Ultima scrisoare

Ultima scrisoare

Primise scrisoare. Era fericit.

Castanii-n oraş dăduseră-n floare

Pe bulevard şi alei

tineri alunecoşi, doi câte doi…

Un evantai ca un fluviu

peste un oraş aurit.

Paşii lui pe asfalt, cadenţau a-ntrebare

Uluială era, sau mirare?

Dar primise scrisoare de la ea

Şi era fericit.

Îi scria că-l aşteptase-n oraş.

În parc la statuie.

Aveau să-şi lămurească

incertitudinile din vara aceea,

greşiţii lor paşi.

Îl aşteptase-ncordată, stingheră, trădată

sub razele soarelui.

Ca o gutuie.

El rememora ziua aceea, o derula.

Sub ochii lui, umbre, umbre-n câmpie…

Cu încetinitorul parcă zărea

gara pitică, pustie

şi trenul, trenul ce nu mai venea.

Din ce-i scria, se simţea încordarea,

povara, umilinţa, tăcerea…

Noaptea-i fusese amară, ca fierea.

Ea în braţele altuia, dar cu gândul numai la el

auzea, răbufnea,

sub acoperiş

ţipătul pescăruşilor veniţi de pe mare.

Unghia-n carne, până la sânge,

până la răsuflare…

Era dragoste, răzbunare, nici ea nu ştia

În ce fel două corpuri topite, vulcanice, în sudoare,

mureau într-o totală-ncleştare

Mâna lui pe hârtia aprinsă-nlemnise.

I se spulberă toate amintirile,

tot ce plutise cândva între cer şi pământ

- auritele vise.

O vedea în strălucirea gresiei pe asfalt;

O avea-n minte:

cu părul în vânt, cu mersul înalt…

Până şi din hârtia scrisorii

Tot ce însemna ea i se scursese-n cuvinte…

Dar primise scrisoare de la ea

Și… era fericit.

Ca un albatros peste oraş, rătăcit.

Plutea. Căuta. Nici el nu ştia.

Părul ei ca un curcubeu răsărit,

ca o poartă deschisă spre rai

Îl chema, îl dorea…

Şi el (în toate astea - Dumnezeule!) unde era?

Cu ţipăt de albatros, săgetat,

în iureşul fluviului,

în alunecarea îndrăgostiţilor pe alei

în agitaţia străzii şerpuind în oraş,

Luneca… luneca…

L-au găsit gardienii târziu.

Căzut pe asfalt.

Iar spre asfințit încă plutea

un albatros străveziu,

o stea de topaz, o bucată de nor…

Cam ce poate deveni sufletul

chemat să ocupe un loc

pe cerul înalt.

                   FLV