Fetiţa din fereastră
(schiță)
Îi făcea plăcere să stea ore în șir la
fereastră. Strada se termina odată cu căsuța lor. Locuiau împreună: mama, tata
și bunica ei. Dincolo, la o sută de metri de gardul lor începea pușcăria. În
fața închisorii era un dud. O lăsau gardienii să se înalțe pe vîrfuri și să
prindă între palmele ei micuțe câte o creangă de culegea în buzunarul de la
șorțuleț dudele negre și dulci. „La vară, vara viitoare, tăticule, am să te iau
de mână și o să mâncăm împreună din dudele pomului”. Visa. Tatăl îi spusese,
odată, că fetițe ca ea își visează norocul. Foarte bine! spunea fetița. „Cine
nu-și cunoaște norocul, n-are decât să se chinuie stând în poziție de drepți în
așteptarea lui, ca deținuții strânși, în formație, la apelul de seară” îi
răspundea ea, țâfnoasă. Nici un alt ochi
decât al ei n-avea să vadă atât de firesc, săptămână după săptămână spectacolul
din pușcărie, care nu urmărea decât oribila degradare a propriului suflet.
„Azi, spuse fetiţa n-am să mai privesc prin fereastră. Nu mai am ce-mi
imagina…Toate astea, acum vor fi doar mormânt”. Noi, cei de pe strada fetiței
știam că tatăl ei pleca deseori. De la bunică-sa, aflase și ea că tatăl ei
trecea granița în Bulgaria și se ocupa cu comerțul. „Ce fel de comerț?”, sărea
ea cu mâinile ridicate la gura bunicii, știind că altfel bunică-sa va trece mai
departe și nici gând să mai aducă și alte detalii unei astfel de destăinuiri. Iar
bunică-sa, așa ni se spunea, o privea mirată. Adică, ce o interesa pe ea? Bine
că tatăl mai aducea și acasă, de-ale gurii. Dar fetița nu se lăsa păcălită cu
una cu două. Avea ceva din limpezimea ochilor cu care Dostoievski stătuse
neclintit dinaintea plutonului de execuție. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fim
o familie reunită!” o liniștea bunica. „Dar dacă Dumnezeu nu-i va arăta drumul
întoarcerii către casă?” „Ce Dumnezeu poate să fie? Mai bine te culci…” căuta
bunica să-i domolească din avânt. Și fetița asculta de vorba bunicii. Pleca la
culcare să-și întâmpine visul. Căuta să viseze mai departe tot ceea ce i se
arătase cu o seară înainte. Când tatăl o luase de mână și o dusese pe un câmp
plin cu pepeni iar ei îi spusese să nu-i fie teamă și să culeagă unul pe pofta
cenușăresei lui. „A fost bostana bunicului tău, îi auzea ea glasul tatălui.
Ținea să te ia cu el și să-ți aleagă cel mai frumos pepene. N-a mai apucat.
Când a venit colectivizarea, prin '52, i-au confiscat pământul și pe el l-au
vârât în închisoare și l-au bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în
mormânt, ca mulți alții”. Dar dacă n-are să mai viseze de unde a rămas? Ăsta
era gândul care sfredelea în mintea ei ca o carie. „Nu, nu se poate! Tata se va
ține de cuvânt. Doar mi-a promis...” Se și vedea ținută de mână de tatăl ei
care urma să vină și să-și scuture cizmele de zăpadă, în prag. Ca și atunci! Avea
trei ani. Era mică, dar ținea minte totul. Așa se întâmplase cu ceva ani în urmă,
într-o iarnă. Rămăsese singure în căsuța tot mai friguroasă. Tatăl ei sosise la
timp; nu mai aveau lemne de foc. „A murit călăul Stalin”, l-a auzit pe tatăl ei
la un moment dat. Era de bine, era de rău? Ar fi vrut să o întrebe pe
bunică-sa, dar era atâta vânzoleală în casă! Pe cine să întrebi?... Și au mai
trecut alți patru ani. Într-o dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa
lor. Cineva striga, pe uliță, că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu,
fratele mai mic din partea tatălui. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de
trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un radio ce
funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați cu mic cu
mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din
toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio,
impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au
condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai
avut cătunul acela, o astfel de înmormântare în direct. Fetița a plecat spre
casă fără să înțeleagă o iotă din toate astea. Auzise, doar auzise, că tatăl ei
fusese ridicat în plină stradă, atunci, când tocmai le striga celor strânși
dinaintea acelui radio, să plece spre casele lor și să se bucure, că de-abia
de-acum venise și vremea lor. Bunică-sa nu-i spusese nimic clar. Dar fetița era
tot mai sigură. Va veni tatăl și o va lămuri despre toate aceste lucruri tare
încurcate. Astfel venise și vara în care ea voia să-i arate dudele negre și
dulci, apoi trecuse și vara și venise toamna. O toamnă lungă în care, când i se
zbătea ochiul, chipul ei avea un aer chinuit. Acum însă tatăl nu mai dăduse pe
acasă. Și tocmai venise iarna. Fiecare zi a plecării tatălui îi era bine
clasată printre amintirile ei. Dar uneori amintirile se năpusteau asupra sa nu
succesiv ci în haită. De data asta nu mai era la fel. Avea o strângere în
stomac ce i se suia până în cerul gurii. Ar fi vrut să fie o pasăre. Liberă ca
orice pasăre. Să poată pleca, luându-și zborul de la fereastră, când voia. Dar
cine să o înțeleagă, când ea avea să fie liberă, liberă ca pasărea cerului?
Când îl văzuse ultima oară, tatăl își ținuse în mână pălăria de pai. Îi făcuse
semne cu ea. Ca și cum nu mai voia să se despartă de fetița lui. Ea văzuse cum
își rostogolise, mai apoi, ochii și își legăna capul ca atunci când chibzuia că
ar mai avea ceva de spus. Dar nu mai apucase. Plecase fără a mai spune ceva.
„Parcă e pendulul din sufrageria mătușii Ecaterina”, zâmbise fetița în urma
lui.
După plecarea
tatălui, întotdeauna punea capul pe
pernă și visa. Știți visurile alea când până și cerul se prăbușește ca
în dansul fulgilor de nea și totul miroase a sfârșitul lumii? Cenușăresei i s-o
fi spus de către cineva, ceva despre mândrie și despre vanitatea acesteia?
Realiza că pentru ea dansul din vis se sfârșea, ca în tabloul lui Breugel, însă
numai atunci când dansatoarea primea un sărut. Așa ceva trebuie să fi trăit și
fetița după acea despărțire de tatăl ei. În care și credea, ca în Dumnezeu. Ştia
că trebuie să creadă în ceva: un munte, un copac foarte mare, o scoică
azvârlită pe ţărm. Ceva sfânt! Pentru fiecare există un loc anume unde să se
poate ruga. Unde şi în urma lui vântul
şi ploaia, un munte de cuvinte cu pletele lor vor spăla. „Ochii tatei sunt
înlăcrimaţi!... Ochii tatei sunt înlăcrimați!” repeta ea stând dinaintea ferestrei,
acolo unde fetiţa vede, înţelege şi visează un câmp plin cu pepeni dar și ciorile
cârâind în salcâmi. Însă cel mai mult visa dudul din fața închisorii. Cum se
înălța ea pe vârfuri și prindea câte o creangă de culegea în palme dudele negre
și dulci. „Pentru tine tată. Pentru tine le-am cules. Nu-i așa că sunt tare
gustoase?” Apoi amintirile chiar se năpusteau ca în haită de nu mai înțelegea
nimic. Și își repeta: „O să vină tata… o să vină tata…” Repeta și în visul unde
o vedea pe maică-sa în straie de sărbătoare cu obrajii ca două pâini puse la
dospit. Astfel îi apărea chipul ei şi când se uita pe fereastră. Să vină mama
ei. Şi de mână, la biserică, vedea cum au să plece-mpreună.
În urechi îi
turuia febra. Parcă era carul fără o roată al bunicului, când trăia. Pe pernă
fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat. „De la fumul de tămâie al
părintelui”, gândea fetiţa îndrăznind câte ceva. De curând o condusese pe mama
ei, în alai mare, alături de oameni de pe strada ei, în biserică. Dar nu înțelegea
de ce mama ei nu se uita la ea când îi strângea mâna albă și rece. În imaginea
zărită pe fereastră ea se vedea, mai mereu, lângă mama ei. „De ce fusese lăsată
singură în capela aia rece?” Ăsta era gândul. „Ea se roagă acum şi pentru
mine!” îi răspundea. Astfel dialoga fetița stând în fața ferestrei. Şi gândul
îi făcea şi fetiţei pe plac. Două morminte spăla acum vântul şi ploaia în
cimitir, prin costrei: al bunicului, şi al mamei. Şi crucea ce-i acoperea. De
la fereastră toate i se păreau uneori branduri aruncând-o în noaptea rece şi
rea.
La capătul
străzii era puşcăria străjuită de-o livadă cu pruni și solitar, aproape de
porțile înalte, dudul ei mult îndrăgit. Aşa trecură anii aceia nebuni… Printre
bălăriile întinse până la garduri: cu patrule la capătul străzii, strigându-se
la fel noapte de noapte. Odată s-a trezit lângă dud. Trecuse demult vremea
dudelor. Așa că a înaintat spre poarta necunoscută a închisorii. „Trebuie să
stați la rând și să luați un număr”, i-a zis gardianul. S-a întors. O avea pe
bunica acasă. „O să ne descurcăm amândouă. Nu poate fi ăsta sfârșitul lumii”
își spunea. Alături de bunica putea să viseze mai departe la fereastră. Cu
bunica, cea care-i murmura mereu un cântec fetiţei. Nu astea îi fuseseră ei
toată copilăria? Mama ei îi cânta și ea, uneori, acel cântec, ceva care amintea
despre o fată cenușăreasă care își găsise norocul într-un pantof: „Să vedem
unde găsești/Pantofiori ca și ai mei dragă Lia?/Doar când o să-i
nimerești/Pentru mine, pe-ai reginei Maria”. Ea ştia doar că nu avea nici un
rost cântecul acela despre o cenuşăreasă ce avusese atâta noroc. Ştia că la
sfârşitul zilei, pe secetă sau ninsoare, tatăl ei va veni cu mâncare. Și asta,
de acolo de la fereastră, imediat cum nu se mai auzeau peste cătun potcoavele
cailor alergând. Caii tatălui. În galop.
Acum, în urechi
îi turuia febra ca un car în mişcare. „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa
i se spusese. Că are grijă de ochii fetiţei! De iarba crescută peste morminte;
de tatăl care întârzia în ninsoare. Şi de muntele ei de jurăminte.
...La capătul
străzii era doar puşcăria și fumul tămâiei ce urca înspre cer de la biserica
unde fusese alături de mama sa pe ultimul drum. Şi-n geamul de la fereastră, doar vântul şi ploaia biciuia amintirile
fetiţei. Chiar până dincolo de linia orizontului, în cel mai tare mister care
îl învăluise și pe tatăl ei dincolo de porțile închisorii. Iar ei totul îi era
mult mai misterios și mai tulbure decât realitatea, că de acolo de sus, ochii
ei grei, lipsiți de viață, părea a spune: „În ce colț al tabloului lui Breugel
a nimerit visul meu?”
FLV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu