Desculț în casa poetului...
Cu volumul „Colierul de rouă” apărut la Ed. Editgraph, 2017, Mihai M. Macovei,
poet mereu surprinzător („m-aud murind fără poveste”), ne dezvăluie un poet nu
atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte. Cu „iureșul
expresiilor în care suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc, în prefața la
carte), poetul buzoian biruie încă odată timpul care se dilată până încremeneşte să reintre în spaţiul câştigat
după fulminantul debut avut cu „După ochiul trecerii”, în 1989. Starea ludică
(„dorm într-un somn de rană”), în care Mihai M. Macovei gândeşte şi-şi
rostuieşte poemul, face parte din starea în care se petrec acele evenimente ale
percepţiei ideii ridicată pe templul cuvintelor. Acest ștrengar zgomotos și
timid în platoșa sa este un poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului
şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de
frumuseţi. Clădită în buchete de câte șase poeme ce urmează unui număr de nouă
scrisori, textele sunt alese ca pentru a destrăma idei înşurubate în fiinţa
misteriosului univers și a recompune imaginea unui întreg vizionar: „Bucuriile
nu-mi fac niciun bine;/mai ales când vin atât de rar. Și când vin,/mă fericesc
până dincolo de lacrimă” (Înveninat, înveninat). După acest
poet, nefericirea n-ar locui în universul cuvintelor ci în adevărurile pe care
ni le dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii… seara/vom murmura vom
murmura/și vom trăi o veșnicie iubindu-ne/singurătatea-n doi”. În faţa
lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze cu uşurinţă
către înţelegeri astrale vânate în textura jocului poetic, ex: „cu zăpada de
cerb sub frunte”; „te voi mușca de sufletul-noapte”; „țipetele singurătății
dansând pe sufletele părinților”; „somnul de pe miriștea amintirilor”; „te-am
hrănit cu frunze verzi/din dudul aurit de ger” etc. Metafora poemului închide o
tristeţe iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea timpului în iubirea şi
revenirea la dragostea dintâi: „Nu mă iubi”; „Dor de dor”; „Ți-am scris în
octombrie”; „Întoarce-te”.
De unde şi până unde, rostul omului e să preia suferinţa unui univers
întreg? Când azi, toate pier şi se tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi
stelele de nu mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai reped
spre stele, „numai adolescenții comprimă timpul într-o dulce rămânere. Numai ei
știu că pierdere are culoarea diamantului.../Pot trece codrii de aramă”,
glăsuiește poetul Mihai M. Macovei. Şi fiindcă suntem la final de poveste, nici
poeţii nu mai se tânguiesc în versuri sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi
în mâinile unui Dumnezu, care ne-ar place să se roage pentru poeţi şi veşnicia
cărţilor lor: „Gerul singurătății mă strivește sub tălpi./Iar n-am unde să-mi
ascund țipătul” (sau) „mai puțin știi povestea nu e nouă/întoarcerea nu-i decât
o veșnică plecare” (Nu mă iubi).
Cele nouă scrisori au blândețea graiului moldovean
așternut peste versul lui scris cu „tocul cu penița de aur”. Dintre ele „…Na!”;
„Întoarce-te la plopi”, par închipuitele scrisori, netrimise, ale unui poet
Luceafăr către preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori rostirea sa e
înduioșătoare ca un pulsar trezit din adormire: „A venit timpul să te îmbrac
într-o cămașă albă” de mireasă, a poeziei.
În concluzie: poezia lui are „ceva-mai-mult” din magia copiilor teribili care
au asaltat poezia cu armele inspirației.
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu