odată am văzut
omul este al depărtărilor
absorbit de paleții unei mori în continuă rotație
și rar norocul i-a fost un prieten
cum i-ar fi fost domniței care se iubea pe viață și
moarte
la „moara lui Călifar”.
și te-am auzit spunând că e o noapte potrivită pentru
fugă
și focul trebuia aprins
că ar fi urmat chiar și-o noapte lungă și veche
cum nimeni nu și-ar mai fi amintit
că-n locul acela sălbatic
de unde năvălește vântul
e marea.
mi-e frică, spuneai: „ah disperarea și curgerea ei...”
priveam pe fereastră
cum trece o pasăre prin rana din piept
de parcă o țigancă îți văzuse în palmă
sufletul într-un țarc.
dar tristețea mea ar fi vrut să-ți dezvăluie lumea
așa cum aș fi putut țese nădejdea pe o pânză de păianjen
în pustiul unor astfel de gânduri
când te-ai frânt dinaintea unor umbre rotitoare.
și de-ar fi fost tocmai cuvintele
care-mi chinuiau gândurile
pe o noapte ca asta
umblând eu pe urmele celor striviți de mâhniri
odată am văzut
cum s-a terminat lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu