Dacă ar fi fost doar o poveste

Dacă ar fi fost doar o poveste

Erau ca de obicei pe ogor și în depărtare cineva cânta.
Tatăl își lăsă coasa în iarbă
și luă seama la ce spunea fiul:

„Aud cum cântă vântul în depărtare

și-mi pot lega tristețea de astrul care doar în mintea mea

se rotește prin ceruri,

dar azi, am ghinion tată,

calul nostru nu a venit la muncă astăzi

a fugit din grajd

și eu trebuie să fac munca în locul lui”.

 „Fiule (spuse tatăl),

noaptea e mereu plină de stele și dacă una lipsește

cerul are același farmec și chiar e același

numai noi, cei de ieri, nu mai suntem aceiași.

Dar să vedem ce ne aduce și ziua de mâine”.

Fiul asculta cum cineva în depărtare cânta. În depărtare...

Unde el știa nemărginită doar marea.

După câteva zile calul reveni însoțit de o minunată iapă sălbatică.

„Tată, ce noroc pe noi!, exclamă fiul

Calul nostru ne-a mai adus un ajutor.“

„Noaptea e la fel de plină de stele, a spus tatăl

Ne-am schimbat oare noi? De ce numești tu asta noroc?

Să așteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine.“

Și oamenii au venit să se mire la casa lor:

„Ce noroc pe tine prea bunule sătean,

Cum să nu fi iubit El, inima ta înțeleaptă

și recunoaștem, uneori și noi te-am iubit”.

Fiul vru să le arate că și el gândea ca oamenii aceia

și încercă să încalece calul cel nou dar, acesta,

neobișnuit cu asta, se împotrivi și-l trânti la pământ

că trebuiră să-i pună între șipci de lemn oasele rupte.

„Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul!“

„Ce ghinion!” au spus într-un cor toți cei din sat.

„Sa vedem ce ne aduce ziua de maine!“ a zis tatăl.

Acum fiul privea cerul și zicea: „E și azi noaptea înstelată,

Și tremură sub gheață, în depărtare, aștrii.
Prin ceruri vântul și acum cântă

odată cu briza mării;

numai eu n-am cum să spun versuri mai puțin triste in noaptea asta”.

Cateva zile mai târziu,

trecură prin sat trimiși ai regelui

căutau tineri pe care să-i ducă la război.

In casa bătrânului țăran, văzură doar un tânar cu piciorul rupt

și îl lăsară în pace.

În sat plângeau toți ceilalți în urma tinerilor

luați la oaste și plecați dintre ai lor

poate pentru totdeauna.

„Această noapte leagănă aceiași arbori

și versul meu cade, iată, peste suflet

ca roua în iarbă

(glăsui fiul în tăcerea lăsată peste sat)

și chiar pot să scriu versuri mai triste ori mai fericite ca astea

numai noi, însă, nu mai suntem aceiași.