.
„Inimitabil”
Cu volumul
de versuri (ediție bilingvă: română/engleză) intitulat „Inimitabil”, apărut la ed. Editgraph, 2017, Manuela Camelia Sava ne
oferă un anotimp al iubirii mărturisite, strivită în zbor–în timpul zborului
(„voiam să zbor cu fluturele), odată cu „dansul păsărilor”. Adeptă a versului
liber, a poemului frânt din tiparul haiku-lui, Manuela Camelia Sava croşetează
sentimentele, („de cealaltă parte a ferestrei”) cu inima zvâcnind în povestea
de iubire mereu reluată și întoarsă pe același „peron al speranțelor”:
„dintr-odată lumea devenise încăpătoare/soarele se mutase/de cealaltă parte a
ferestrei mele roz/am strigat cu putere/să audă Dumnezeu/te iubesc/El nu m-aar
fi ascultat prea curând/fiind ocupat cu ceilalți” (Lumea încăpătoare).
Poeta își
personalizează poemele urmând o linie expresionistă, de notații imagistice
firești, cu mici „flick flash-uri” secvențiale, ca-n cinematografie. Apoi
„amănuntele vieţii”, pot cuprinde cuvintele fiecăruia dintre noi ori altfel de
solemnităţi ale sugestiei. De aici încolo, cititorului i se indică numai
orizonturile şi frumuseţea nedesluşită, magică a imaginaţiei. Iar autoarea va
fi, în vizorul cititorului, cea de dincolo de soarele închipuit copacul cu
atâtea semnificații, visul, marea cu accesoriile ei, sufletul, inima, luna,
gările întruchipate în vers.
Emil Cioran
spunea că „înfrângerile inimii sunt pentru un bărbat prilejuri de meditație”,
de aceea citind poezia Manuelei Camelia Sava, mi-am pus întrebarea dacă și
femeile pun la inimă astfel de înfrângeri ori ele (meditația de după) îi
înfrâng existența? Doar cele nefericite în dragoste trăiesc viața la o tensiune
care compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un
subterfugiu pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al
gândurilor: „Aș fi vrut să bem ieri un ceai/să privesc peste ceașca fierbinte
cercul luminii/strălucind în ochii tăi de smarald/visam de ceva timp încoace
doar aburi/îmi încălzeau buzele sorbind zgomotos/din sângele tău cu gust de
ghimbir/desenam pe albul pereților ramuri maronii/simțeam cum inima ta bate
aproape de mâinile mele crude și reci/cana aceea de ceai/a rămas nebăută/ieri a
rămas netrăit/…povestea s-a scris doar în mintea mea, cititorule” (Un
ceai).
Visul face
parte din aspirația ei spre magia iubirii: „Copiii suflau în păpădii/păreau
soldați ce străjuiau visul meu/(îți povesteam câteodată ce visam
nopțile)/trenuri paralele/ne urmau cu aripile lor negre/îngerii aveau semințe
în ochi/zburau jur împrejurul meu/priveau mirați spre păpădii” (Tablou
extatic). Până și natura e adusă în discuție ca pretext pentru a-și exprima
fiorii unei iubiri de adolescent. Cum în dragoste niciun sacrificiu nu-i de
ajuns, revenim la versurile din volum, ca dinaintea frânghiei de rufe, unde
zărim cum se zbat sub privirile sufletului hărţuit sentimente transpuse de „o
vioară plângând în surdină”: „Un pescăruș pribeag ară/seară de seară/în
gândurile mele/…/dincolo se naște doar visul/tu rămâi departe ca o planetă
înghețată în spațiul prozaic” (Peisaje marine – II.) „Ne vom
întâlni în alt vis…”, acolo unde va veni (ne promite) ca înger păzitor care
aude, în el, toate lucrurile care nu vor să moară.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu