Acolo unde se dialoghează cu zeii… își pierde urma
inorogul.
Cu noul său volum
de poezie („Își pierde urma inorogul…”
-166 pag. - apărută la Ed. Ex Ponto, 2016), Ion Roşioru, poetul care și-a
făurit o manta lirică personală prin forța debordant halucinantă a imaginației,
revine la genul consacrat (elidele) din volumul de versuri „Mir(easmă) de nard”. Spuneam atunci că
mai întâlnisem această specie literară în poezie
la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin
împerecherea a două versuri rimate. De această dată poetul Ion Roșioru ne
stârnește, prin cople (gen nou, de
origine andaluză) și elide, emoţia
revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor
din munţii Buzăului (locurile natale) și, totodată, îi readuc şi cititorului
îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate. Gândul
poetic, boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este plin de semne şi tâlcuri. Iar cititorului
toate astea nu i se vor mai părea doar intenţia poetului de a locui poetic
într-un spaţiu numai şi numai al lui. Mesajul poetic răzbate din fiecare vers
care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor, libertatea de a te plimba la
nesfârșit într-un templu poetic aparte. Împerecherea a două versuri cu
semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite,
iată o necrezută asociere a lor, a potenţării unui sens anume. Fiindcă în
contact cu fiinţa suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei îl
legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta
oikumenicos (în sens de universal) spiritul, fiinţa poetică: „De trei ori s-a dus zăpada și de patru ori a
nins:/Arde becul la intrarea casei cu stăpânul stins!/Curtea-i tot mai fără
leațuri și garaju-i devastat:/Insu-a fost de primărie fără datină-ngropat!/O
buleandră putrezește în fereastra fără geam:/Unii spun că noaptea-n casă fac
nălucile bairam!/Niște țigle stau să cadă și s-a rupt un căprior:/Nu-i exclus
ca după moarte prin spărtură să cobor!” (Niște
țigle stau să cadă...).
FLV
Ceea ce-l
apropie de marii săi înaintași (în accepţiunea noastră) este: atmosfera,
misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice,
taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Natura
maladiv-pesimistă a poeziei din cople și elide, cu suflu devastator pentru
accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetului capabilă de un „optimism”
interior-ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei
perspective de „anotimpuri târzii”.
Respectul faţă
de limba română, ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. E o
încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate. Să
exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul celor 10 cople cu varațiuni și 220
de elide) câteva: 1). Rătăcirile
nostalgice într-o lume a iubirii și în afara ei (vezi: C-un ban de vamă…; Trilul sturzilor din târg; Din păcate-i fără leac; Tu ești soră cu norocul; Oare unde-s, Doamne,
anii; Tu întețești povestea mea; Un pustiu fantastic: eu; Încerc zadarnic să
exist; M-a înghițit nezarea lumii etc...).
2). Evocarea satului natal și a
trecutului îndepărtat, a unui trecut
intersectat cu lumea basmului şi amintirilor mirifice (M-am întors la țară (coplă cu varațiuni); Celestul mit a năpădit-o; Spre și dinspre moară; Ci ieșind să nu-l mai
strig; Amintirile de mâine; Am fost termite amândoi; Albă altădată, casa… ;Un
toiag de ceară pură ; De ce vremea ta rămâne?; Au murit de ger și ei… etc.).
3). Cântecul îndepărtat al
tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate
(În lotca lunii noi; L-am strigat în cer
să-l pasc; Niște țigle stau să cadă…;La un lat de fluviu roșu; etc...). 4).
Tărâmul celor care nu cuvântă. Cu trecătoarele figuri ale satului (Drușca Alambrușca, (coplă cu varațiuni);
De trei zile; Gardul lelei Magdalena; S-a
născut să moară crin; Umbrei morarului îi ducem; etc...). 5). Tema morţii, în cele mai diverse
ipostaze (Soarta-i soartă, zaru-i zar,
(coplă cu varațiuni); Voi muri definitiv;
Cineva din soarta noastră; N-o să am aici pe nimeni; Mă chemase astăzi moartea;
etc...). Și unde „moartea noastră cea de toate zilele” nu-i, în fond, decât o călătorie ludică, o mişcare
permanentă spre „ceva” în care nu se întâmplă nimic nefiresc în afara acestei
deplasări ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare,
până într-o zi când Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă. 6). Lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi
părerilor de rău (Drept care mă bate
gândul; Cu-n ban de vamă; Cândva eram al tuturor; În zadar te-am așteptat; etc...).
Chiar şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi
speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică,
pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. 7). Lumea lecturilor și a personajelor
cu care încearcă să se identifice (De ce?;
În
vis te strâng la piept; Rămân ca Lică
Sămădăul Etc.).
Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre
poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă
dominant nostalgică plină de regrete: „Perechi, îndrăgostiții lumii mă vor
pustiu de parcul lor/ Ești tot mai toamnă viitoare. Sunt tot mai ultimul cocor”.
Sau: „N-a fost să fie: drumul nostru s-a frânt în clopotul de apă/ Exact în
clipa când destinul în soartă se forța să-ncapă”. Și toate acestea pentru că: „Fantomele
înfierbântate golesc ulcior după ulcior:/Dau recitaluri de elide și-ncep să fiu
în ochii lor”.
Într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele
„fondului de trăiri afective şi ideatice” împinse până la limita
constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi
abstract, varațiunile din cople adăpostesc
în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „M-am întors la
țară. Casa n-are geam./Morții își arogă viața ce-o mai am!/ M-am întors la
țară. Caut coasa-n beci./Îmi surâd doar paingi și butoaie seci!/.../M-am întors
la țară. Tata e pământ./Peste el își cerne floarea teiul sfânt!/…/M-am întors
la țară. Țara-i cimitir./Ca o vulpe vântul schiaună-n ceair!/…/M-am întors la
țară. Râde greu blestem./De-o să mor temeinic e de cât te chem!/…/M-am întors
la țară. Nu mai sunt fântâni./Cine să mai spună pilde din bătrâni?/…/M-am
întors la țară. Ceru-aici e corb./Vino cât cu ochii pot să te mai sorb! (M-am întors la țară, coplă cu
varațiuni).
Sau (dinspre
concretul lumii imediate spre poveste) să mai redăm și aceste versuri dintr-o
altă coplă în care simți cum sufletul poetului îşi înalţă agonia spre acele
întinderi învinse de elementele obsesive ale nevinovatelor întrebări
adolescentine: „Mă iubește? Nu mă iubește? Și dacă NU! Ce mai înseamnă viața
noastră?” Cităm: „Pastorul avea o fată cu descântec în cuvânt:/N-am crezut că
fără dânsa o să fiu ca frunza-n vânt!/…/ Pastorul avea o fată și-o avea numai
pe ea:/Ignoram c-avea să-mi facă prăbușirea și mai grea!/ (Pastorul avea o fată, coplă cu varațiuni ).
Dar cum drumul
dinspre poezie spre cititor („Mă străduiesc să storc poeme de foc din cel
dintâi Cuvânt!”) trece atât de aproape de suflarea Creatorului, cu flaşneta
sufletului gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători” din viaţa sa, ne
declarăm întorși „în lume” cu visele sale, cum spune în elida „Mă-ncurajează gândul”. Asta, până când
„un alt poet va scrie pe dig și va visa/Că-n lotca lunii intră ondina-n viața
sa”, vă îndemn să-i citiți cartea de poezie. El se află, deja, pe înălțimile
unde se dialoghează cu zeii.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu