Dacă ar fi fost doar o poveste
Erau ca de obicei pe ogor și în depărtare cineva cânta.
Tatăl își lăsă coasa în iarbă
și luă seama la ce spunea fiul:
Tatăl își lăsă coasa în iarbă
și luă seama la ce spunea fiul:
„Aud cum cântă vântul în depărtare
și-mi pot lega tristețea de astrul care doar în mintea
mea
se rotește prin ceruri,
dar azi, am ghinion tată,
calul nostru nu a venit la muncă astăzi
a fugit din grajd
și eu trebuie să fac munca în locul lui”.
„Fiule (spuse
tatăl),
noaptea e mereu plină de stele și dacă una lipsește
cerul are același farmec și chiar e același
numai noi, cei de ieri, nu mai suntem aceiași.
Dar să vedem ce ne aduce și ziua de mâine”.
Fiul asculta cum cineva în depărtare cânta. În
depărtare...
Unde el știa nemărginită doar marea.
După
câteva zile calul reveni însoțit de o minunată iapă sălbatică.
„Tată,
ce noroc pe noi!, exclamă fiul
Calul
nostru ne-a mai adus un ajutor.“
„Noaptea
e la fel de plină de stele, a spus tatăl
Ne-am
schimbat oare noi? De ce numești tu asta noroc?
Să
așteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine.“
Și
oamenii au venit să se mire la casa lor:
„Ce
noroc pe tine prea bunule sătean,
Cum
să nu fi iubit El, inima ta înțeleaptă
și
recunoaștem, uneori și noi te-am iubit”.
Fiul
vru să le arate că și el gândea ca oamenii aceia
și
încercă să încalece calul cel nou dar, acesta,
neobișnuit
cu asta, se împotrivi și-l trânti la pământ
că
trebuiră să-i pună între șipci de lemn oasele rupte.
„Tată,
ce ghinion! Mi-am rupt piciorul!“
„Ce
ghinion!” au spus într-un cor toți cei din sat.
„Sa
vedem ce ne aduce ziua de maine!“ a zis
tatăl.
Acum fiul privea cerul și zicea: „E și azi noaptea
înstelată,
Și tremură sub gheață, în depărtare, aștrii.
Prin ceruri vântul și acum cântă
Prin ceruri vântul și acum cântă
odată cu briza mării;
numai eu n-am cum să
spun versuri mai puțin triste in noaptea asta”.
Cateva
zile mai târziu,
trecură
prin sat trimiși ai regelui
căutau
tineri pe care să-i ducă la război.
In
casa bătrânului țăran, văzură doar un tânar cu piciorul rupt
și
îl lăsară în pace.
În
sat plângeau toți ceilalți în urma tinerilor
luați
la oaste și plecați dintre ai lor
poate
pentru totdeauna.
„Această noapte leagănă aceiași arbori
și versul meu cade, iată, peste suflet
ca roua în iarbă
(glăsui fiul în tăcerea lăsată peste sat)
și chiar pot să scriu versuri mai triste ori mai fericite
ca astea
numai noi, însă, nu mai suntem aceiași.
Ei bine da, "daca vrei sa-L faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i planurile Tale". Si rabdare, rabdare, rabdare, si cand nu mai avem, sa o luam de la capat. Oricum, un lucru e clar: nicicand nu vom mai fi la fel ca ieri.
RăspundețiȘtergereFelicitari pentru poem (uimitoare putere de imaginatie si creatie) si la cat mai multe astfel de povesti in versuri!
Ai dreptate și vorbele tale îmi amintesc de spusele lui Robert Jordan din „clopotele” lui Hemingway: „Nu numai un singur lucru e adevărat. Toate sunt adevărate” Bunicul meu îmi spunea odată: „Poveștilor de felul ăsta, noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”.
Ștergere