duminică, 29 octombrie 2017

Scrisoare toamnei

Scrisoare toamnei

Îți scriu ție toamnă, frumoasă prințesă
Cu trenă de aur și falduri prea lungi
Veșmântul de frunze ne ții parcă-n lesă
Dar stoluri de berze spre zări ne alungi.

Mă tem să nu-ți supăr această uimire
Cum dai vieții mele luciri de samur
Iar dorul mi-l mistui sub ploi a neștire
În casa de gânduri cu solzi de ceamur.

Și tot cu uimire o să-ntreb mai mereu
Pe-un talant de argint din drum abătut,
Rătăcind și acum... Nu doar tu, ci și eu
Vom afla peste ani, ce mult am pierdut?

... Îți scriu din mansardă privind la prințese
Cum trec în caleașcă spre balul de vis
Te-aștept la intrare cu paji pe alese
Și-al tău va fi toamnă, condurul promis.

                            FLV

joi, 26 octombrie 2017

Poezia tinereții

.       „Inimitabil”
       
    Cu volumul de versuri (ediție bilingvă: română/engleză) intitulat „Inimitabil”, apărut la ed. Editgraph, 2017, Manuela Camelia Sava ne oferă un anotimp al iubirii mărturisite, strivită în zbor–în timpul zborului („voiam să zbor cu fluturele), odată cu „dansul păsărilor”. Adeptă a versului liber, a poemului frânt din tiparul haiku-lui, Manuela Camelia Sava croşetează sentimentele, („de cealaltă parte a ferestrei”) cu inima zvâcnind în povestea de iubire mereu reluată și întoarsă pe același „peron al speranțelor”: „dintr-odată lumea devenise încăpătoare/soarele se mutase/de cealaltă parte a ferestrei mele roz/am strigat cu putere/să audă Dumnezeu/te iubesc/El nu m-aar fi ascultat prea curând/fiind ocupat cu ceilalți” (Lumea încăpătoare).
      Poeta își personalizează poemele urmând o linie expresionistă, de notații imagistice firești, cu mici „flick flash-uri” secvențiale, ca-n cinematografie. Apoi „amănuntele vieţii”, pot cuprinde cuvintele fiecăruia dintre noi ori altfel de solemnităţi ale sugestiei. De aici încolo, cititorului i se indică numai orizonturile şi frumuseţea nedesluşită, magică a imaginaţiei. Iar autoarea va fi, în vizorul cititorului, cea de dincolo de soarele închipuit copacul cu atâtea semnificații, visul, marea cu accesoriile ei, sufletul, inima, luna, gările întruchipate în vers.
     Emil Cioran spunea că „înfrângerile inimii sunt pentru un bărbat prilejuri de meditație”, de aceea citind poezia Manuelei Camelia Sava, mi-am pus întrebarea dacă și femeile pun la inimă astfel de înfrângeri ori ele (meditația de după) îi înfrâng existența? Doar cele nefericite în dragoste trăiesc viața la o tensiune care compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un subterfugiu pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al gândurilor: „Aș fi vrut să bem ieri un ceai/să privesc peste ceașca fierbinte cercul luminii/strălucind în ochii tăi de smarald/visam de ceva timp încoace doar aburi/îmi încălzeau buzele sorbind zgomotos/din sângele tău cu gust de ghimbir/desenam pe albul pereților ramuri maronii/simțeam cum inima ta bate aproape de mâinile mele crude și reci/cana aceea de ceai/a rămas nebăută/ieri a rămas netrăit/…povestea s-a scris doar în mintea mea, cititorule” (Un ceai).
     Visul face parte din aspirația ei spre magia iubirii: „Copiii suflau în păpădii/păreau soldați ce străjuiau visul meu/(îți povesteam câteodată ce visam nopțile)/trenuri paralele/ne urmau cu aripile lor negre/îngerii aveau semințe în ochi/zburau jur împrejurul meu/priveau mirați spre păpădii” (Tablou extatic). Până și natura e adusă în discuție ca pretext pentru a-și exprima fiorii unei iubiri de adolescent. Cum în dragoste niciun sacrificiu nu-i de ajuns, revenim la versurile din volum, ca dinaintea frânghiei de rufe, unde zărim cum se zbat sub privirile sufletului hărţuit sentimente transpuse de „o vioară plângând în surdină”: „Un pescăruș pribeag ară/seară de seară/în gândurile mele/…/dincolo se naște doar visul/tu rămâi departe ca o planetă înghețată în spațiul prozaic” (Peisaje marine – II.) „Ne vom întâlni în alt vis…”, acolo unde va veni (ne promite) ca înger păzitor care aude, în el, toate lucrurile care nu vor să moară.

                                                         FLV

marți, 24 octombrie 2017

Și...

Și...

Și pe unde nu m-a dus mai mult ea, viața
Mai prins între fiare... ca spre eșafod
Și ce simplu va fi mâine! Nu doar ceața,
S-ar lăsa surprinsă cu luna-n năvod.

Răscolind iubiri mai vechi, azi mi-e totuna
Dacă va fi scoasă în țăndări la mal.
Numai corăbii, din greu, trec întruna
Pe sub poduri le văd împinse pe val.

Cu torța mereu în mâini, mai cred ursită,
Că-n toți anii ai tras ca vita la plug.
Spui că mi-ai dat inimă ori... pustiită
O dragoste veșnic să ardă pe rug?
                            FLV

luni, 23 octombrie 2017

Desculț în casa poetului

     Desculț în casa poetului...

    Cu volumul „Colierul de rouă” apărut la Ed. Editgraph, 2017, Mihai M. Macovei, poet mereu surprinzător („m-aud murind fără poveste”), ne dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte. Cu „iureșul expresiilor în care suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc, în prefața la carte), poetul buzoian biruie încă odată timpul care se dilată până încremeneşte să reintre în spaţiul câştigat după fulminantul debut avut cu „După ochiul trecerii”, în 1989. Starea ludică („dorm într-un somn de rană”), în care Mihai M. Macovei gândeşte şi-şi rostuieşte poemul, face parte din starea în care se petrec acele evenimente ale percepţiei ideii ridicată pe templul cuvintelor. Acest ștrengar zgomotos și timid în platoșa sa este un poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de frumuseţi. Clădită în buchete de câte șase poeme ce urmează unui număr de nouă scrisori, textele sunt alese ca pentru a destrăma idei înşurubate în fiinţa misteriosului univers și a recompune imaginea unui întreg vizionar: „Bucuriile nu-mi fac niciun bine;/mai ales când vin atât de rar. Și când vin,/mă fericesc până dincolo de lacrimă” (Înveninat, înveninat). După acest poet, nefericirea n-ar locui în universul cuvintelor ci în adevărurile pe care ni le dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii… seara/vom murmura vom murmura/și vom trăi o veșnicie iubindu-ne/singurătatea-n doi”. În faţa lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura jocului poetic, ex: „cu zăpada de cerb sub frunte”; „te voi mușca de sufletul-noapte”; „țipetele singurătății dansând pe sufletele părinților”; „somnul de pe miriștea amintirilor”; „te-am hrănit cu frunze verzi/din dudul aurit de ger” etc. Metafora poemului închide o tristeţe iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea timpului în iubirea şi revenirea la dragostea dintâi: „Nu mă iubi”; „Dor de dor”; „Ți-am scris în octombrie”; „Întoarce-te”.
            De unde şi până unde, rostul omului e să preia suferinţa unui univers întreg? Când azi, toate pier şi se tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi stelele de nu mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai reped spre stele, „numai adolescenții comprimă timpul într-o dulce rămânere. Numai ei știu că pierdere are culoarea diamantului.../Pot trece codrii de aramă”, glăsuiește poetul Mihai M. Macovei. Şi fiindcă suntem la final de poveste, nici poeţii nu mai se tânguiesc în versuri sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi în mâinile unui Dumnezu, care ne-ar place să se roage pentru poeţi şi veşnicia cărţilor lor: „Gerul singurătății mă strivește sub tălpi./Iar n-am unde să-mi ascund țipătul” (sau) „mai puțin știi povestea nu e nouă/întoarcerea nu-i decât o veșnică plecare” (Nu mă iubi).
    Cele nouă scrisori au blândețea graiului moldovean așternut peste versul lui scris cu „tocul cu penița de aur”. Dintre ele „…Na!”; „Întoarce-te la plopi”, par închipuitele scrisori, netrimise, ale unui poet Luceafăr către preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori rostirea sa e înduioșătoare ca un pulsar trezit din adormire: „A venit timpul să te îmbrac într-o cămașă albă” de mireasă, a poeziei. În concluzie: poezia lui are „ceva-mai-mult” din magia copiilor teribili care au asaltat poezia cu armele inspirației.


                                                 FLV

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Și-i iarăși, toamnă

Și-i iarăși, toamnă

și iarăși toamna
ca o gutuie pe etajeră
desferecă roata morii la șuvoiul poemelor
cine spune luminii că dacă întrebi
dorul se așterne în grădina din ceruri
că de multă vreme luna poartă pe brațe
platoșa mea de borangic
acel abandon la prima zăpadă
ce te-a făcut să te schimbi
iar tu știi că nu mă mai recunosc  și de la sine înțeles
în ce anotimp și ce crâng răsună acest zvon de păsări
rămase să ierneze sub cerul plâns
din ultima ploaie, spui. încă e toamnă
și poate nu va trece mult
și vei auzi cum va cădea și acest vis. lipsită de armură
pe frânghia de rufe înșirând câte ceva din viață
și-această mână
ca și durerea, bucuria ca și tristețea
cade dar nu mai simte
la sân ascunse merele furate
(și rana cu care mă mândream)
încercând să ți le strecoare sub părul despletit pe pernă
cândva.

                                  FLV

vineri, 20 octombrie 2017

Poeți tineri

    În palma mea se ascunde o lume...”

    Pe micuţa autoare, Simina Maria Sima, elevă la Colegiul Naţional B.P.Hașdeu din Buzău, o recomandă Gabriela Matiu – prin frumoasele cuvinte înscrise în prefața la carte „Cuvânt înainte”: „Pentru ea poezia capătă astfel o funcție terapeutică, fără a afecta în vreun fel funcția estetică. Își exteriorizează cu neașteptată sinceritate, decență și maturitate spaimele, fobiile, temerile”. Cred în destinul ei de poetă născută (pentru mine, ca lector) odată cu apariţia volumului „În palma mea se ascunde o lume”, apărut la editura Omega, 2016.
    Timpul, cel mai bun judecător, ne va da dreptate, căci este o luptătoare care crede în menirea ei: „În ochiul meu s-a născut un Dumnezeu alb-negru”. Tânăra poetă ne vorbește despre dragoste, lumea înconjurătoare cu mirajul ei, desprinderea de copilărie, dar și moarte (cu teama și disperarea celui care a și înfruntat-o). Teme precum singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa în mirajul iubirii, visul, sondarea unor trăiri halucinante, fiorii primelor iubiri: sunt umbre care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre gândul ce aleargă însetat către poezie. „Am să te iubesc până la capătul lumii…/ Acolo, departe, o să fiu un copac/de ale cărui ramuri atârnă lipsite de viață/suflete care n-au iubit nicicând” (Mere coapte). Rostirea lirică din acest trup firav se-ngroapă într-o lacrimă a arderii până la capăt: „suntem doi proști care se iubesc la intersecție, care nici/măcar nu se văd, pentru că cineva a inventat distanța„ (2-10 probă de microfon).
    Citind astfel de gânduri ai putea crede că poezia Siminei Maria Sima, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie cum rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile și următoarele versuri ale poemului „Mă nasc”, desferecă lacătul de la cufărul ȋn care ȋși ţine poezia: „…nu știam/că visele se pot sculpta în pielea mea,/că nu sunt întrebări pe care cerul să nu le poată scurge/până-n creier,/să le amestece cu tine și să cadă,/să cadă,/să scrie din mine un vers născut fără cuvânt,/să mă despice cu o silabă dintr-un vers,/să-mi rupă aripile și să le coasă invers ca să nu mai pot/să zbor”. Acum însă, se află la vârsta când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa adolescentină. Un torent năvalnic îi este poezia iar ea se află, deocamdată, ȋn pragul acelei vârste când o tornadă de sentimente strânse să susțină un conflict permanent cu sine, un nou început de căutări, oscilaţii și uimiri, promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unde îşi trăieşte cu intensitate propriul destin creator. Este un îndemn către cei care încă nu au uitat de mirajul unei lumi „care mi se desface printre degete”; pragul desprinderii de copilărie când „pumnul meu strânge de gât/tot ce nu poate plânge,/iar visele mor pe rând” (). Aflată pe un tărâm (de căutări) al poeziei, în care ȋnaintașii au fructificat atât puterea cât și misterul cuvintelor, dar şi magia sensurilor, pentru a descifra taina acestora, Simina Maria Sima e convinsă că  poezia trebuie să fie atemporală, neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale, nu înfrumuseţată, să aibă puterea să fie percepută estetic de toate epocile şi sensibilităţile sau gusturile critice. Cititorului nu-i poate scăpa însă percepţia încremenită a uimirii poetei adolescente în faţa lucrurilor terestre, a iubirii către înţelegeri astrale vânate numai de cei hărăziţi scrisului, simţite şi transmise în uimiri terestre şi cititorului de rând: „m-am născut în oraș - tristă amintire -/a unui Dumnezeu care n-a plâns/niciodată/până la mine” (urbe).
      Cât de departe va străbate, în poezie, Simina Maria Sima, când „în palma mea se ascunde o lume pe care a tăiat-o un cuțit” (vezi poemul Cruce), ori „fiecare clipă din mine sapă în tine/ca să-și găsească un alter ego/potrivit, iar/viața mea devine vânare de cuvânt” (din poemul aproape tata), iar lirica ei va irumpe în cascade printre alte multe trăiri, vom trăi și vom vedea. 

                                    FLV

marți, 17 octombrie 2017

Tata la război

Cu tata la ultimul lui război
(din Jurnalul de front)
                                                                  noiembrie 1942
  
    În regimentul nostru se aflau, în dimineaţa zilei de 17 noiembrie, soldaţi aflaţi aproape de epuizare, dar eram cu toţii încrezători în bătălia acelei zile, hotărâtoare pentru noi. Unii tremurau, fiindcă gerul dimineţii nu ţinea cont că aveai manta pe tine ori doar uniforma de toamnă. Mă uitam, pe sub coada ochiului, şi îmi păreau nişte eroi dintr-o poveste orientală. Dar cazematele, în care aşteptam cu toţii semnalul atacului, cu noroiul peste noapte îngheţat, nu aveau nimic din atmosfera acelui basm oriental. „Aşadar, început de secol într-o înfundătură din Rusia, şi noi, nişte eroi ai ţării ori doar aventurieri în acest război”, mi-am spus, convins că am să scriu fraza asta, ceva mai târziu. Aici, la Skirokinski, soldaţii se căutau cu o seară înainte, la lumina opaiţelor şi lumânărilor, de „mitraliori”, cum le spunem noi, păduchilor. Trezindu-mă dimineaţa şi stând la ferăstruica cazematei, ca împăratul ce tocmai urmărise de o vreme un stol de ciori ce tot s-a rotit peste cupola umedă a catedralei (cum citisem undeva că ar fi făcut ţarul Nicolai al Rusiei), mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eşli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Mi-am repetat de câteva ori fraza asta, în gând, că-mi suna al naibii de ciudat pe câmpul de luptă de la Skirokinski. Când ni s-a transmis că putem porni atacul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scuip în sân şi să-mi fac rugăciunea dinaintea lui Dumnezeu. De la Skirokinski şi până la Don, nu am găsit o casă în picioare. Şi am mers cale de două zile! Ne opream la fântânile cu cumpănă aflate în calea noastră şi ne potoleam setea. Nu puteam bea toţi, dar cred că secam fântânile în urma noastră. Care nu apuca nu bea. Nu mergeau călare decât de la căpitan în sus. Eu, fiind în grad mai mic, mergeam pe jos alături de soldaţi, iar în spate ne duceam raniţele, cam la 30 kg greutate, în care aveam alimentele de război şi muniţia necesară. Pe tot parcursul drumului n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp, ici-colo. Aşadar, pe o suprafaţă de numai câţiva kilometri pătraţi, se desfăşurase înaintea noastră un atac căruia îi căzuseră victime zeci sau poate mii de soldaţi, pentru că terenul era răscolit peste tot de obuze. Uneori, se auzeau, în stânga noastră, nemţii, cântând pe limba lor. Ca răspuns, am început să cântăm şi noi:
                             „Bătrâne, vino şi povesteşte
                              De lupta de la Mărăşeşti!...”  
     Marşul acesta a fost cântat pe întregul traseu pe care l-am parcurs. Mulţi dintre noi nu ştiam cântecul, mormăiam versurile, asta la început, apoi am început să-l cântăm cu toţii, de nu se mai auzea, până la cer, decât cântecul nostru. Când se apropia vreun avion, ai noştri se uitau cu atenţie să nu facă, cumva, vreo confuzie şi să ridice ţevile tunurilor asupra lor. Nu auzeam decât vorbele celor de lângă mine:
- Vine în picaj, nemernicul... Jos, jos... Domnule sublocotenent, ăştia or fi de-ai noştri?
- Ai dracului, iar încep!, spunea altcineva. (Şi urma o detunătură de obuze, de ne băga în sperieţi).
    Seara, veneau şi ne aduceau mâncare şi, cum nemţii nu erau învăţaţi să mănânce mult, ne dădeau câte un baton de miere sintetică şi câte o conservă pentru ziua următoare. Noi o mâncam seara şi ziua următoare răbdam. La Tagarok, am primit ordin să o luăm la stânga, pentru cotul Donului. Un major mustăcios răsuflă, lângă mine, uşurat:
- În sfârşit, domnule sublocotenent, cred că ne vom odihni şi noi, astăzi. Măcar cât să tragem o porţie de tutun! Dumneata nu fumezi, domnule sublocotenent?, m-a întrebat. I-am făcut semn că aveam numai să mă trag deoparte şi să notez câte ceva în caietul meu, impresii de front, în acel blocnotes de campanie pe care-l purtam cu mine tot timpul. Am ajuns, mai apoi, la Tagarok şi nu ne-au mai dat pauză ci ne-au băgat direct în tranşeele făcute de nemţi. Tranşeele erau la înălţimea unui om şi aveau anumite locuri de tragere, la înălţimea malului ridicat. Cum am ieşit din tranşee, nu ştiu cum au făcut ruşii de ne-au descoperit, că au început gloanţele să ne treacă pe la ureche. Ne-am desfăşurat în trăgători. A şi început un bombardament infernal. Am rămas cu gura căscată şi ochii holbaţi la orizontul dinspre care se trăgea. Soldaţii nu mai simţeau vântul rece ca gheaţa. Îi vedeam, stând încordaţi, cum aşteptau comanda mea, într-o linişte apăsătoare care ne răscolea la toţi măruntaiele. Au apărut trei avioane ruseşti, din acelea cu biplan, şi a venit imediat un Messerschmitt şi, într-un sfert de oră, le-a doborât, unul câte unul, de era numai vâlvătăi de flăcări toată valea. În jurul meu au căzut mulţi soldaţi. Strângeam din dinţi şi închideam ochii până când nu le mai auzeam vaietele şi urletele de durere. În urma noastră, pe răniţi îi ridicau cei de la grupele sanitare. Mă uitam la soldaţii din dreapta şi stânga mea: departe de ei dorul de acasă, de iubitele lor. Citeam pe feţele lor doar chinurile singurătăţii, duioşia gândurilor cu care, câteva clipe, unii, ceva vreme mai înainte, umpluseră câteva foi albe în scrisorile trimise acasă, sau îmi venea la ureche doar înjurăturile grosolane ale altora. Noaptea care a urmat, deşi eram în noiembrie, am stat pe câmp numai în veston, fără să simt răceala nopţii. Înapoindu-se din recunoaştere, comandantul bateriei de stat major, colonel Grigorescu Ion, ne indică sectoarele de front pe care le vom ocupa fiecare pluton, stabilind linia de apărare la circa 300 de metri în faţa noastră. Comandanţii noştri făceau eforturi uriaşe ca să pătrundă, înainte de venirea iernii, dincolo de Don. Am ocupat toţi poziţiile indicate, comandantul bateriei alegându-şi punctul său de comandă pe vârful unei coline, într-o zonă de lăstăriş sălbatic. Mi-a cerut să-i dau - să stea în punctul său de comandă, ca agent de legătură cu posturile noastre de observare - pe unul dintre sergenţii mei din pluton. I l-am dat pe sergentul Ivanciu Nicolae, un dobrogean get-beget, bun cercetaş-topograf. La numai câţiva km de aceste locuri, în spatele râului, tunurile bubuiau înăbuşit iar cerul era fulgerat, din când în când, de proiectile luminoase. Toată ziua de 18 noiembrie am stat liniştiţi, pe poziţia ocupată, şi nu ştiu să se fi întâmplat ceva deosebit, atât în sectorul ocupat de artileriştii aflaţi la dreapta noastră, cât şi la regimentele de infanterie din stânga noastră. Dar, în dimineaţa următoare, peste liniştea lăsată din cursul dimineţii, să fi fost trecut de ora nouă, am auzit un vuiet mare de motoare şi am văzut ieşind dinspre valea râului, venind înspre câmpul cu păşune din stânga noastră, o formaţie compactă de tancuri ruseşti, urmată în spate de o unitate de infanterişti care mergeau în pas alergător. Câteva minute mai târziu, patru tancuri de tip greu ies din formaţie, de pe linia în care înaintau în două coloane paralele,  şi o cotesc spre poziţiile noastre. Cum a apărut primul tanc în faţa poziţiei ocupate de sublocotenent Vintilă, comandantul plutonului tunuri regimentare de 40 mm, aceştia trag foc cu un tun, proiectilul de numai 40 mm ricoşează din blindajul gros al tancului apărut în faţă, iar tanchiştii trec cu viteză mare peste tun, pe care-l strivesc ca pe o surcea, de-l fac una cu pământul. Tancul face o manevră de rotaţie în loc şi se repede asupra celui de-al doilea tun. Sublocotenentul Vintilă reuşeşte să scape din faţa obiectivului său, aruncându-se în spatele malului unui pârâu care curgea paralel cu direcţia de deplasare a tancului, şi se salvează. La fel se salvează şi servanţii tunurilor sale. Ceva mai devreme, noi făcuserăm amplasamente, grupe individuale contra tancurilor, cât avuserăm loc să intrăm în ele. Şi acolo eram cu sticle incendiare pregătiţi. Când am auzit tancurile venind, m-am uitat de trupe. Tancurile nu veneau decât din faţă, şi nu aveau oameni după ele, nu avea cine să le apere. Şi zic: „Aha, dacă nu aveţi soldaţi după voi, ai noştri sunteţi”. Şi au venit tancurile şi, după ce treceau pe deasupra noastră, noi aruncam cu grenadele anti-tanc şi cu sticlele incendiare. Unul a trecut şi pe deasupra mea. Am aruncat grenada, şi imediat după scrâşnetul de oţel al şenilelor, am aruncat sticla incendiară, de l-am lovit la radiatorul din spate, şi a luat foc. L-am văzut la 10 m de mine, încremenind pe loc, arzând în flăcări, şi ăia din el ţipând. Cei care ieşeau afară erau seceraţi de puştile noastre, cei care nu ieşeau nu mai puteau să iasă, în veci. Acolo le era mormântul. Şi acela a fost primul tanc pe care l-am distrus eu. Şi al doilea tanc, şi al treilea a fost nimicit de soldaţii mei. Au murit toţi care erau acolo, în tancurile acelea. Cel de al patrulea ne-a scăpat şi s-a dus mai departe. Nu a mai venit înapoi. Cred că a plecat să închidă cercul care s-a făcut la cotul Donului. M-am uitat după coloana de tancuri, care înainta în două linii paralele, şi îmi doream să se mai desprindă câteva şi să o cârmească spre aliniamentul nostru, dar cred că au descoperit locul unde se afla comandantul bateriei noastre de stat major, şi am văzut cum au deschis imediat focul. Primul proiectil tras, care a explodat, a fost aproape de poziţia ocupată de sergentul Ivanciu. Acesta e îngropat sub o pătură de pământ, dar nu cred să-l fi nimerit în plin. Din umărul drept a început să i se scurgă sângele, mânjindu-i toată faţa. În schimb, câţiva soldaţi, aflaţi în preajma lui, au fost aruncaţi în aer, şi au rămas, ţepeni, culcaţi la pământ. Un snop de gloanţe de mitralieră îl răneşte mortal pe sublocotenentul Vintilă. Ceilalţi scapă nevătămaţi, iar tancurile, în înaintarea lor, trec pe lângă groapa unde fusese acoperit sergentul Ivanciu, unul, cârmind din formaţie, a vrut să-l calce şi să-l zdrobească, el însă, fiind mai abil, şi-a ferit corpul de şenilele tancului, rămânând în groapa amplasamentului, unde fusese aruncat de explozia proiectilului, până spre seară - când au trecut pe acolo două sanitare nemţoaice care şi-au făcut milă de el, văzându-l băiat frumuşel, l-au luat pe targă şi l-au expediat la un spital militar de-al lor. Aviaţia germană, însă, nu s-a arătat toată ziua. N-am înţeles asta - ce o fi fost cu aviaţia, care de obicei survola frontul - nici în ruptul capului. După vreo două zile, tot stând în tranşee, eu primesc ordin să distrugem cazemata mitralierelor de lângă podul abia construit peste râu. Căpitanul mi-a dat un brand. Când am ajuns acolo, i-am văzut pe ruşi înainte să ne vadă ei. Le-am făcut semn celor care mă însoţeau să aştepte pe loc, iar eu m-am strecurat ca un şarpe până aproape de ruşi. Şi am văzut o echipă de ruşi care lucrau şi ei la un brand. Am înregistrat toate coordonatele lor.
    Imediat cum m-am întors la ai mei, le-am spus să pregătească brandul şi am început să tragem. Am tras un proiectil, şi am văzut că a căzut foarte aproape de ei, de i-a aruncat la pământ. Am mai tras un proiectil şi nu ştiu câţi am omorât, dar ruşii tocmai refăcuseră podul, distrus parţial de aviaţia germană, şi înaintau cu trupe noi spre malul nostru. Un singur gând mă tot rodea, cât am stat acolo în gropile anti-tanc. Un sergent, Filat Mihail, şi un sanitar au zis că merg şi ei cu mine. Îmi făcusem, deja, un plan. Le-am spus, pe scurt, cum stătea treaba. Pe drum era o pădure cu nişte iarbă înaltă. Ăia cu mitraliera ne-au simţit şi au tras asupra noastră. L-au rănit uşor pe sergent, iar pe sanitar l-am văzut apucându-se cu mâinile de abdomen şi încercând să se târască doi-trei metri după un dâmb. M-am repezit, mai întâi, la sergent. Nu avea decât braţul stâng sfâşiat de un glonte. I-am rupt cu un cuţit tunica şi i-am legat rana cu o fâşie ruptă de la cămaşă. M-a asigurat că nu era ceva grav, că putea continua să înaintăm până aproape de cazarma de unde se mitralia în draci. M-am târât spre locul unde căzuse sanitarul. L-am găsit zvârcolindu-se pe pământ, cu toate intestinele afară. A vorbit cu mine, 10-15 minute. Am fost uimit să aflu că mă cunoştea.
- Domnule sublocotenent... nu mă lăsa aşa... Iartă-mă!... Mi se face tot mai frig. Luaţi-mă de aici, vă rog...
    M-am uitat la el. Ce vedeam nu era spre binele lui. L-am chemat pe sergent. I-a băgat sergentul intestinele înăuntru şi l-a legat cu o faşă, şi l-am luat pe o foaie de cort, şi, târâş, l-am cărat spre batalion. Până la batalion a murit. Dar cele spuse de acest sanitar mă marchează şi acum: „Domnule sublocotenent, vă rog să mă iertaţi. Vă cunosc bine. Dumnezeu a făcut să ne întâlnim şi aici. Eu am venit cu Moceanu, la dumneavoastră acasă, în Râmnicu Sărat, când v-au arestat de pe băncile școlii de subofițeri. Când m-au luat în formaţia ce trebuia să facă percheziţia aia la dumneavoastră, mie mi-au spus că e doar o glumă şi că e doar aşa să vă sperie. Cartea aia, cu care v-au acuzat, parcă «Pentru legionari» el v-a pus-o în buzunarul hainei, când nu eraţi acasă. N-am înţeles pentru ce vă ura. Ceva în legătură cu soţia dumneavostră, ori cu faptul că i-aţi luat iubita, n-am înţeles. Trebuia să-l demasc, atunci, dar n-am avut destulă putere. Dumnezeu m-a pedepsit acum. Pentru tot răul pe care vi l-am făcut fiindcă am tăcut atunci. Vă cer să mă iertaţi. Nu pot pleca la Dumnezeu, uşurat, dacă nu am iertarea dumneavostră”. L-am luat în braţe de l-am ţinut pe genunchii mei, liniştindu-l că are să se facă bine, că eu l-am iertat, Dumnezeu e martor că am fost sincer cu el şi m-am rugat să-l ţină în viaţă. Mi-a strâns mâinile cu ultimele puteri şi mi-a dat ceasul lui şi, scrisorile strânse la piept, pentru cei de acasă. Spre seară, ruşii au închis cercul care s-a făcut la cotul Donului. Cerul se aprinsese de la obuzele ce cădeau ca snopii de pe tarlaua de acasă, gloanţele şuierau prin aer, şi proiectilele tancurilor aruncau jerbe de pământ peste tot. Nu ne mai vedeam soldat de soldat. Frontul devenise un infern. Intraserăm în debandadă, şi fugeam când într-o parte, când într-alta, că ruşii au trimis să-i captureze pe cei care erau prinşi în cerc. La un moment dat, ne-am culcat seara într-o cazemată de artilerie. Aveam acolo, într-o marmidă, secară fiartă şi ce mai aveam noi prin raniţe, că altă mâncare nu mai aveam la noi. Cred că doar noi, cei din postul meu de observare, eram cam ultimii rămaşi acolo, pentru că a doua zi, de dimineaţă, am auzit nişte voci pe afară:
- Predai romanski, predai romanski!... În rest, tropote şi paşi alergători. Am întredeschis uşa la cazemată şi mi-am aruncat ochii prin deschizătură. Doi soldaţi ruşi erau postaţi dinaintea cazematei şi împungeau aerul cu puştile automate.
-  Hai mă, că ies eu, ce s-o mai lungim atâta!, am zis.
Aveam pistolul într-o mână, nimic altceva. Am deschis încet uşa şi am introdus, mai întâi, un picior. Apoi tot corpul. Şi când am ieşit, am luat pistolul şi l-am aruncat jos.
-Predai.. Gatovî, bez pistolet. Vse predai!... După mine au ieşit cu toţii, câţi erau acolo, cu mâinile sus, fără arme. Doar cu mâinile goale. Nu ne-au mai făcut nimic, nu au împuşcat pe nimeni, decât că vedem o coloană mare de soldaţi români şi germani, făcuţi prizonieri, şi ne-am dus acolo, şi am găsit un mujic rus care avea o căruţă cu pâine. M-am dus la el şi i-am cerut o pâine. Mi-a făcut din cap că nici să nu mă gândesc. Nu era pentru noi. I-am arătat ceasul primit de la sanitarul mort, iar acela era înnebunit după ceasuri, şi a vrut să-mi dea pe el o pâine. N-am fost de acord. I-am zis să-mi dea două pâini de-alea, pe el. S-a învoit şi mi-a dat două pâini, pe ceasul sanitarului acela. De acolo ne-au dus, în convoi, la o mănăstire pe malul Doneţului. Acolo erau zeci de mii de prizonieri: români de-ai noştri, germani şi italieni. Am împărţit pâinea cu cei din grupul meu, fiindcă santinelele ruseşti nu ştiau cui să dea mai întâi de mâncare: un polonic de apă fiartă cu nişte mei şi parcă ceva sfeclă, cui avea la el castroanele din aluminiu. Noi nu aveam. Aici am apucat să notez câte ceva în caiet, şi la sfârşit am mai aţipit de câteva ori. Închipuieşte-ţi Elenuța, draga mea soțioară, într-un rând chiar am visat că eram sub salcâmul din curte, acasă, şi mâncam nişte ouă cu muştar şi untdelemn! Doamne!... Cum mi se face gura apă, când mă gândesc la ouăle alea!

                                                                                                                         FLV
                                                                (fragment din romanul în lucru )

marți, 3 octombrie 2017

Fie și preț de o fulgerare

Fie și preț de o fulgerare


Nu spune vorbe mari...
O adiere de vânt te-ar putea copleși.
Ca sosirea toamnei printre mesteceni
și focul aprins în zăvoiul unde m-am rugat
la zeul cel bun
să lase măcar un copac să urce până la cer.
Până la stelele care urmau să ne schimbe norocul
Dar despre comorile acelui zăvoi numai al nostru
n-am să-ți vorbesc.
Deși, prin întuneric pândesc tot felul de hiene
care au început să semene cu omul.
Te-ai vrut în afară...
Iar de aici până la limba răutăcioasă a scriitorului Kafka
nu există niciun mijloc
de a trișa sau de a da înapoi.
Pentru tine acel septembrie și mâinile alunecând preț de o fulgerare
toamna a rămas o piatră de biserică;
un Budha de tinichea.
Dar dacă o singură dată ai fost cu grumazul pe butucul tristeții
ai fost toată viața fără să știi.

                          FLV