghe „Laika”, apărut la editura Cartea Românească, 2014, are dublul privilegiu de a fi fascinant și contagios. Fascinant pentru că surpriza vieţii şi proiecţia mitică a omului îi deschide cititorului o cale de ieşire din întunericul minţii la care ne-a constrâns vechiul regim, cel de dinainte de '89. Contagios pentru că Adrian Alui Gheorge are fantezie și își plasează personajele pe muchea celor două tărâmuri („conștient” și „subconștient”), pentru a reinventa romanul acolo unde imaginația critică pare să cedeze locul scriitorului și a lua locul cercetătorului în acceptarea scrierii. Roman ficţional (pe de o parte) şi realist-psihanalitic axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei umane (pe de altă parte), Laika nu caută stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca popor), cât o interpretare a faptelor petrecute dinainte de '89. O proiecție în încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. După unii critici, romanul lui Adrian Alui Gheorghe „ar putea fi mult aşteptatul roman al Revoluţiei române, tragic şi comic deopotrivă”. „Că dacă ar arde sanatoriul, cu toată mizeria adunată în ani, poate că altfel s-ar desprinde și el de trecut” (E vorba despre doctorul Adrian Bîlbîială – ultimul doctor al sanatoriului de boli nervoase). Asta ne amintește de ancestrala chemare a lui Vlad Țepeș scrisă de Mihai Eminescu.
    Dacă la autoriii plini de seva imaginației, în narare, nucleul mitic era situat în plan central iar elementele de basm sau de mitologie pătrundeau nestingherite în cadrul obişnuit al prozei, la Adrian Alui Gheorghe personajele capătă pe parcurs o identitate în această continuă fugă narativă din ireal în real. Aproape toate evenimentele în care se mişcă personajele lui Adrian Alui Gheorghe au o taină a percepţiei informaţiei primite, de unde nu te aştepţi, şi din când în când li se oferă semne că nu parodierea de către autor le scoate în față ci naturalețea cu care își fac intrarea în actualitatea prezentă a narațiunii.
   Glod e numele unei localități unde fusese construit, cu mulți ani în urmă, un sanatoriu de boli nervoase pentru tovarășii cu munca de ideologizare „o luptă grea care lăsa urme adânci”. Practic, spune autorul, acest sanatoriu fusese construit ca o alternativă la casele de nebuni ale vremii. Erau cazați aici, pacienți cu nervii foarte zdruncinați dar care nu erau agresivi. Mulți pacienți erau trimiși aici, prin cunoștințe sus puse, că dacă nu era alternativa numită Glod, cu siguranță, cam toți ar fi înfundat pușcăria. Laika era o cățea („puteai să o asociezi unei rase de câini rusești”) adusă la sanatoriu de vreun doctor ori paznic și între timp, își căpătase un statut bine determinat. Fusese dresată de unul dintre paznici, Sandu Bilașcu, care făcuse din cățea o vedetă. Cum i se striga: „Ia de la americani, francezi, englezi, germani...” (numai capitaliști), Laika nu punea botul pe salam, copan sau carne macră. Cum auzea, în schimb numele țărilor comuniste, hăpăia, la repezeală, totul. Devenise atracția sanatoriului și chiar i se dusese vestea până sus la cadrele de nădejde ale partidului care au vrut să facă o surpriză cuplului prezidențial, mai ales tovarășei, cu ocazia unei vizite în județ. Ideea asta avea să-i coste, poate viața, pe cei care avuseseră inițiativa, pentru că Laika avusese un comportament anapoda și nu mai respecta comenzile și chiar atentase la viața primei doamne a țării. Din vedeta sanatoriului Laika avea să fie cărată în șuturi și înfundată, mai mult moartă, într-o cușcă din sanatoriu unde avea să și sfârșească taman în timpul revoluției. Maistrul Pădureț, cel care se dusese să-i dea ceva de mâncare („pâine înmuiată în lapte, că atâta mai putea înghiți”), a venit și a spus tuturor „că animalul nu o mai duce mult”, că doar privește într-un punct fix și tremură încontinuu. Sfârșitul ei pare o premoniție și pentru actualul regim. Căci odată cu moartea cățelei Laika va începe și revoluția. 
   Cartea aceasta va părea cititorului, prin prisma unei revoluții neclare și firescul întâmplărilor povestite, pesemne, nesfârșită, dar îl asigur că tot acest „zbucium” ideatic al personajelor bănuite sau închipuite este singurul lucru care există fascinant pe lume, mai bine zis, lumea însăși din ea. În alegoria numită „sanatoriul Glod”, retrăim cam tot ceea ce se întâmpla în societatea „multilateral dezvoltată” a epocii „de aur” (cea dinainte de '89) de pe vremea lui Ceaușescu. Ceea ce îl detașează pe Adrian Alui Gheorghe de un analist istoric al evenimentelor de atunci e fraza sa umoristică. Dar și întâmplările evocate cu haz de pe vremea când sanatoriul fusese vizitat de Ana Pauker și amantul ei rus, și cărora țiganul muzicant Fotache le făcuse un cântec care îi adusese, bietului amărât, sfârșitul. Istoria sanatoriului, experiențele avute aici, aveau să fie scoase la iveală odată cu descoperirea Jurnalului ținut de medicul Pantazi. Pacienții aduși la Glod, vin cu lumea lor încărcată de tenebre și încercări abominabile. Prin pacientul Ion Măcinoi luăm contact cu lumea înfricoșată a închisorilor comuniste, așa zise de reeducare. Prin Moise Poponeț intrăm în lumea diplomaților și generalilor (vezi cazul Pacepa), unde se tremura de jos în sus, adică spre cei care se considerau dumnezei. Servilismul, pupincurismul într-o societate cu specimene ca Poponeț sunt fascinant descrise în această carte. Și cum se întâmplă de obicei într-un regim  dictatorial, totul se prăbușește pentru Poponeț și protejații săi odată cu fuga lui Pacepa din țară și apoi declarat ca spion al regimului. Cititorul va reține și pățania lui Mișu Zavate ori faptele regizorale ale pacientului Radu Sbârnă. Toate de un umor sănătos. La sanatoriu, găsim și femei în calitate de pacient: vezi cazul Elena Burtă, fostă prim-secretar la un județ din sudul țării, ajunsă aici în urma capriciilor tovarășei Elena Ceaușescu, întrucât avusese impresia că Nicolae s-a uitat „nu-știu-cum” la cucoana aia provocatoare. Apoi Paula Cernatov, ziarista care se îndrăgostise de „întâiul cârmaci al țării”. De nepermis în afara consoartei, nu? Ultima pacientă internată înainte de '89 era Dora Ghivirigă, o casieră de la CUG Iași. Participantă la congresul al XIV-lea al partidului comunist, leșinase de emoție tocmai la apariția tovarășului la tribună. Întâmplarea fusese comentată „cu răutate” la Europa Liberă și asta îi adusese nenorocirea numită sanatoriul Glod.

    Evenimentele din decembrie '89, revoluția ca atare, curge atât de firesc în poveste, încât ai senzaţia că retrăiești entuziasmul cu care țara și noua conducere au intrat în istoria din care poporul nu s-a dumirit nici până acum ce s-a întâmplat cu el. Că a fost (cum spune autorul) „masă de manevră”, că doar a respectat zicala „la vremuri noi, tot noi”, adică tot demgogii, idioții și retardații au luat locul impostorilor ori redușilor mintali care ne-au condus în vechiul regim, conform zicalei: „orice i-ai face păduchele tot în față iese”. Important e să nu ne pierdem umorul, cum și spune un pacient cu o mușcătoare ironie: „Când dai drumul la radio se aude un țăcănit, când dai drumul la televizor îl vezi pe țăcănit pe micul ecran. Lumea aplaudă”. Abia de aici încolo, subiectul e amuzant și pasional: cum s-a desfăşurat revoluţia română la un „așezământ” de boli nervoase. Bancurile care vin pe orice cale, de cei care participă în fața televizorului, la revoluție, fac demarcația dintre normalitate și absurd. De un umor aparte, aceste intervenții la tribuna noii democrații, pare a fi răspunsul cel mai sănătos la clipele care au făcut revoluția. De-ar „arde și sanatoriul”, imaginar, reînființat fără voia poporului care s-a dus cu drag după '89, la vot, cu toată mizeria care nu pare a fi desprinsă de trecut, cum spune un personaj din carte, poate n-ar fi numai consolarea doctorului Andrei Bâlbîială, ultimul dintre directorii sanatoriului. Însă romanul Laika, rămâne pentru cititor o carte ca o terapie a sufletelui său neostoit după mult așteptata schimbare. 

                                                                   FLV

luni, 14 august 2017

Elendora

Elendora
        (schiță)
  1.
    Mă apasă și acum peste piept ca o piatră fierbinte povestea din copilărie trăită noapte de noapte, în gând, cu Elendora, ca și cum peste ani cineva a întins spre mine arcul său de aur, șuierând săgeți otrăvite. Lucruri asemănătoare citisem adeseori în romane și nu le dădusem crezare. Dar n-am uitat vorbele spuse de tata, când lângă cânepiștea noastră din deal, împreună, îngropam butucii de vie, abia plantați, sub mușuroaie de pământ: „Trăim şi simţim cam tot ce ne-a aşternut ursitoarele încă din leagăn și ce ar mai pluti în aer sau împrejur”. Împlinisem, cred, unsprezece ani și tata spunea că trebuie să învăț încă de mic să iau viața în piept. Lucram cot la cot cu tata deși uneori mă străduiam să nu-i dau a înțelege că exista în mine vreo urmă de șovăială. E drept, câteodată mai scânceam cu ochii pe cer, cu furia robului pe soarele care nu scăpăta mai repede spre culcare. Cu coada ochiului trăgeam spre chipul tatei. Dar tata era indiferent. De zidul acela de indiferență se izbea vraja visurilor mele. Căci dincolo de cânepişte, mult mai la vale se iţea o căsuţă spre iaz; alb văruită, cu două ferestre oarbe cât un cerdac şi-un curnic pentru păsări ca la oarece creştin în necaz. Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu era. Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat, Elendora. Că de-aş fi avut un ulcior de galbeni cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat; şi-un cal ca al lui, de poveste… Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa și uite aşa, ca un prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea la casa Elendorei. Fără îndoială toate astea erau și atunci de au rămas în imaginaţia mea. Degeaba aruncam pe-atunci, gresia, pieptenele şi tot ce mai aveam, în urma mea, pentru a ridica un munte, un zid, o pădure să-mi ascund povestea de ochii celorlalți. „Calul meu, îmi ziceam, nu se teme de copaci şi aleargă. Potcoavele scot fum și scântei sub gresia muntelui, ca un amnar”. Ca vântul, ca gândul mă rugam, toată noaptea, că mi-era sufletul atât de amar, să nu se înţepe frumoasa la deget cu fusul şi pentru că-i fusese ursit, a muri. Ca-n basmul mamei despre frumoasa-adormită, spus odinioară la gura sobei. Elendora avea cam de două ori și ceva vârsta mea. Când mă zărea venind dinspre cânepiște spre iaz, parcă avea aura soarelui animată pe chip. Deși tata spunea că munca la vie îmi dăduse unele trăsături de adolescent, în prezența ei redeveaneam un copil firav și fără apărare. Nu cred că a știut vreodată că eu chiar o iubeam și că aș fi vrut, cu tărie, să dăinuie povestea noastră nemărturisită. Râdea și se înveselea ori de câte ori mă punea să-i mai rostesc acele versuri ale lui Esenin care aminteau despre răsunătorii zurgălăi și o harmonică-otravă ce înveselea jocul unor flăcăi și fete de la țară. Când rosteam strofa: „Cel ce știe locul meu sărac,/Revăzându-l, l-ar răzbi fiorul,/S-ar opri la fiece copac/Să-i sărute bucuros piciorul”, mă opream pentru a o privi sfios.
            -Ce vorbe! Îmi place, îi auzeam clinchetul de clopoțel al glasului.
     Apoi, Elendora își ridica rochia până deasupra pulpelor ca de marmură și mă îndemna cu ochii:   
            -Eh! Pricep. Pot să pricep ușor unde bați!
     Își lăsa apoi poalele rochiei să cadă și privea de-a lungul iazului, spre pâlcurile de copaci ce continuau să se desfacă în ambele părți, încet și în alunecare progresivă către pâclele orizontului. Iar când îi rosteam poezia cu vulpea care șchiopătase până la vizuină cu un picior zdrobit, i se oglindea în priviri durerea provocată de gloanțele vânătorului trase în blana vulpii căzute în viscol.
            -Ah, pricep că și ție îți pare rău. Gata! Ajunge. Trebuie să te duci și tu acasă. Și mă lua de după cap cu brațele ei dezgolite și mă trăgea la piept de-și lăsa sărutul ei fecioresc în părul meu moale. Îmi zicea: Dar să mai vii!
    Plecam indecis, însă aș mai fi vrut să-i mai spun câteva versuri din Esenin, din acele poezii la care cuvântul se închină în genunchi și fără speranță dinaintea iubirii.
    Seara adormeam cu umbra nopții pe chip. Era suficient că doar eu știam taina întâlnirilor noastre și toate astea pentru că o iubeam sincer. Chiar dacă ea nu avea să cunoască vreodată motivul pentru care mă înfățișam la poarta ei și chiar dacă Elendora își va trăi viața fără a bănui pricina acestui lucru, ori că în acele scene sălășluia numai pentru  mine chemarea unui vis de iubire, era suficient că unul dintre noi credea. Tot ce contează cu adevărat, la final e că ai iubit şi ai fost o poveste. Altfel  viaţa poate a trecut ca un ropot de ploaie; că până şi pe tine, calule din poveste, nu te mai ajută norocul. Nici jăratecul nu te mai ajută, nici focul. Ce soartă ai și tu, calul meu mereu îngenuncheat de atâta nenoroc! Pe atunci credeam în povestea care pusese stăpânire pe inima mea tot mai grea. Și eram convins că în cetatea mult ferecată, s-au ars fusurile din toată împărăţia aceea să nu se împlinească ursita. Așa credeam. Ce-mi păsa că nu toate poveștile sunt adevărate? Elendora o chema pe frumoasă. Și mi-era dragă Elendora. Ca lanului de grâu, ploaia de vară. Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea, până aproape de iaz, unde ea se scălda uneori după  străjerii formați din pâlcuri de trestii, seară de seară. Ascultam cântecul ei vrăjit cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă despre ceva pe atunci nelămurit. Urmau rândunelele luând calea depărtărilor. Nici soarele parcă nu mai cobora sub pământ de pe linia orzontului. Trecuse vara iar toamna era şi ea pe sfârşite. Iar frigul răzbea şi în vale şi întreaga vâlcea se cufunda în mister. Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu  zmeul pe câmp. Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă cu mine. Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă. Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii. Mă lua deoparte şi mă ciufulea:
-Măi copile, eşti prea mic pentru ea. Știm pe unde tot zăbovești. Iar eu negam cu tărie. Apoi, mama mă lua cu blândețe: Vai, Andrei, să te pierzi la vârsta asta, tu?... Copile, n-ai de ce a te teme. Steaua Tristeții nu va răsări în grădina cu stânjenei.
    Cum aducea vorba despre stânjenei cum și uitam de pricina întristării. Fiindcă stânjeneii îmi aminteau de zilele luminoase trăite alături de bunicul. Când mi se făcea dor de bunicul rupeam câteva tulpini îmbobocite și mă prezentam la mormântul său din cimitir ca un soldățel încins cu sabia la șold. Dar acolo, sub tainica platoșă de borangic a iubirii mele nemărturisite îmi descărcam sufletul de nenumăratele dovezi ale unor vise devorate de mari speranțe. Adormeam hăituit de semnalele nopții întrebându-mă în zori: „Pentru ce mă lovești, Doamne, ca pe un orb acele vise venite să-i tulbure somnul dacă nu-mi aduci, peste zi, și alte întâmplări aurite?”
     Și uneori Elendora îmi apărea, în vise, ca un dar. Stăteam fermecat în faţa ei îndrăgostit peste fire. Ca şi cum aş da bună seara unei prinţese. „Alta-i povestea, spuneau şi buzele ei. Alta-i povestea acum, spuneau și ochii ei. Să nu fii trist. Orice chemare trebuie suprimată oricum, altfel vei îmbătrâni şi tu, şi calul. Și cetatea spre care mergi fără-ncetare mai îndepărtată va fi, din veac în veac şi câţi încă s-or mai pierde pe drum!” „Da, Elendora, murmuram. Ne vom aminti, cândva, de toate acestea când şi tu te vei furişa pe urmele mele, în vise, și ca un spiriduş speriat de tunetul zilei te vei afla dincolo de acel munte şi acea pădure, la drum”.

2.

   Mai deunăzi, într-o toamnă, tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis. Plecam să mă bat cu zarea cea largă. Și-n gară: ceață, vânt, zăpadă și tăcere. M-am trezit recitând, în vagonul pustiu, din nou, din Esenin: „Pentru asta inima mi-i moartă/Când privesc al anilor prăpăd…/Vechea casă c-un dulău la poartă,/Parcă știu că n-am s-o mai revăd”. Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea. De la fereastra trenului le vedeam, celor de pe peron, tremurând siluetele. Și totuși, îndată ce trenul se pusese în mișcare, fugind cât mai departe de ai mei, realizam că lăsasem în voia soartei crâmpeie sfărâmate din marea iubire și că întâlnirile mele cu Elendora la iaz aveau să fie ultimul eveniment fericit din viață. „Adio! Până la vara viitoare”, le-am zis celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului, câţi mai credeau că vor trece ceva anotimpuri şi-n vara cu alte spice solare, seară de seară, jos în vâlcea, voi putea relua acel vis. Visul pentru care surâdeam şi le povesteam uneori prietenilor, despre Elendora fata din vâlcea și cuvintele îmi dădeau întruna ghes. Descoperisem o nouă latură a vieții: încrederea în viață și în bucuriile ei. Poate că tot ce spun acum, sună ca vorba duşilor de pe lume… Dar pe atunci le dădeam trufaş, tâlc şi înţeles. „Va veni o zi când voi trece la fapte”, îm spuneam. Să fiu ca acei bărbați despre care spunea Plutarh că merită să le amintești numele când au săvârșit multe fapte mari. Nu se poate uita cum Elendora mă îndemna să rup muțenia în care alunecam ca un copil rău: „Ce voiai să spui? Spune, spune…”. Voiam să-i spun toate frământările mele. Dar mă înspăimânta doar gândindu-mă cât de mult o iubeam și nu mă puteam ridica la anii ei. „Nu-i așa?, îmi zicea. Ceea ce-i în mintea ta acum, e doar o distracție”. Urma o tăcere scurtă. „Ce rău îmi pare că trebuie să pleci din cătunul ăsta”, mai zicea.
      Unii îi spun acestor clipe din viața lor: nenorocire, suferință. Dar eu îmi spuneam că atâta timp cât există viață, oricât de departe te-ai afla de iubirea ta, gândindu-te înapoi la cele trăite, există și fericire.  
   Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam că poveştile rămase în urmă erau poate numai pentru puştani. Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă i se întâmplaseră-n poveste, timpul, la căsuţa din vâlcea, cu funii groase, asemeni voinicului, să-l fi legat eu de pe-atunci!
-Nu mai locuieşte nimeni acolo! mi-a zis tata izbind cu barda-n butucii noduroși cum se face pentru întinerirea viei. Tăiam via. Din nou, amândoi. Peste ani. „A ruginit frunza din vii…” – sau aşa credeam că trebuia să răsune din nou cântecul la care urmau şi rândunelele, cum se înşirau ele în cârd spre apus. În timpan îmi răsuna cântecul unor ciocârlii mult ridicate deasupra câmpiei. „De ce-mi pare cântecul vostru atât de cunoscut? Despre ce cântați?, le strigam. Parcă pluteam, iarăși, în aerul meu, în platoşa de aur a copilăriei”. „Tu ce cauți aici, zăpăcitule!” mă așteptam să le aud. Și chiar le auzeam cum ciripeau de acolo de sus: „O fată cândva i-a plăcut fără margini că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”
 Degeaba mai arunc gresia, pieptenele şi tot ce mai am. Calul meu nu se teme de copaci şi aleargă. Potcoavele scot din nou fum sub gresia muntelui, ca un amnar. Strigam în urma lor:
- Doar Dumnezeu știe dacă va mai veni o zi când îi voi ieși dinainte și ea mă va privi, la fel, cu ochii rotunzi larg deschiși și-mi va spune: „Ce vorbe? Îmi place.”
    Mai departe, dincolo de zările alipite de cer se tânguia timpul cu limbă de clopot și suliţi de înger lăicer. Dar cred că pe tine, cititorule, nu te interesează lucrurile acestea. De aceea mă rugam cu ochii îndreptați spre cer. În starea de receptivitate sufletească în care se afla copilul din mine, rugăciunea aceasta trebuia să-l impresioneze adânc pe Dumnezeu. Sudori reci mă  treceau pe frunte. Şi-n tâmple: „Elendora, Elendora, Elendora”, îmi vuia copilăria.
    …Elendora fusese ursită să o pețească un olar și să o ducă din vale, spre munte. Și cât de sterpe păreau acum străjerii de la iaz, cânepiștea din deal și mușuroaiele sub care îngropase tata via! Şi-atunci am coborât cu calul în poveste. Şi toate oalele din cale, prin târguri, pieţe şi oboare luam ca prinţul în picioare. Ca-n basmul mamei, spus odinioară la gura sobei unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului aromind pe un caier şi-un fus.


                                                   FLV

miercuri, 2 august 2017

Fetița din fereastră

                               Fetiţa din fereastră
                        (schiță)
                   
      Îi făcea plăcere să stea ore în șir la fereastră. Strada se termina odată cu căsuța lor. Locuiau împreună: mama, tata și bunica ei. Dincolo, la o sută de metri de gardul lor începea pușcăria. În fața închisorii era un dud. O lăsau gardienii să se înalțe pe vîrfuri și să prindă între palmele ei micuțe câte o creangă de culegea în buzunarul de la șorțuleț dudele negre și dulci. „La vară, vara viitoare, tăticule, am să te iau de mână și o să mâncăm împreună din dudele pomului”. Visa. Tatăl îi spusese, odată, că fetițe ca ea își visează norocul. Foarte bine! spunea fetița. „Cine nu-și cunoaște norocul, n-are decât să se chinuie stând în poziție de drepți în așteptarea lui, ca deținuții strânși, în formație, la apelul de seară” îi răspundea ea, țâfnoasă.  Nici un alt ochi decât al ei n-avea să vadă atât de firesc, săptămână după săptămână spectacolul din pușcărie, care nu urmărea decât oribila degradare a propriului suflet. „Azi, spuse fetiţa n-am să mai privesc prin fereastră. Nu mai am ce-mi imagina…Toate astea, acum vor fi doar mormânt”. Noi, cei de pe strada fetiței știam că tatăl ei pleca deseori. De la bunică-sa, aflase și ea că tatăl ei trecea granița în Bulgaria și se ocupa cu comerțul. „Ce fel de comerț?”, sărea ea cu mâinile ridicate la gura bunicii, știind că altfel bunică-sa va trece mai departe și nici gând să mai aducă și alte detalii unei astfel de destăinuiri. Iar bunică-sa, așa ni se spunea, o privea mirată. Adică, ce o interesa pe ea? Bine că tatăl mai aducea și acasă, de-ale gurii. Dar fetița nu se lăsa păcălită cu una cu două. Avea ceva din limpezimea ochilor cu care Dostoievski stătuse neclintit dinaintea plutonului de execuție. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fim o familie reunită!” o liniștea bunica. „Dar dacă Dumnezeu nu-i va arăta drumul întoarcerii către casă?” „Ce Dumnezeu poate să fie? Mai bine te culci…” căuta bunica să-i domolească din avânt. Și fetița asculta de vorba bunicii. Pleca la culcare să-și întâmpine visul. Căuta să viseze mai departe tot ceea ce i se arătase cu o seară înainte. Când tatăl o luase de mână și o dusese pe un câmp plin cu pepeni iar ei îi spusese să nu-i fie teamă și să culeagă unul pe pofta cenușăresei lui. „A fost bostana bunicului tău, îi auzea ea glasul tatălui. Ținea să te ia cu el și să-ți aleagă cel mai frumos pepene. N-a mai apucat. Când a venit colectivizarea, prin '52, i-au confiscat pământul și pe el l-au vârât în închisoare și l-au bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții”. Dar dacă n-are să mai viseze de unde a rămas? Ăsta era gândul care sfredelea în mintea ei ca o carie. „Nu, nu se poate! Tata se va ține de cuvânt. Doar mi-a promis...” Se și vedea ținută de mână de tatăl ei care urma să vină și să-și scuture cizmele de zăpadă, în prag. Ca și atunci! Avea trei ani. Era mică, dar ținea minte totul. Așa se întâmplase cu ceva ani în urmă, într-o iarnă. Rămăsese singure în căsuța tot mai friguroasă. Tatăl ei sosise la timp; nu mai aveau lemne de foc. „A murit călăul Stalin”, l-a auzit pe tatăl ei la un moment dat. Era de bine, era de rău? Ar fi vrut să o întrebe pe bunică-sa, dar era atâta vânzoleală în casă! Pe cine să întrebi?... Și au mai trecut alți patru ani. Într-o dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga, pe uliță, că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu, fratele mai mic din partea tatălui. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un radio ce funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați cu mic cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio, impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela, o astfel de înmormântare în direct. Fetița a plecat spre casă fără să înțeleagă o iotă din toate astea. Auzise, doar auzise, că tatăl ei fusese ridicat în plină stradă, atunci, când tocmai le striga celor strânși dinaintea acelui radio, să plece spre casele lor și să se bucure, că de-abia de-acum venise și vremea lor. Bunică-sa nu-i spusese nimic clar. Dar fetița era tot mai sigură. Va veni tatăl și o va lămuri despre toate aceste lucruri tare încurcate. Astfel venise și vara în care ea voia să-i arate dudele negre și dulci, apoi trecuse și vara și venise toamna. O toamnă lungă în care, când i se zbătea ochiul, chipul ei avea un aer chinuit. Acum însă tatăl nu mai dăduse pe acasă. Și tocmai venise iarna. Fiecare zi a plecării tatălui îi era bine clasată printre amintirile ei. Dar uneori amintirile se năpusteau asupra sa nu succesiv ci în haită. De data asta nu mai era la fel. Avea o strângere în stomac ce i se suia până în cerul gurii. Ar fi vrut să fie o pasăre. Liberă ca orice pasăre. Să poată pleca, luându-și zborul de la fereastră, când voia. Dar cine să o înțeleagă, când ea avea să fie liberă, liberă ca pasărea cerului? Când îl văzuse ultima oară, tatăl își ținuse în mână pălăria de pai. Îi făcuse semne cu ea. Ca și cum nu mai voia să se despartă de fetița lui. Ea văzuse cum își rostogolise, mai apoi, ochii și își legăna capul ca atunci când chibzuia că ar mai avea ceva de spus. Dar nu mai apucase. Plecase fără a mai spune ceva. „Parcă e pendulul din sufrageria mătușii Ecaterina”, zâmbise fetița în urma lui.
    După plecarea tatălui, întotdeauna punea capul pe  pernă și visa. Știți visurile alea când până și cerul se prăbușește ca în dansul fulgilor de nea și totul miroase a sfârșitul lumii? Cenușăresei i s-o fi spus de către cineva, ceva despre mândrie și despre vanitatea acesteia? Realiza că pentru ea dansul din vis se sfârșea, ca în tabloul lui Breugel, însă numai atunci când dansatoarea primea un sărut. Așa ceva trebuie să fi trăit și fetița după acea despărțire de tatăl ei. În care și credea, ca în Dumnezeu. Ştia că trebuie să creadă în ceva: un munte, un copac foarte mare, o scoică azvârlită pe ţărm. Ceva sfânt! Pentru fiecare există un loc anume unde să se poate ruga. Unde şi  în urma lui vântul şi ploaia, un munte de cuvinte cu pletele lor vor spăla. „Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!... Ochii tatei sunt înlăcrimați!” repeta ea stând dinaintea ferestrei, acolo unde fetiţa vede, înţelege şi visează un câmp plin cu pepeni dar și ciorile cârâind în salcâmi. Însă cel mai mult visa dudul din fața închisorii. Cum se înălța ea pe vârfuri și prindea câte o creangă de culegea în palme dudele negre și dulci. „Pentru tine tată. Pentru tine le-am cules. Nu-i așa că sunt tare gustoase?” Apoi amintirile chiar se năpusteau ca în haită de nu mai înțelegea nimic. Și își repeta: „O să vină tata… o să vină tata…” Repeta și în visul unde o vedea pe maică-sa în straie de sărbătoare cu obrajii ca două pâini puse la dospit. Astfel îi apărea chipul ei şi când se uita pe fereastră. Să vină mama ei. Şi de mână, la biserică, vedea cum au să plece-mpreună.
    În urechi îi turuia febra. Parcă era carul fără o roată al bunicului, când trăia. Pe pernă fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat. „De la fumul de tămâie al părintelui”, gândea fetiţa îndrăznind câte ceva. De curând o condusese pe mama ei, în alai mare, alături de oameni de pe strada ei, în biserică. Dar nu înțelegea de ce mama ei nu se uita la ea când îi strângea mâna albă și rece. În imaginea zărită pe fereastră ea se vedea, mai mereu, lângă mama ei. „De ce fusese lăsată singură în capela aia rece?” Ăsta era gândul. „Ea se roagă acum şi pentru mine!” îi răspundea. Astfel dialoga fetița stând în fața ferestrei. Şi gândul îi făcea şi fetiţei pe plac. Două morminte spăla acum vântul şi ploaia în cimitir, prin costrei: al bunicului, şi al mamei. Şi crucea ce-i acoperea. De la fereastră toate i se păreau uneori branduri aruncând-o în noaptea rece şi rea.
     La capătul străzii era puşcăria străjuită de-o livadă cu pruni și solitar, aproape de porțile înalte, dudul ei mult îndrăgit. Aşa trecură anii aceia nebuni… Printre bălăriile întinse până la garduri: cu patrule la capătul străzii, strigându-se la fel noapte de noapte. Odată s-a trezit lângă dud. Trecuse demult vremea dudelor. Așa că a înaintat spre poarta necunoscută a închisorii. „Trebuie să stați la rând și să luați un număr”, i-a zis gardianul. S-a întors. O avea pe bunica acasă. „O să ne descurcăm amândouă. Nu poate fi ăsta sfârșitul lumii” își spunea. Alături de bunica putea să viseze mai departe la fereastră. Cu bunica, cea care-i murmura mereu un cântec fetiţei. Nu astea îi fuseseră ei toată copilăria? Mama ei îi cânta și ea, uneori, acel cântec, ceva care amintea despre o fată cenușăreasă care își găsise norocul într-un pantof: „Să vedem unde găsești/Pantofiori ca și ai mei dragă Lia?/Doar când o să-i nimerești/Pentru mine, pe-ai reginei Maria”. Ea ştia doar că nu avea nici un rost cântecul acela despre o cenuşăreasă ce avusese atâta noroc. Ştia că la sfârşitul zilei, pe secetă sau ninsoare, tatăl ei va veni cu mâncare. Și asta, de acolo de la fereastră, imediat cum nu se mai auzeau peste cătun potcoavele cailor alergând. Caii tatălui. În galop.
    Acum, în urechi îi turuia febra ca un car în mişcare. „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că are grijă de ochii fetiţei! De iarba crescută peste morminte; de tatăl care întârzia în ninsoare. Şi de muntele ei de jurăminte.
      ...La capătul străzii era doar puşcăria și fumul tămâiei ce urca înspre cer de la biserica unde fusese alături de mama sa pe ultimul drum. Şi-n geamul de la fereastră,  doar vântul şi ploaia biciuia amintirile fetiţei. Chiar până dincolo de linia orizontului, în cel mai tare mister care îl învăluise și pe tatăl ei dincolo de porțile închisorii. Iar ei totul îi era mult mai misterios și mai tulbure decât realitatea, că de acolo de sus, ochii ei grei, lipsiți de viață, părea a spune: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit visul meu?”


                                             FLV