Cartea de poezie

Fântâni fără trepte

   Rodica T. Soreanu nu este o poetă mistică, deși volumul ei intitulat „Rugă” (ed. PapiruS  Media, 2018) i-ar sugera cititorului că aceasta e calea către luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu, dar cum fântânile de tristețe și singurătate ale poemelor din acest volum sunt rostuite fără pretenția de a le dezvălui și tainele, totul devine suflet. Deasupra fiecărui gând arcuit ca o punte, spre cer, ruga ei („prefigurându-mi calea”) vine din „durerea de a vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual nu fac decât să „tune în măruntaiele pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare ori ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații în acest ocean al sorții. Astfel, poezia sa e ca un evantai de flash-fragmentarii („un infinit de vieți secvențiale”) care bat la poarta „pleoapei” ca în ferestre magice. Floarea, strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii, lumina, piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea etc., devin obsesii pentru unele „repere grafice”, ca niște simboluri în poezie. În uimirea celor care au îndrăzneala să-și arunce unele priviri fugare „la malul visării”, Rodica T. Soreanu scrie poezie ca ființa desprinsă din „nesomnul florii” și datoare acestei lumi: „Suntem izvorâtori de ape fantastice/Pe care ca prin fum călătorim./Suntem slujitorii puterii numită dor/Dar și rod./Timid ancorăm uneori/La malul visării” (Nesomnul florii). Cu astfel de elemente primordiale ține să amintească, simbolic, de nevoia umană de a veșnici clipa, de a sfida întunericul din lume, de a refuza înfrângerea prin neguri ce îi „râvneau ființa”.

    Pentru Rodica T. Soreanu poezia e ca magia care l-a atins pe Icar în zborul său nepermis de apropiat de soare: „Penele păsării fericirii/Zărirăm/Tălpile noastre sângerând/Sorii tot mai aproape/Arzându-ne...” (Spart cerul). În poemele din acest volum ruga devine o imensă cortină, așteptând să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate scara cu care să urce cât mai sus, ca pe o modalitate de a trece de dincoace – dincolo și de a armoniza cu „lirism vindecător”  spaima plutirii noastre pe pământ: „Strecoară Doamne, ale/Nopții neguri mai repede/Căci trupul meu acesta/Trecătorul ar rodi/Liniștea lui de fruct/Mă împresoară/Și nu mai știu a urca/O scară aproape verticală” (Neguri).  De remarcat, în discursul liric pe care-l construiește poeta, amarul unei vieți crude și amăgitoare. Până și „iubirea” e doar o iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte inima: „E târziu să ucizi pasărea cântătoare/Ce ți-a robit inima/E târziu să mai crezi/Că n-o poți auzi/Doar pentru ea/Albe flori ning cireșii în mai/Ți-e fața luminată de zăpada rodului/Și-n părul tău mâinile mele amețesc” (E târziu). Iar reproșul adus iubitului are „melodia sfâșietoare” a unui suspin nemângâiat în dragoste: „În zori iubite vei afla fântânile secate/Cum setea nu te va ierta/Veni-vei să-ți dau apă vie/Ai grijă, am să-ți spun atunci/Fântâna mea e fără trepte/Dar vraja ei de o dezlegi/Cu înțeleaptă încăpățânare/Găsești o treaptă” (În zori).

    Locul, în poezie, pe care-l numim pe pământul patriei este cel în jurul căruia gravitează strămoșii și bravii bărbați ai țării, iar zvonul pare a veni „și din clopotnițe” și „se prelinge în ecou”. Și recompusă din fragmente cu valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână fără trepte” în care se va turna visător viitorul, cu toate tristețile venite din „însingurări crescute din iubire” unde găsim un suflet captiv: „Și nici nu-i greu să descui/o chilie după ce am urcat/o scară aproape verticală./la geamul tău cade ploaia/mărunt sacadat și păunii/răcnesc zgribuliți” (Monetar). Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: viață, moarte, iubire, cunoaștere, relația cu divinitatea etc. Interesant este modul în care poeta gândește construcția poemului din linii și arii grafice: „Cuvintele/Jucându-se în ciocul aurit/Al păsării Condei/Invadând lumea/Ca niște furnici/Mereu alergând/Pe-ncrucișatele drumuri” (Mugur).

    Trăind   într-un spațiu iluzoriu, unde găsești doar „poarta stelară” care te îmbie și te cheamă „sporind misterul cunoașterii”, poeta își creionează liric portretul: „Sunt ca un val îndrăzneț/În tornado-ul întunecat/Crâmpei din curcubeul pământean/Ce nu-i ajunge cerul pentru albastru” (Portret).

    Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în volum, „cu vraja lor adâncă ce ucide”, focul interiorizat al celei care scrie este să-și învingă sufletul „însingurat” și să aducă dorința de viață în cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale, tot așa cum spunea E. Cioran: „fericirea este, dar nu există”. Și pentru asta merită să visăm, după ce „au plâns norii/(și) sângele meu a topit/Singurătatea”, cum scrie într-un poem. .