de ce se împușcă păsările

de ce se împușcă păsările?

cum se deschidea mai larg fereastra

copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor

și numai cântecul păsărilor în depărtare.

tocmai pe acesta și l-ar fi dorit

când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie.

„tată ce este poezia?” a întrebat

„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ

pe care nimeni n-a văzut-o

dar o vânează prin păduri și izvoare ale îndoielii

prin stepele ori munții celor patru zări

spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur ”

a spus tatăl

deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori

saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii.

copilul zâmbea

încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii

în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape

şi uneori se trezea în aer

crucificat printre nori.

mama i-a spus că poezia e un car

în care băieți și fete de la ei din sat

au pornit spre poiana zânelor

pentru a împleti coronițe din flori de câmp.

toate cotloanele pădurii

au fost răscolite

la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte,

dar carul mamei nu era nicăieri.

a întrebat păsările tatălui

și păsările au promis

că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele

dar carul tot nu s-a zărit.

bunicul la care a fugit într-o după-amiază

după ce a tras un fum din lulea

i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat.

odată a venit și la el să-l mângâie

să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare

își amintește și-acum cum ningea

și cu inima străpunsă de trădare

 un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului.

se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui.

să zboare spre acesta, acolo sus, să-i mai spună

cum e să adormi în sufletul unei păsări era prea târziu.

în icoana unde El era crucificat și se ruga seară de seară

păsările, în fundal, deveniseră agitate

poate unde apăruse ea în viața lui și i-a spus:

„aseară luna mi-a fugit din brațe

când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”.

„te cunosc, ești poet, de altfel și plopii

străjeri neclintiți te salută”…

a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?”

„vezi? uita-te în adâncul ochilor mei

așa sunt acum.

între visare și timp și dincolo și poezie”

și între  zilele acestea mici și doar uneori,

mai deschide el fereastra căutând mereu alte răspunsuri:

„ce valoare are un om dacă doar păsările

au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele...

atunci, de ce se împușcă păsările, tată? ar fi strigat.

ai lui nu mai sunt,

păsările în aer au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia.

candela cerului licărește acum tare departe

doar uneori cu ceva ce seamănă a  fericire.