Întoarcerea clopotului acasă
Cam prin
septembrie, de Sfânta Maria Mică, în pridvorul casei sale din Negoșina, sat de
munte, moșu' Ghiţă sta întins pe lavița unde așternuse un cojoc de oaie și se
gândea că a doua zi trebuia să meargă cu carul cu boi în satul vecin să ridice
crucea de piatră comandată pentru mormântul fiului său, Moise, căzut la Cotul
Donului în războiul de întregire a ţării. Că mult le mai dăduseră de furcă
băiatul ăsta și un oftat venit din interior tot mai scoase moșu', amintindu-și
de încăpățânarea băiatului ce o ținuse morțiș, că nu și nu, el tot va pleca
voluntar la războiul acela. Ar fi vrut să-i facă și-o slujbă, să-l aducă de la
Plopeasa, de peste muche, pe părintele Popametru, dar cum biserica fusese
văduvită de clopot, parcă slujba ceea nu prea ar fi avut farmec. Clopotul
bisericii fusese comandat la uzinele din Reșița de părinți, avea documente, dar
odată cu venirea războiului, primarul, notarul și alți câțiva din primărie au
dat ordin să ridice frumusețe de clopot și să-l ascundă la raion. Astfel
nemții, care se auzise că luau clopotele de la biserici și le încărcau în
trenuri să le ducă în Germania, pentru retopire, să nu-l găsească.
Întins pe
laviță, cu mâna dreaptă sub cap, aștepta să bată clopotul de la biserică, dar
acesta nu se mai auzea demult și moșu' Ghiță se gândea că, pesemne, toate au
fost rânduite de sus. „De când ni l-a ridicat, nimic nu mai lucește și cântă!”
strivi el un gând și încercă să doarmă. Cerul înalt, senin, picura și el a somn
peste dealurile ce se topeau în amurg. Apoi, își zicea, nu erau zile mai pline
de smerenie când, aflat la pădure și auzea tocmai de acolo bătând clopotul în
sat, se lăsa ceva mai încolo la umbra unui stejar, ca să nu-l supere mugetul
boilor, și asculta, după șiragul de copaci, acea mare minune. Avea ceva
sufletul moșului cu bătaia clopotului, căci i se cutremura trupul când îl
auzea. Acum, dispariția lui lăsase văduvă biserica și parcă nimic nu-și mai
avea rostul acolo – nici turla clopotniței, nici toaca mare din lemn, nici
ștergarele, nici sfeșnicul pătat cu ceară.
Soarele
galben, ca un taler de alamă bine lustruit, își tăiase de mult drumul pe bolta
cerului și era în coborâre spre linia unde trebuia să dispară în peșterile
nopții. Moșu' Ghiță se trezi îmbrăcat, așa cum se culcase pe velința patului de
lemn. Undeva, la o streașină a casei, pe o creangă de dud, două vrăbii gureșe
făceau atâta gălăgie încât nu mai era chip să închidă iarăşi ochii. Privi
somnoros spre ramurile dudului, unde vântul răzvrătit al toamnei care abia
venise apleca ramurile făcând să le zuruiască frunzele sub streașina casei.
Auzi dinspre curte un lătrat gros de câine, mai întâi supărat că fusese
deranjat și el de la odihna binecuvântată, mai apoi, moșului i se păru că
animalul din lanț se dădea la cineva care încerca să forțeze poarta dinspre
drum ca să intre în curte. Glasul celui de afară, răspicat și energic, îi
stârni luarea-aminte. Trase cu urechea încercând cu sforțare să deslușească
vocea omului care se oprise la poartă și toropeala îi pieri ca și când nici
nu-i fusese cuibărită în trup. Se ridică într-un cot de-și aruncă ochii peste
umărul prispei. În poartă, cu capul descoperit, părul răvășit și pantalonii
într-o rână pe el, se afla Stan Snagov, vecinul din spatele casei, gard în gard
cu el.
– Ha!?... Ce
dai, bre, așa, că n-or fi năvălit tătarii pe dumneata! Ai ajuns cu părul alb,
’tu-i mama mă-sii și dai buzna ca la mata acasă. Nu știi să bați la poartă, să
strigi, ca un om cinstit? Ce nu lași oamenii să doarmă?
– La ora
asta se doarme, mă, ţicnitule?!.. Uită-te la el!?... Parcă l-a bătut soarele-n
cap la coasă! Apoi, scărpinându-se în barbă: Ce zici, pui și tu la bătaie o
damigeană de țuică? Alde Pifaru pune la bătaie un berbecuț, eu o să pun o vadră
cu vin, alde Stănică aduc sarmalele și Otiloaica face borșul... Hai, măi Ghiță,
doar am vorbit cu o parte dintre oameni să ridicăm o masă mare, ca de Rusalii,
și să invităm autoritățile, că poate ne-o aduce clopotul înapoi.
Moșu' Ghiță
privi la omul încremenit în poartă, cu un aer suspect, un crac al pantalonilor
pătați de noroi uscat, puloverul jegos și cârpit pe la mâneci, bărbia țepoasă
și ochii injectaţi de tutun. Și, tot privind la Stan Snagov, îl apucă veselia.
Surâsul lui malițios, nu se adresase vecinului său, ci mai curând unor grauri
care se hârjoneau nostim în zbor, ce treceau pe deasupra ca niște obiecte
întâmplătoare. Se opri din surâs, ca să nu creadă Stan că râdea de el și culese
un papuc de la ușă ce-l azvârli cu furie spre hambar, unde câinele hămăia de
zor.
– Mai taci,
naibii, odată... Ce te-a apucat? apoi, revenind cu privirea către Stan: Ce
treabă ai tu cu autoritățile? Clopotul ăla era al părinților mei și nu-l donase
bisericii ca să-l ridice alții. Nu dau nimic. O să-l întoarcă înapoi fără nicio
cinste. Îmi pare că a venit vremea.
– Vremea
pentru ce?
– Pentru
datoria cea de pe urmă a regelui față de neamul nostru. Am să merg personal
și-o să-i cer să ni se întoarcă acel clopot, după cum ni se cuvine. Doar nu
vrea regele să vadă că noi, țăranii, n-am scăpat după acest război la care ne-a
chemat, de belelele toate?! Dacă vreți să sărutați mâna unde ați scuipat,
n-aveți decât, eu n-o să aștept să fiu călcat în picioare și să mă prefac,
apoi, că mi-e bine. Așa să știi!
La o așa
vorbă, Stan și-a făcut iute semnul crucii. Singur, acolo, la marginea drumului,
s-a uitat în sus, s-a uitat în jos, parcă l-a lovit cineva în moalele capului.
I se împietresc inima, sufletul, gândurile omului, și asta nu era bine. A dat
să zică ceva, se înecă în vorbe și cu o mișcare a brațului alungă sutele de
gângănii pudrate, care se roteau în jurul porții, în acea amiază de toamnă. A
plecat Stan, așa cum venise. Câinele mai lătră de câteva ori în lanț, după
care, plictisit de toată tevatura din curte, târâi lanțul pe bătătură și când
ajunse în dreptul gardului ridică un picior din spate de urină lângă un tumurug
de salcâm. Moșu' Ghiță se aplecă de luă de pe jos un cocean de porumb putrezit
și aruncă cu silă spre câine.
– Fir-ai al
naibii de potaie! Atâta știi! Ți-ai găsit locul...
***
– Și a
plecat moșu' Ghiță la regele Mihai I al României? l-am întrebat, odată, pe
tata, când credeam eu că pot înțelege cam toate aceste sentimente pe care pun
preț țăranii. Pe tata, inteligența sa de om simplu îl ajuta să gândească pe
sugestii simple. Cred că mă bănuise gândind, că dacă aș fi fost Greuceanu,
sigur aș fi pornit la drum ca să aduc și soarele, înapoi pe cer.
– A plecat,
cu Dumnezeu înainte! Dar de ce întrebi? a zis tata și eu l-am privit insistent.
Dar de fiecare dată când era privit insistent parcă era fitilul de la flacăra
lămpii: când sfârâia, apoi ardea mai puternic, iar când flacăra murea încetul
cu încetul, se lăsa întunericul și umbrele amintirii îi reveneau pe chip. L-am
mai auzit: Așa mi s-a spus. Că Dumnezeu e și El tot om de-al nostru.
Ori, chiar
vorba asta ciudată semăna cu a moșului nostru Ghiță, cel care plecase pe jos,
tocmai din Negoșina, de la poalele muntelui, în București, la regele Mihai I al
României ca să ceară dreptatea neamului său de munteni cu privire la
confiscarea clopotului de la biserica din sat, de către autorități.
– Dacă-i
drept ce gândești, tată, apoi vulturii noștri n-ar sta pe veci închiși în
păduri, mâncați de nostalgii și păduchi. Și, poate întâmplător, clopotul ăla
era viața lui.
– Ei,
întâmplător! Nimic nu se face pe această lume întâmplător. Dar ca să te
înțeleagă cineva, dragul meu, cred că va trebui să aibă vocația regelui care
și-a pus fiii să-i păzească grădina cu mere de aur și care, prin tine, trage
gândul dincolo de povese...
– Acela era
împăratul, măi tată! am replicat. Regele a venit abia mai târziu, dar eu nu
l-am apucat.
– Împărat
ori rege, ce să știu eu? Măcar dacă cel care a venit în locul său vrea să ne
vadă pe noi, oamenii de la țară, c-am scăpat de necazurile toate.
Am mai fi
discutat noi, acolo, multe și interesante. Dar mai interesante, chiar decât
întâmplările la care am făcut referire, sunt dilemele, întrebările şi ipotezele
legate de ele. Căci discuția aceasta mi-a reamintit, prin ce minune, de
istorisirea moșului meu – un om întreg – și regele său, când ne aduna pe noi,
nepoții, de ne băsnea povestea clopotului comandat de ai lui pentru biserica
din sat și ridicat de autoritățile locale de teama nemților, în vremea celui
de-al doilea război. Se auzise prin sate că nemții ridicau clopotele și le
trimiteau în țara lor, cu trenurile, urmând a fi transformate în gloanțe, după
retopire. Moșul meu Ghiță, era în ale băsnitului un adevărat Gogol al
cazacilor. Cel care recunoştea în Gogol pe marele întemeietor al „băsnitului”
provincial, îl numesc astfel pe Dostoievski, nu avea de unde să ştie că un „om
întreg” îşi poate jertfi şi viaţa când socoteşte că e necesar. De aceea, atunci
când își spunea povestea, moșul meu ne îndemna pe noi, nepoții, să căutăm mereu
înainte, în viitor, ştiind că pentru asta trebuie să ne şi arate calea pe care
trebuie să meargă fiecare dintre noi. Rememorând întâmplările şi fiinţele dragi
din copilărie e ca şi cum ai trage de pânza pe care se proiectează, într-un
cinematograf în aer liber, filmul prin care ţi se încearcă prelungirea
copilăriei. Aşadar, un adevăr există sau nu există. Cel care nu poate depăşi,
în scris, adevărul, urmând a clădi ca pe o căpiță de fân, minciuna, îmi sugera
mie cum toate vor fi amestecate în pălăria scriitorului, ca şi cum ar fi fost
dintotdeauna adevăruri.
***
Moșu' Ghiță
a mai aşteptat să se întâmple o minune, dar timpul trecea și despre minune nici
pomeneală. Așa că, la două zile de la discuția avută cu Stan Snagov, moșu' meu
și-a încălțat pe prispă opincile și i-a strigat babei lui, Mița, să-i aducă din
tindă, aflată într-un cui, traista pe care aproape o umpluse cu mere domnești
din grădina lui. Din pieptul babei a țâșnit un suspin sfâșietor:
– O,
Dumnezeule, doar nu vrei să pleci pe neașteptate și tocmai pe înserate?
Ca să-i
arunce o privire şăgalnică babei sale și s-o îmbuneze, el îi făcu cu coada
ochiului a întrebare misterioasă, în timp ce curbura fină a nării pe care râsul
ba o strângea, ba o dilata, lua înfățișarea unuia care își aprindea pe
întuneric luleaua ținând în căușul palmelor flăcăruia pâlpâitoare. După ce a
pufăit două-trei fumuri, a scos pe nas o întrebare prostească:
– Vezi tu,
Mițo, steluța ceea, hăt colo, pe bolta cerului?
– Ei, ce-i
cu dânsa?
– E steaua
mea.
– Cum adică,
a dumitale?
– Păi, uite
cum vine vorba, zise moșu', aşa era și atunci când copchilul nostru, Moise cel
neascultător, a voit a merge la război. Și atunci, parcă da să apună. Clipocea
întruna și da să se stingă precum lumânarea. Și i-am spus să-și ceară iertare,
și nici așa nitam-nisam cu gândul să plece. Și asta i-am spus, da' el a râs. Că
zicea, oamenii își cer iertare când e să le vină ceasul, dar el are să se
întoarcă ca toți bărbații țării porniți împreună cu regele lor pentru a aduce
Basarabia înapoi și când o să ne fie lumea mai dragă, tot așa nitam-nisam va
lua pe Anișoara lui taica Stan și va pleca în lumea largă, că el de casa asta
n-are trebuință.
– L-au durut
vorbele dumitale spuse atunci, la mânie...
Moșu' Ghiță
n-a mai zis nimic. Pentru Mița, asta însemna că firul acelei vorbe s-a pierdut
și pierdut urma să rămână. S-a ridicat moșu' Ghiță încetişor, iar baba l-a
privit cum stătea în picioare pe treptele de la intrare, cu cojocul aruncat pe
umăr. A înțeles că se petrecea cu el ceva tainic și trebuia să-i dea pace. L-a
petrecut cu privirea până s-a pierdut în capătul drumului, sus pe muche.
Păi, moșul
meu avea ceva pe suflet, altfel nu pornise el la drum, până la regele său, în
capitală, doar pentru acel clopot. Tata spunea că moșul a mai avut, pe lângă
casa unde a crescut, unsprezece copii. Moise, singurul copil mai ciudat era cam
al treilea, după o soră măritată și un frate mult mai mare, avocat pe la oraș. Împlinise
optsprezece ani când a zis că el pleacă de-acasă și se înrolează în armata
care, așa auzise el, lupta pe front pentru reîntregirea României Mari. Și el,
cică, era gata, adică, a-și pune pieptul în calea gloanțelor ce caută a-i
sfâșia țara. Iar moșu' Ghiță, la cea mai aprinsă ceartă cu mezinul Moise, ar fi
zis, la mânie: „Sper să nu te mai întorci!” Vorbă grea. Apoi, când a aflat
știrea, din ziare, că fiul său ar fi căzut pe front, n-a mai vorbit nici cu ai
lui. Până în ziua când și-a ridicat traista din cămară și a umplut-o cu mere
domnești zicându-le alor săi că el pleacă la rege, fiindcă are de dus până la
capăt, la învoială cu Dumnezeu, păcatul său.
***
Și acolo,
stând cu tata sub nucul de la poartă, am aflat că moșul meu s-a întors acasă cu
traista în care mai avea doar două mere domnești, din cele luate din grădina
sa, la drum, pentru de-ale gurii. Ai lui, la întoarcerea în sat, l-au întrebat
dacă regele va da ordin să li se înapoieze clopotul. Cică ar fi povestit cum
l-a privit regele în ochi și fără să clipească i-a spus: „– Ții chiar atât de
mult la acest clopot?” „– Precum țin la viața mea și la viața dumneavoastră,
maiestate!” i-a răspuns. „– Dar eu tot aud cum bat clopotele sus, în deal la
Mitropolie, și nu-mi pare că dangătul acela vine să ne spună că țara se va
mântui. La ce vă trebuie una ca asta și vouă, acolo, la țară?” a mai lansat o
întrebare capcană, regele. „– Dangătul cela vine să ne spună că sufletele
noastre se vor urca în curând la cer. Fără el nu se poate să ne înfățișăm
dinaintea Lui, la Judecata cea de Apoi...”
Au mâncat
împreună câte un măr, iar el i-ar mai fi zis regelui că fără clopot toți cei
din satul nostru au cam murit: „– Curând, maiestate, fără acest clopot pereții
caselor noastre se vor povârni și chiar va putrezi ograda ceea, de va muri și
numărul din poartă și lacătul și cheia din ușă”. Regele i-ar fi promis – că
doar nu într-o doară vorbește regele! – să meargă liniștit acasă, că va veni și
clopotul acela: „– În câteva zile clopotul va fi la locul lui, moșule!”
Întrebat dacă maiestatea sa se simte bine și simte că și țara toată, după
unirea cea mare cu frații ei, e aproape de dânsul, Mihai I al României s-a
ridicat demn în picioare și l-a îmbrățișat ca pe moșul său, Ferdinand: „– Vezi,
moșule, în ce timpuri am ajuns? În zilele acestea s-au petrecut o ticăloșie
tristă și o trădare de râs în familia noastră, dar toate astea țin de treburile
țării și treburile țării sunt grija regelui și el musai să le scoată la
capăt...” La câteva zile clopotul a ajuns iarăși la locul lui și moșul meu nu
s-a îndoit niciodată de promisiunea regelui său. Dacă ar fi privit altfel,
istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare?
***
Dar ia să
vedem ce zic și alții. De pildă, mătușa Lica, fata cea mare a moșului Ghiță,
mi-a lămurit secretul acelor vorbe grele spuse lui Moise: cică l-ar fi surprins
iubindu-se cu fata lui moșu Stan, care era cu puțin peste zece ani mai mare. Și
moșu' Ghiță s-ar fi mâniat tare și n-a fost de acord nici în ruptul capului cu
dragostea dintre aceștia.
– A iubit-o
el, cu adevărat, pe fata lui moșu' Stan? am întrebat. E posibil o astfel de
iubire?
– Mai știi?
mi-a zis. Dragostea târzie a femeii e ca bucuria arătată de floarea-soarelui
astrului ei strălucitor de pe boltă. Mama Mița mi-a zis că s-ar fi întâmplat
așa: „Într-o zi, nu ştiu cu ce rost, taica Ghiță se duse la poarta lui Stan
Snagov. Nici Stan, nici Călina, nevastă-sa, nu răspunse deși taica lovi cu o
piatră în țambrele de la poartă. Strigă. Chiar destul de tare, atât cât să-l
audă câinele și să se pornească a lătra ca să atragă atenția gospodarului.
Nimic din toate astea nu se întâmplă. Atunci, împinse ușor de poartă și aceasta
nici nu produse vreun zgomot. Înaintă către casă și privi prin ferestre.
Ciocăni chiar în ele. Liniștea asta îl miră chiar mai mult decât s-ar fi
așteptat ca din senin să sară câinele ascuns pe undeva și să-l înhațe de
picior. I se păru că dinspre grajdul unde-și ținea Stan Snagov vaca se auzi un oarecare
zgomot. Ocoli grajdul, voind să se asigure că nu era nici un câine pe acolo,
după care împinse ușa din spatele grajdului, încet-încet, și-și vârî capul
dincolo de ușă. Deodată, taica Ghiță încremeni. Pe un braț de fân abia cosit,
desluși două trupuri goale care se frământau în focul dragostei: Anișoara îl
strângea ca într-o menghină, cu picioarele desfăcute, pe Moise, care la rându-i
își înfipsese mâinile în pieptul moale al fetei și icnea cu capul dat pe
spate. Palmele ei ba scăpau dincolo de umerii băiatului, ba se întorceau, după
care lunecau în lături, coborând pe mușchii picioarelor. Pe taica l-a izbit în
ochi coapsele albe cu care femeia își încolăcise prada de deasupra ei. Zicea că
ar fi încercat să închidă ușor ușa grajdului, însă aceasta a scârțâit
îngrozitor de tare. A avut totuşi timp să zărească brațul lui Moise trăgând
pătura peste fata care se cuibărea în brațele lui, supusă, ca o flacără aproape
stinsă de atâta ardere...”
De atunci,
moșu' meu și moșu' Stan nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Unii spun că moş
Stan se lăuda sus și tare că masa regească pe care cei din sat o dăduseră
autorităților, după plecarea moșului meu la rege, şi care a ţinut trei zile și
trei nopți le-a adus clopotul înapoi. Moșul meu susținea că fără ordinul regelui
n-ar fi văzut sătenii clopotul, şi că prin asta Dumnezeu a voit să-l împace cu
sufletul celui dispărut pe front. Cele două părți ale satului s-au sfădit mult
ca să-i facă să-și dea mâinile, spunând cum aproape că nu pot ști cine-i mai
„breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, oamenii din sat i-au
lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru
cine și-a rupt grumazii în jug?
Notă: proza care a primit (noiembrie 2018) „MENȚIUNE” la Concursul Național de proză scurtă „Nicolae Velea”
