chiar și...
chiar și-n lumea asta grea
care-a lăsat drumuri de nu le mai dăm de capăt
cu grația cu care salcia îți spăla picioarele la iaz
pe cer sub luna în creștere
prin frunzătura acesteia ți-aș fi vorbit
până ce ultimul fulger
și adâncul sub stinghiile podului
se spune că a lovit.
am privit lanul de floarea-soarelui
din ochii lui Van Gogh
ca în cântecele salcâmului care și-a lepădat floarea:
„iarna vine, vara-mi trece...”
prin care se mai văd cum migrează lebedele
și cum prima parte a rugăciunii
am rostit-o noi în furia clopotului
ademeniți cu păduri ce stăteau față în față
cu vânzoleala unor stoluri de vrăbii și mierle
încă pe când trădarea își flutura batista ca la
„perinița”...
să fi înțeles numita inimă că în spatele ei
se auzea din când în când
un scâncet, un ceva plângând
care ne anunța că era în drum
și trebuia să sosească în ziua următoare,
chiar și-n lumea asta
aș fi rămas cu o uimire crescândă.
Eu raman cu uimire crescanda dupa fiecare poem al dvs.! Mi-e clar deja ca fiecare poet are un stil propriu si, chiar de-mi place cum scrieti, cum vedeti metaforele, pt mine lucrurile stau altfel. Norocul meu, am de la cine invata! :-)
RăspundețiȘtergereExistă, totuşi, un optimism în ceea ce spui. Poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele, ursitoarele. Iubirea poate va mai salva ceva, gata să trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi la lumânare și iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci.
Ștergere