Pe maidanul copilăriei

   Cândva... visam și eu  pe maidanul copilăriei

            (din seria acelor gânduri răzlețe)

                                                   

     „Numai rostit, cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicol al revelației” spunea Matei Călinescu. În popor se spune că vorba zboară scrisul rămâne. Ori cum e scris în destinul fiecăruia. Cu alte cuvinte, dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar fi uitate. Göethe era uimit de măreția omului. Dar omul trebuie privit în ambivalența sa: de om finit și imperfect în același timp. Și tot așa adevărul lui e infinit în vreme ce greșelile lui sunt fără margini. Fiindcă vorbeam de destin, ceva mai înainte, să fim siguri că destinul omului care gândește este să-și facă din viața sa o filosofie în acțiune și că un „ce” demonic îi guverneză voința arătându-ne nouă că fără această libertate de a acționa (credința lui)  viața n-ar fi decât o lume a uitării. Iar Tolstoi (în „Război și pace” spune că Pierre Bezuhov era convins că nu era el de vină de faptul „că lumea se prăbușise în ochii săi și rămăseseră numai niște ruine fără valoare. Simțea că nu mai era în puterea lui, să mai creadă din nou în viață”. Și asta, cu tot entuziasmul și încrederea în voința lui Dumnezeu pe care i-o arătă soldatul Platon Karataev: „Soarta hotărăște. Iar noi tot spunem, ba ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău”. Așa și eu: mă simțeam cândva, pe maidanul copilăriei ca un şoim în mâna destinului – nu mai zăream nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule, şi să te întreb, totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, mă minuna întinderea aceea de la marginea satului de unde începea cimitirul de la marginea satului, unde păşteau cârduri de gâşte, amestecate printre picioarele măgarilor lăsaţi slobozi, apoi maidanul plin de gropi şi moviliţe; iar şuviţa plumburie din zare, de unde credeam că năvăleşte vântul, îmi sfredelea prin creier atâtea închipuiri. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni-n, tăinuita cetate”. Eu vă vorbesc acum, despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu: atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Kafka spunea că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit”. Într-o frumoasă poezie, dedicată lui Emil Brumaru, Florin Mugur se mărturisea în taină: „şi despre poezie ce crezi?/ mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite/ mănânc tot mai rar vişine/ urc anevoie scările – şi nici măcar/ nu-s alte scări... dar să nu-mi spui mie/ că aerul le sărută -/ nu le sărută nici dracul/ nici măcar dracul cel frumos/ nu le mai sărută/ nici mama dracului./ Săraca” (Glumă de vară). Pascal spunea, că omul e o trestie gânditoare. Ce fel de trestie, i-ar fi răspuns Matei, în Sfânta Evanghelie (încercând să-l atragă şi pe Marcel Proust în disputa asta): „Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu spunea poetul Radu Gyr, în toate trimiterile sale, că: ieri ca şi azi, oamenii fără de lege au ieşit la iveală şi ne judecă? Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”? Eu spun acum, că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor. Singurele mângâieri, care-mi ţin trează conştiinţa şi optimismul, ca să nu spun: energie pozitivă… Indienii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi, dacă nu-i spuneau tot despre acel ţinut fabulos, El Dorado, îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei, miracolul poveştilor, inventate de indieni, au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile? Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filosofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.  Unde ești copilărie, cu maidanul tău de vise?...