luni, 30 iulie 2018

S-a dus zvon că e toamna






S-a dus zvon că e toamna
                     
S-a zvonit că e toamna la poartă
Și chiar e pregătită să-mi ia
Din viața ce ni-e dată de soartă
Trenul ce mă va duce-ntr-o stea.

Și chiar visam pe-un peron undeva
Șirag de cocori prin poeme
Tu îți pieptănai tristețea cumva...
Prin trenuri ce curg de o vreme.

Adorabilă erai, ți-aș fi spus.
Cum sub lumina lămpii visai
Fumul trenului urca tot mai sus
Înșirând alți cocori în alai.

Nu mai dau târcoale nici unui vis
Prin gări trenuri trec fără teamă
„Ce noapte lungă și veche, ți-am zis
Ce hău într-acolo mă cheamă!”.

...Sub lumina altei lămpi dau să-ți scriu
Poeme de pus pe o rană
Mă tem însă că o fi prea târziu
Ori ție să-ți pară că-i toamnă.


sâmbătă, 28 iulie 2018

de ce se împușcă păsările





de ce se împușcă păsările?

cum se deschidea mai larg fereastra
copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor
și numai cântecul păsărilor în depărtare.
tocmai pe acesta și l-ar fi dorit
când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie.
„tată ce este poezia?” a întrebat
„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ
pe care nimeni n-a văzut-o
dar o vânează prin păduri și izvoare ale îndoielii
prin stepele ori munții celor patru zări
spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur ”
a spus tatăl
deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori
saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii.
copilul zâmbea
încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii
în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape
şi uneori se trezea în aer
crucificat printre nori.
mama i-a spus că poezia e un car
în care băieți și fete de la ei din sat
au pornit spre poiana zânelor
pentru a împleti coronițe din flori de câmp.
toate cotloanele pădurii
au fost răscolite
la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte,
dar carul mamei nu era nicăieri.
a întrebat păsările tatălui
și păsările au promis
că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele
dar carul tot nu s-a zărit.
bunicul la care a fugit într-o după-amiază
după ce a tras un fum din lulea
i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat.
odată a venit și la el să-l mângâie
să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare
își amintește și-acum cum ningea
și cu inima străpunsă de trădare
 un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului.
se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui.
să zboare spre acesta, acolo sus, să-i mai spună
cum e să adormi în sufletul unei păsări era prea târziu.
în icoana unde El era crucificat și se ruga seară de seară
păsările, în fundal, deveniseră agitate
poate unde apăruse ea în viața lui și i-a spus:
„aseară luna mi-a fugit din brațe
când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”.
„te cunosc, ești poet, de altfel și plopii
străjeri neclintiți te salută”…
a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?”
„vezi? uita-te în adâncul ochilor mei
așa sunt acum.
între visare și timp și dincolo și poezie”
și între  zilele acestea mici și doar uneori,
mai deschide el fereastra căutând mereu alte răspunsuri:
„ce valoare are un om dacă doar păsările
au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele...
atunci, de ce se împușcă păsările, tată? ar fi strigat.
ai lui nu mai sunt,
păsările în aer au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia.
candela cerului licărește acum tare departe
doar uneori cu ceva ce seamănă a  fericire.


vineri, 27 iulie 2018

Printre file vechi de carte






Printre file vechi de carte

Până și pe vântul hoinar
Stârnit și astăzi în crâng
Ca uliul gonit de pândar
Haine prea triste îl strâng.

Dar eu prin ținuturi de ger
Te strigam în cuvinte
Sub coasta deschisă spre cer
Și sumare veșminte.

Și n-am reținut cum poznaș
Boem și zvelt ca un vers
Un acordeon uriaș
Valsa cu luna din mers.

De credeam și eu uneori
Și tot speram să-ți alungi
Teama că și-n vis îmi strecori
Frigul lăsat pe atunci.

Cum într-o carte deschisă
Iarna aștept din zăpezi
Pe-o filă nouă, nescrisă
Din gând să tot evadezi.


luni, 23 iulie 2018

Dacă ar fi fost doar o poveste





Dacă ar fi fost doar o poveste

Erau ca de obicei pe ogor și în depărtare cineva cânta.
Tatăl își lăsă coasa în iarbă
și luă seama la ce spunea fiul:
„Aud cum cântă vântul în depărtare
și-mi pot lega tristețea de astrul care doar în mintea mea
se rotește prin ceruri,
dar azi, am ghinion tată,
calul nostru nu a venit la muncă astăzi
a fugit din grajd
și eu trebuie să fac munca în locul lui”.
 „Fiule (spuse tatăl),
noaptea e mereu plină de stele și dacă una lipsește
cerul are același farmec și chiar e același
numai noi, cei de ieri, nu mai suntem aceiași.
Dar să vedem ce ne aduce și ziua de mâine”.
Fiul asculta cum cineva în depărtare cânta. În depărtare...
Unde el știa nemărginită doar marea.
După câteva zile calul reveni însoțit de o minunată iapă sălbatică.
„Tată, ce noroc pe noi!, exclamă fiul
Calul nostru ne-a mai adus un ajutor.“
„Noaptea e la fel de plină de stele, a spus tatăl
Ne-am schimbat oare noi? De ce numești tu asta noroc?
Să așteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine.“
Și oamenii au venit să se mire la casa lor:
„Ce noroc pe tine prea bunule sătean,
Cum să nu fi iubit El, inima ta înțeleaptă
și recunoaștem, uneori și noi te-am iubit”.
Fiul vru să le arate că și el gândea ca oamenii aceia
și încercă să încalece calul cel nou dar, acesta,
neobișnuit cu asta, se împotrivi și-l trânti la pământ
că trebuiră să-i pună între șipci de lemn oasele rupte.
„Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul!“
„Ce ghinion!” au spus într-un cor toți cei din sat.
„Sa vedem ce ne aduce ziua de maine!“ a zis tatăl.
Acum fiul privea cerul și zicea: „E și azi noaptea înstelată,
Și tremură sub gheață, în depărtare, aștrii.
Prin ceruri vântul și acum cântă
odată cu briza mării;
numai eu n-am cum să spun versuri mai puțin triste in noaptea asta”.
Cateva zile mai târziu,
trecură prin sat trimiși ai regelui
căutau tineri pe care să-i ducă la război.
In casa bătrânului țăran, văzură doar un tânar cu piciorul rupt
și îl lăsară în pace.
În sat plângeau toți ceilalți în urma tinerilor
luați la oaste și plecați dintre ai lor
poate pentru totdeauna.
„Această noapte leagănă aceiași arbori
și versul meu cade, iată, peste suflet
ca roua în iarbă
(glăsui fiul în tăcerea lăsată peste sat)
și chiar pot să scriu versuri mai triste ori mai fericite ca astea
numai noi, însă, nu mai suntem aceiași.








miercuri, 18 iulie 2018

Un fel de poveste...


Un fel de poveste…
(auzită de la un bătrân din Târgu Jiu)

Ninsoarea care cădea îi trecea direct prin inimă
ca printr-un soare.
Era o tristă zi de iarnă și acel mic băiețaș era singur
singur și tremurând de frig pe-o bancă, în parcul din oraș.
I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică,
iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi!
De frig, buzele îi erau vinete
fața slabă era galbenă ca ceara.
Sunt gări desigur undeva prin munți
unde îngerii beau rachiuri fierbinți ca la nunți
și uită că poate băiețașul acesta o fi avut o supărare mare,
căci plângea și din când în când privea spre cer.
Pe lângă el trecuseră mulți inși fără să le pese.
„Rămâi cu mine, rămâi cu mine!...” îi șoptea norului
care se transformase într-o sobă în care ardea focul.
Visa că dansa cu soba în brațe
și ar fi vrut să-i fie cald, să danseze mereu...
Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse:
„Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?”
„ Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU,
să vină să mă caute
și poate e doar un vis,
dar nimic nu-i mai plăcut ca și din visele mele să coboare aici.
„Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori?”
(O da! astfel îi cânta bătrânul ca din altă lume)
„ Nu, dar acum un an, EL a trimis să caute pe tatăl meu
 și pe fratele cel mic al meu, ca să-i aibă în casa Lui, în cer.
 Iar ieri, la spital, mama mi-a spus că și ea pleacă tot acolo”
„Și tu ești convins că DUMNEZEU nu te va părăsi în nici un fel
că pe cerul gurii Lui șoaptele îi sunt
ca fluturii  ce se joacă-n ninsoare?”
„Acum – adaugă el în lacrimi,
 n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze
și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER,
să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic.
Totuși, DUMNEZEU va veni dacă-l mai aștept nițel.
Nu e așa, domnule?”
Se lega de un răspuns, precum iedera de stâlpii zidului
...și fiindcă începuse să se facă tot mai frig
bătrânul i-a zis: „Vino cu mine. Nu te voi lăsa să ți se risipească visele”
Atât se mai știe: peste ani un bătrân
bun să închidă răni ce păreau cioplite și-n piatră
a venit cu straița în spate  cale de multe țări străbătute pe jos
de săruta coloana infinită în parcul acelui oraș de odinioară.
„Știam bine, zise el, că DUMNEZEU va veni,
sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni.
Dar cât am întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept
până la scara ce am ridicat către voi!”



joi, 12 iulie 2018

chiar și...




chiar și...

chiar și-n lumea asta grea
care-a lăsat drumuri de nu le mai dăm de capăt
cu grația cu care salcia îți spăla picioarele la iaz
pe cer sub luna în creștere
prin frunzătura acesteia ți-aș fi vorbit
până ce ultimul fulger
și adâncul sub stinghiile podului
se spune că a lovit.
am privit lanul de floarea-soarelui
din ochii lui Van Gogh
ca în cântecele salcâmului care și-a lepădat floarea:
„iarna vine, vara-mi trece...”
prin care se mai văd cum migrează lebedele
și cum prima parte a rugăciunii
am rostit-o noi în furia clopotului
ademeniți cu păduri ce stăteau față în față
cu vânzoleala unor stoluri de vrăbii și mierle
încă pe când trădarea își flutura batista ca la „perinița”...
să fi înțeles numita inimă că în spatele ei
se auzea din când în când
un scâncet, un ceva plângând
care ne anunța că era în drum
și trebuia să sosească în ziua următoare,
chiar și-n lumea asta
aș fi rămas cu o uimire crescândă.


marți, 10 iulie 2018

odată am văzut





odată am văzut

omul este al depărtărilor
absorbit de paleții unei mori în continuă rotație
și rar norocul i-a fost un prieten
cum i-ar fi fost domniței care se iubea pe viață și moarte
la „moara lui Călifar”.
și te-am auzit spunând că e o noapte potrivită pentru fugă
și focul trebuia aprins
că ar fi urmat chiar și-o noapte lungă și veche
cum nimeni nu și-ar mai fi amintit
că-n locul acela sălbatic
de unde năvălește vântul
e marea.
mi-e frică, spuneai: „ah disperarea și curgerea ei...”
priveam pe fereastră
cum trece o pasăre prin rana din piept
de parcă o țigancă îți văzuse în palmă
sufletul într-un țarc.
dar tristețea mea ar fi vrut să-ți dezvăluie lumea
așa cum aș fi putut țese nădejdea pe o pânză de păianjen
în pustiul unor astfel de gânduri
când te-ai frânt dinaintea unor umbre rotitoare.
și de-ar fi fost tocmai cuvintele
care-mi chinuiau gândurile
pe o noapte ca asta
umblând eu pe urmele celor striviți de mâhniri
odată am văzut
cum s-a terminat lumea.

joi, 5 iulie 2018

Final de carte




Final de carte

Să plec, îmi dau visele ghes
Și totuși rămân lângă tine
Prin gări unde vin tot mai des
Cu ploaia ce rupe din mine.

Și-ncerc să te-nchipui din nou
Cu fluturii strânși între rime,
Peste înghețatul tablou
Stârnind viscoliri anonime.

De sper să rămân și mai sunt
Ca macii aprinși în plin soare
Ce-o pală le smulge sub vânt
Și ultima brumă din floare.

Să plec, cum nu cred în comori
Aprinse în miezuri de noapte
Și îngerii-n ceruri trag sfori
Să-mi scrie finalul din carte.