Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și
Pace” (11)
Cervantes își
scrie opera încercând a trezi spiritul la viață din mintea unor oameni
alienați, cum ne și pare a fi cel încondeiat în Cavalerul Tristei Figuri. Cartea
ce pare a concurat (ca răspândire și citire) Biblia, încântă pe cel care o
citește prin marea dragoste, simțită fizic ca o sete imposibilă de potolit,
tocmai prin redarea acelui cuplu de pustiire afectivă caracteristică
schizofreniei. Don Quijote postând în cavalerul însuflețit de sete fierbinte de
a îndrepta relele lumii ( de aici impresia de nebunie în care se avântă în bătălii
imaginare) în timp ce Sancho Panza era cuprins de disperare pentru că stăpânul
pe care cu zel îl slujea nu avea (din punctul lui de vedere) nici o șansă de
îndreptare. Imaginea pe care și-o construise cu privire la Dulcineea e posibilă
doar în mintea unui om bolnav (asta înțelege deocamdată Sancho), numai că
maladiile mintale și o serie de manifestări degenerative îl constrâng pe Don
Quijote să trăiască mult mai intens decât tovarășii săi de călătorie. Din acest
contrast putem desluși și acel autoportret direct și indirect al scriitorului. În
structura psihologică a creatorului de geniu găsim și o anume sensibilitate
izbitoare cât și o predispoziție la psihoze și psihopatii în comportamentul
eroului descris. Aflați pe culmea munților Sierra Morena, unde Don Quijote
nădăjduia să se ascundă și să se pocăiască vreo două-trei zile, ca să nu dea de
ei sfânta Hermandad „de care avea cuvânt a se teme”, ne aflăm într-un moment de
răscruce al călătoriei celor doi. Aici i se fură (într-o noapte) măgarul lui
Sancho, de nimeni altul decât Gines de Pasamonte, faimosul pehlivan și pungaș
scăpat odată cu ocnașii, din lanț, de nebunia lui Don Quijote. Văicărelile și
bocetele lui Sancho sunt firești, numai calmul și „vorbele cele mai bune”,
adresate de stăpân sunt de necrezut, acesta „făgăduindu-i că-i va da țidulă ca să-i dea,
de la el, de acasă, în schimb, trei măgari”. Sancho nu se lasă păcălit de
vorbele aiuritoare ale stăpânului. Pe
care le și socotește „iarăși minciuni și minciunele sau gogoși și moși
groși ori cum s-o mai fi zicând”. În
pustietatea munților va rămâne, Don Quijote, de unul singur, să se pocăiască în
vreme ce Sancho se va întoarce (călare pe Rocinante – ca să nu simtă lipsa
măgarului -) spre ținutul Toboso, cu misivă de la stăpân, către frumoasa
Dulcineea. Numai că soarta îl mână către șes, spre același han de unde
plecaseră. Pe Sancho îl recunosc bărbierul și preotul. Cei doi vor a se deghiza
pentru a-i face o farsă lui Don Quijote, dar în drum către locul de pocăință,
norocul le scoate în cale pe frumoasa fată de țăran, Doroteea, care e încântată
de farsa pe care cei doi (preotul și bărbierul) vor să i-o facă lui Don
Quijote. Doroteea, devenită moștenitoarea marelui regat Micomicon (această
prințesă de Guineea venită să-l caute pe faimosul cavaler) se înfățișează Cavalerului
Tristei Figuri cu rugămintea „de a o răzbuna de jignirea ori de răul pe care un
uriaș viclean i l-a făcut”. Astfel, planul celor doi de a-l înturna pe „dusul
cu pluta”, nefericitul Don Quijote, către casă, pare să prindă. Don Quijote
lămurit de-acum, că va trebui să dea piept cu Pandafilando cel Șpanchiu și că
după ce-l va răpune va avea „și regat unde să domnim, și regină cu care să ne
căsătorim”, pornește înapoi către același han buclucaș. Spre norocul lui
Sancho, în drumul lor se întâlnesc cu hoțul măgarului și scutierul își recapătă
măgarul. Vezi dumneata, cititorule? Până și preotul și bărbierul au realizat că
„acest nenorocit de hidalgo” prea dă crezare la toate scornelile și minciunile
îndrugate, doar că ele „au stilul și mireasma neroziilor din hârțoagele lui”.
Doar că, dragă
cititorule, Cervantes are acea dăruire dumnezeiască de a-l face pe oricare
dintre noi, care citește, să ne bucurăm de faimoasele convorbiri între stăpân
și scutier. Astfel de convorbiri sunt ca sarea în bucate la acest autor.
Observam, citindu-l pe Tolstoi predilecția sa pentru descrierea scenelor de
vânătoare și a seratelor cu petreceri prin casele boierilor ruși. Și unul și
celălalt trăiesc atât de intens aceste descrieri, încât nouă nu ne rămâne decât
admirația în fața creației.
Iar cât privește
imaginara întâlnire a lui Sancho cu frumoasa Dulcineea și momentul predării
misivei din partea stăpânului său, cunoscând plăcerea de a i se povesti despre
domniță, ajungem să nu ne mai mirăm de acel iureș verbal și tura-vura cu care
îi tot dădea înainte Sancho: „Că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda!”. Cât despre ce s-a mai întâmplat „la hanul
care era spaima lui Sancho Panza și tristețea lui”, poate, altădată, vom
povesti și acele isprăvi ce au avut loc, fiindcă și ele își au farmecul lor.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu