miercuri, 5 aprilie 2017

Poem de zi

Ploaia la fereastră

De o vreme tot încerc
să înțeleg cum lipsit de adieri cerești
Bach nu și-a găsit mângâierea decât în propriul lui chin
Spunând: „Aud viața!”
De aceea nu pot povesti nimănui cum s-a cuibărit între noi
un septembrie cu praguri de lut.
Lut cu care mama lipea casa pe dinafară;
și singurătatea ei rămânea așteptând pe pereți.
Gândurile mele sunt întoarse de atunci.
Acum mi se spune că pot iubi și un copac
și fiecare amintire e o frunză picată în drum.
Și tot de atunci marea nu mai sprijină cerul
Nici cerul nu a mai lăsat umbra stelelor pe cărări.
Știu cum ploaia bate cu disperare în fereastra ta
Chiar povestea fetei care privea
printre stabilopozi marea,
va dobândi consistența unei ființe vii.
Și tot de atunci de la Nabokov
vin scrisori ca pe vremea când Mașenka scosese un țipăt
și sărise de pe balustradă.
Toate se întâmplau
sub arcada aceea unde – în opera lui Ceaikovski – murea Liza.
Nu știm încă nimic despre noaptea
ce cade greu pe umerii tăi.
Și țăndări se face luna
când se izbește odată cu ploaia la geam.

FLV


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu