joi, 27 aprilie 2017

Poem: „Abia cu timpul”

Abia cu timpul

„Floarea mea înflorește numai în amurg...
Și tot atunci cuvintele, păsări în beznă,
au stârnit ploaia acelui septembrie
peticit în trădări”
De fapt, doar astea au fost ultimele ei cuvinte.
Ținea rochia într-o smulgere statică
deasupra ierbii înstelate cu părăluțe
și cred că avea strălucirea magneziului;
o frunză de ferigă îi acoperea coapsa
când am înrămat-o și am pus-o în tablou.
Pot să dovedesc și cum
m-am întors din povestea cu cel tocmit să rămână
singur pe planeta cu mulți sori.
S-a și întâmplat ca în noaptea aceea
cu o lumânare aprinsă în mână,
agitând un steag,
o anunțam că am ajuns la capăt de tărâm.
Aveam cu mine fărașul cu jăratec
pentru cel dintâi cal năzdrăvan
și asta îmi dădea tot mai multă încredere.
O auzeam:
„Poți fi luat drept nepământean
în adăpostul cailor”
Și, tot cu acel buchet de flori sălbatice (strânse la piept)
i-am întins unele cheițe
pentru a deschide inimile
celor care luaseră calea căinței ca stane de piatră.
Îmi amintesc că era pe vremea când sturzii
zburau de-a valma printre mesteceni
mimând pentru noi fericirea.
Dar din păcate, toate se învață
abia cu timpul.
                         FLV

vineri, 21 aprilie 2017

Poezia lunii aprilie

Cum sunt toate rânduite

Frumoasa mea:
întroienit de gânduri îți scriu.
Ai văzut tu, pe altcineva strângând la piept o lume întreagă?
Am vâslit sub un cer al pierzaniei
Crucea pusă-n spinare o au și lăstunii, spuneai.
O săptămână zidesc cuibul
dar vine ploaia și le dărâmă cocioaba.
Ele însă se mută mai la vale și iar zidesc.
Cum sunt toate rânduite pe lume.
Am încercat și eu să vâslesc prin acest cer al poeților
și tot pentru tine am săgetat stelele la rând.
Cu aceeași groază
priveam, în același timp
cum toți au să sângereze în urma mea.
„Nu aprinde focul, mi-ai spus
Am să ard
și amintirile au să taie în carne ca niște ferăstraie.
Trece-mă doar prin focul tău”.
Acum, firește, nu mai are rost
Lucru de mare mirare
să avem un cuib de lut
sub acest cer cântat de poeți.
Așa e de când lumea. Nu doar niște semne arătate în vis:
„Poeții sunt doar niște ferestre deschise spre cer
și își cârpesc viața cu fiecare copac strâmb
rămas să înflorească
odată ce au îmbrăcat cămașa poeziei”.
Cum de altfel au și fost rânduite.

                                                 FLV


luni, 17 aprilie 2017

Un poet dialoghează cu zeii

Acolo unde se dialoghează cu zeii… își pierde urma inorogul.  

      Cu noul său volum de poezie („Își pierde urma inorogul…” -166 pag. - apărută la Ed. Ex Ponto, 2016), Ion Roşioru, poetul care și-a făurit o manta lirică personală prin forța debordant halucinantă a imaginației, revine la genul consacrat (elidele) din volumul de versuri „Mir(easmă) de nard”. Spuneam atunci că mai întâlnisem această specie literară în poezie la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate. De această dată poetul Ion Roșioru ne stârnește, prin cople (gen nou, de origine andaluză) și elide, emoţia revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale) și, totodată, îi readuc şi cititorului îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate. Gândul poetic, boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este  plin de semne şi tâlcuri. Iar cititorului toate astea nu i se vor mai părea doar intenţia poetului de a locui poetic într-un spaţiu numai şi numai al lui. Mesajul poetic răzbate din fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu poetic aparte. Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a potenţării unui sens anume. Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa poetică: „De trei ori s-a dus zăpada și de patru ori a nins:/Arde becul la intrarea casei cu stăpânul stins!/Curtea-i tot mai fără leațuri și garaju-i devastat:/Insu-a fost de primărie fără datină-ngropat!/O buleandră putrezește în fereastra fără geam:/Unii spun că noaptea-n casă fac nălucile bairam!/Niște țigle stau să cadă și s-a rupt un căprior:/Nu-i exclus ca după moarte prin spărtură să cobor!” (Niște țigle stau să cadă...).
    Ceea ce-l apropie de marii săi înaintași (în accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Natura maladiv-pesimistă a poeziei din cople și elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri  târzii”.
    Respectul faţă de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate. Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul celor 10 cople cu varațiuni și 220 de elide) câteva: 1). Rătăcirile nostalgice într-o lume a iubirii și în afara ei (vezi: C-un ban de vamă…; Trilul sturzilor din târg; Din păcate-i fără leac;  Tu ești soră cu norocul; Oare unde-s, Doamne, anii; Tu întețești povestea mea; Un pustiu fantastic: eu; Încerc zadarnic să exist; M-a înghițit nezarea lumii etc...). 2). Evocarea satului natal și a trecutului  îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea basmului şi amintirilor mirifice (M-am întors la țară (coplă cu varațiuni); Celestul mit a năpădit-o; Spre și dinspre moară; Ci ieșind să nu-l mai strig; Amintirile de mâine; Am fost termite amândoi; Albă altădată, casa… ;Un toiag de ceară pură ; De ce vremea ta rămâne?; Au murit de ger și ei… etc.). 3). Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate (În lotca lunii noi; L-am strigat în cer să-l pasc; Niște țigle stau să cadă…;La un lat de fluviu roșu; etc...). 4). Tărâmul celor care nu cuvântă. Cu trecătoarele figuri ale satului (Drușca Alambrușca, (coplă cu varațiuni); De trei zile; Gardul lelei Magdalena; S-a născut să moară crin; Umbrei morarului îi ducem; etc...). 5). Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze (Soarta-i soartă, zaru-i zar, (coplă cu varațiuni); Voi muri definitiv; Cineva din soarta noastră; N-o să am aici pe nimeni; Mă chemase astăzi moartea; etc...). Și unde „moartea noastră cea de toate zilele” nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică, o mişcare permanentă spre „ceva” în care nu se întâmplă nimic nefiresc în afara acestei deplasări ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă.  6). Lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi părerilor de rău (Drept care mă bate gândul; Cu-n ban de vamă; Cândva eram al tuturor; În zadar te-am așteptat; etc...). Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. 7). Lumea lecturilor și a personajelor cu care încearcă să se identifice (De ce?;  În vis te strâng la piept; Rămân ca Lică Sămădăul Etc.).
    Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete: „Perechi, îndrăgostiții lumii mă vor pustiu de parcul lor/ Ești tot mai toamnă viitoare. Sunt tot mai ultimul cocor”. Sau: „N-a fost să fie: drumul nostru s-a frânt în clopotul de apă/ Exact în clipa când destinul în soartă se forța să-ncapă”. Și toate acestea pentru că: „Fantomele înfierbântate golesc ulcior după ulcior:/Dau recitaluri de elide și-ncep să fiu în ochii lor”.
     Într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele „fondului de trăiri afective şi ideatice” împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract, varațiunile din cople adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „M-am întors la țară. Casa n-are geam./Morții își arogă viața ce-o mai am!/ M-am întors la țară. Caut coasa-n beci./Îmi surâd doar paingi și butoaie seci!/.../M-am întors la țară. Tata e pământ./Peste el își cerne floarea teiul sfânt!/…/M-am întors la țară. Țara-i cimitir./Ca o vulpe vântul schiaună-n ceair!/…/M-am întors la țară. Râde greu blestem./De-o să mor temeinic e de cât te chem!/…/M-am întors la țară. Nu mai sunt fântâni./Cine să mai spună pilde din bătrâni?/…/M-am întors la țară. Ceru-aici e corb./Vino cât cu ochii pot să te mai sorb! (M-am întors la țară, coplă cu varațiuni).
     Sau (dinspre concretul lumii imediate spre poveste) să mai redăm și aceste versuri dintr-o altă coplă în care simți cum sufletul poetului îşi înalţă agonia spre acele întinderi învinse de elementele obsesive ale nevinovatelor întrebări adolescentine: „Mă iubește? Nu mă iubește? Și dacă NU! Ce mai înseamnă viața noastră?” Cităm: „Pastorul avea o fată cu descântec în cuvânt:/N-am crezut că fără dânsa o să fiu ca frunza-n vânt!/…/ Pastorul avea o fată și-o avea numai pe ea:/Ignoram c-avea să-mi facă prăbușirea și mai grea!/ (Pastorul avea o fată, coplă cu varațiuni ).
    Dar cum drumul dinspre poezie spre cititor („Mă străduiesc să storc poeme de foc din cel dintâi Cuvânt!”) trece atât de aproape de suflarea Creatorului, cu flaşneta sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători” din viaţa sa, ne declarăm întorși „în lume” cu visele sale, cum spune în elida „Mă-ncurajează gândul”. Asta, până când „un alt poet va scrie pe dig și va visa/Că-n lotca lunii intră ondina-n viața sa”, vă îndemn să-i citiți cartea de poezie. El se află, deja, pe înălțimile unde se dialoghează cu zeii.

                                                                FLV

miercuri, 12 aprilie 2017

Rătăcirile lui Don Quijote... (11)

Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace”  (11)
    
    Cervantes își scrie opera încercând a trezi spiritul la viață din mintea unor oameni alienați, cum ne și pare a fi cel încondeiat în Cavalerul Tristei Figuri. Cartea ce pare a concurat (ca răspândire și citire) Biblia, încântă pe cel care o citește prin marea dragoste, simțită fizic ca o sete imposibilă de potolit, tocmai prin redarea acelui cuplu de pustiire afectivă caracteristică schizofreniei. Don Quijote postând în cavalerul însuflețit de sete fierbinte de a îndrepta relele lumii ( de aici impresia de nebunie în care se avântă în bătălii imaginare) în timp ce Sancho Panza era cuprins de disperare pentru că stăpânul pe care cu zel îl slujea nu avea (din punctul lui de vedere) nici o șansă de îndreptare. Imaginea pe care și-o construise cu privire la Dulcineea e posibilă doar în mintea unui om bolnav (asta înțelege deocamdată Sancho), numai că maladiile mintale și o serie de manifestări degenerative îl constrâng pe Don Quijote să trăiască mult mai intens decât tovarășii săi de călătorie. Din acest contrast putem desluși și acel autoportret direct și indirect al scriitorului. În structura psihologică a creatorului de geniu găsim și o anume sensibilitate izbitoare cât și o predispoziție la psihoze și psihopatii în comportamentul eroului descris. Aflați pe culmea munților Sierra Morena, unde Don Quijote nădăjduia să se ascundă și să se pocăiască vreo două-trei zile, ca să nu dea de ei sfânta Hermandad „de care avea cuvânt a se teme”, ne aflăm într-un moment de răscruce al călătoriei celor doi. Aici i se fură (într-o noapte) măgarul lui Sancho, de nimeni altul decât Gines de Pasamonte, faimosul pehlivan și pungaș scăpat odată cu ocnașii, din lanț, de nebunia lui Don Quijote. Văicărelile și bocetele lui Sancho sunt firești, numai calmul și „vorbele cele mai bune”, adresate de stăpân sunt de necrezut, acesta  „făgăduindu-i că-i va da țidulă ca să-i dea, de la el, de acasă, în schimb, trei măgari”. Sancho nu se lasă păcălit de vorbele aiuritoare ale stăpânului. Pe  care le și socotește „iarăși minciuni și minciunele sau gogoși și moși groși ori cum s-o mai fi zicând”.  În pustietatea munților va rămâne, Don Quijote, de unul singur, să se pocăiască în vreme ce Sancho se va întoarce (călare pe Rocinante – ca să nu simtă lipsa măgarului -) spre ținutul Toboso, cu misivă de la stăpân, către frumoasa Dulcineea. Numai că soarta îl mână către șes, spre același han de unde plecaseră. Pe Sancho îl recunosc bărbierul și preotul. Cei doi vor a se deghiza pentru a-i face o farsă lui Don Quijote, dar în drum către locul de pocăință, norocul le scoate în cale pe frumoasa fată de țăran, Doroteea, care e încântată de farsa pe care cei doi (preotul și bărbierul) vor să i-o facă lui Don Quijote. Doroteea, devenită moștenitoarea marelui regat Micomicon (această prințesă de Guineea venită să-l caute pe faimosul cavaler) se înfățișează Cavalerului Tristei Figuri cu rugămintea „de a o răzbuna de jignirea ori de răul pe care un uriaș viclean i l-a făcut”. Astfel, planul celor doi de a-l înturna pe „dusul cu pluta”, nefericitul Don Quijote, către casă, pare să prindă. Don Quijote lămurit de-acum, că va trebui să dea piept cu Pandafilando cel Șpanchiu și că după ce-l va răpune va avea „și regat unde să domnim, și regină cu care să ne căsătorim”, pornește înapoi către același han buclucaș. Spre norocul lui Sancho, în drumul lor se întâlnesc cu hoțul măgarului și scutierul își recapătă măgarul. Vezi dumneata, cititorule? Până și preotul și bărbierul au realizat că „acest nenorocit de hidalgo” prea dă crezare la toate scornelile și minciunile îndrugate, doar că ele „au stilul și mireasma neroziilor din hârțoagele lui”.
   Doar că, dragă cititorule, Cervantes are acea dăruire dumnezeiască de a-l face pe oricare dintre noi, care citește, să ne bucurăm de faimoasele convorbiri între stăpân și scutier. Astfel de convorbiri sunt ca sarea în bucate la acest autor. Observam, citindu-l pe Tolstoi predilecția sa pentru descrierea scenelor de vânătoare și a seratelor cu petreceri prin casele boierilor ruși. Și unul și celălalt trăiesc atât de intens aceste descrieri, încât nouă nu ne rămâne decât admirația în fața creației.
   Iar cât privește imaginara întâlnire a lui Sancho cu frumoasa Dulcineea și momentul predării misivei din partea stăpânului său, cunoscând plăcerea de a i se povesti despre domniță, ajungem să nu ne mai mirăm de acel iureș verbal și tura-vura cu care îi tot dădea înainte Sancho: „Că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda!”.  Cât despre ce s-a mai întâmplat „la hanul care era spaima lui Sancho Panza și tristețea lui”, poate, altădată, vom povesti și acele isprăvi ce au avut loc, fiindcă și ele își au farmecul lor.

                                  (va urma)

    

miercuri, 5 aprilie 2017

Poem de zi

Ploaia la fereastră

De o vreme tot încerc
să înțeleg cum lipsit de adieri cerești
Bach nu și-a găsit mângâierea decât în propriul lui chin
Spunând: „Aud viața!”
De aceea nu pot povesti nimănui cum s-a cuibărit între noi
un septembrie cu praguri de lut.
Lut cu care mama lipea casa pe dinafară;
și singurătatea ei rămânea așteptând pe pereți.
Gândurile mele sunt întoarse de atunci.
Acum mi se spune că pot iubi și un copac
și fiecare amintire e o frunză picată în drum.
Și tot de atunci marea nu mai sprijină cerul
Nici cerul nu a mai lăsat umbra stelelor pe cărări.
Știu cum ploaia bate cu disperare în fereastra ta
Chiar povestea fetei care privea
printre stabilopozi marea,
va dobândi consistența unei ființe vii.
Și tot de atunci de la Nabokov
vin scrisori ca pe vremea când Mașenka scosese un țipăt
și sărise de pe balustradă.
Toate se întâmplau
sub arcada aceea unde – în opera lui Ceaikovski – murea Liza.
Nu știm încă nimic despre noaptea
ce cade greu pe umerii tăi.
Și țăndări se face luna
când se izbește odată cu ploaia la geam.

FLV


duminică, 2 aprilie 2017

Totul este nimic

Totul este nimic
                           
 Acesta este drumul tristeții în care
 Mă simt ca un lup prea încolțit pe ninsoare.
 Oare  de ce numai frica de umbre-i țesută?
 Care sfânt a murit? În ce urechi doar cucută,
 Mi s-a turnat îndulcind doar durerile toate?
 Ne-am întâlnit cam târziu, prea târziu, ai dreptate.
 Faci parte dintr-o altă lume. Eu, strâns în prinsoare
 Mă simt ca un lup hăituit, încolțit în vâltoare.
 Să se întâmple ce s-o întâmpla fără tine…
 Ca două pâraie, scoase din matcă, știu bine:
 Am o mie de pumnale în spate, înfipte.  O mie!
 Poate într-o zi, acolo unde ninsoarea adie,
 Îți vei aminti cât de singură ești, cum anume
 Toate cuvintele, rând pe rând, își pierd sensul în lume.

 De-mi pot mângâia nemărturisita căutare de sine…
 Să se întâmple ce s-o întâmpla…
 Totul este nimic după tine.

                                   FLV

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Ultima scrisoare

Ultima scrisoare

Primise scrisoare. Era fericit.
Castanii-n oraş dăduseră-n floare
Pe bulevard şi alei
tineri alunecoşi, doi câte doi…
Un evantai ca un fluviu
peste un oraş aurit.
Paşii lui pe asfalt, cadenţau a-ntrebare
Uluială era, sau mirare?
Dar primise scrisoare de la ea
Şi era fericit.
Îi scria că-l aşteptase-n oraş.
În parc la statuie.
Aveau să-şi lămurească
incertitudinile din vara aceea,
greşiţii lor paşi.
Îl aşteptase-ncordată, stingheră, trădată
sub razele soarelui.
Ca o gutuie.
El rememora ziua aceea, o derula.
Sub ochii lui, umbre, umbre-n câmpie…
Cu încetinitorul parcă zărea
gara pitică, pustie
şi trenul, trenul ce nu mai venea.

Din ce-i scria, se simţea încordarea,
povara, umilinţa, tăcerea…
Noaptea-i fusese amară, ca fierea.
Ea în braţele altuia, dar cu gândul numai la el
auzea, răbufnea,
sub acoperiş
ţipătul pescăruşilor veniţi de pe mare.
Unghia-n carne, până la sânge,
până la răsuflare…
Era dragoste, răzbunare, nici ea nu ştia
În ce fel două corpuri topite, vulcanice, în sudoare,
mureau într-o totală-ncleştare

Mâna lui pe hârtia aprinsă-nlemnise.
I se spulberă toate amintirile,
tot ce plutise cândva între cer şi pământ
- auritele vise.
O vedea în strălucirea gresiei pe asfalt;
O avea-n minte:
cu părul în vânt, cu mersul înalt…
Până şi din hârtia scrisorii
Tot ce însemna ea i se scursese-n cuvinte…

Dar primise scrisoare de la ea
Și… era fericit.
Ca un albatros peste oraş, rătăcit.
Plutea. Căuta. Nici el nu ştia.
Părul ei ca un curcubeu răsărit,
ca o poartă deschisă spre rai
Îl chema, îl dorea…

Şi el (în toate astea - Dumnezeule!) unde era?
Cu ţipăt de albatros, săgetat,
în iureşul fluviului,
în alunecarea îndrăgostiţilor pe alei
în agitaţia străzii şerpuind în oraş,
Luneca… luneca…

L-au găsit gardienii târziu.
Căzut pe asfalt.
Iar spre asfințit încă plutea
un albatros străveziu,
o stea de topaz, o bucată de nor…
Cam ce poate deveni sufletul
chemat să ocupe un loc

pe cerul înalt.

                   FLV