Abia cu timpul
„Floarea mea înflorește numai în amurg...
Și tot atunci cuvintele, păsări în beznă,
au stârnit ploaia acelui septembrie
peticit în trădări”
De fapt, doar astea au fost ultimele ei cuvinte.
Ținea rochia într-o smulgere statică
deasupra ierbii înstelate cu părăluțe
și cred că avea strălucirea magneziului;
o frunză de ferigă îi acoperea coapsa
când am înrămat-o și am pus-o în tablou.
Pot să dovedesc și cum
m-am întors din povestea cu cel tocmit să rămână
singur pe planeta cu mulți sori.
S-a și întâmplat ca în noaptea aceea
cu o lumânare aprinsă în mână,
agitând un steag,
o anunțam că am ajuns la capăt de tărâm.
Aveam cu mine fărașul cu jăratec
pentru cel dintâi cal năzdrăvan
și asta îmi dădea tot mai multă încredere.
O auzeam:
„Poți fi luat drept nepământean
în adăpostul cailor”
Și, tot cu acel buchet de flori sălbatice (strânse la
piept)
i-am întins unele cheițe
pentru a deschide inimile
celor care luaseră calea căinței ca stane de piatră.
Îmi amintesc că era pe vremea când sturzii
zburau de-a valma printre mesteceni
mimând pentru noi fericirea.
Dar din păcate, toate se învață
abia cu timpul.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu